Cu ce-o fi mai altfel furtul intelectual decât ciordeala găinilor din coteț?

victor.pitigoi
Senior Editor
“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

Chestia asta, cum că și premierul Nicolae Ciucă este suspectat de plagiat la teza sa doctorală, a produs multă nedumerire printre cei de bună credință.

Generalul Ciucă se bucură de respect nu numai pentru uniforma și galoanele care-i fac cinste, dar și pentru seriozitatea dovedită, conduita echilibrată, neimplicarea sa în conflicte politice, adică tot ce le-a lipsit multor premieri de până acum.

Și totuși acuzațiile nu par simple presupuneri, lansate de un jurnalist, aflat în pană de subiecte. Sursa lor este respectabila publicație clujană PressOne, în care activează 12 cunoscuți jurnaliști din Cluj-Napoca și din București, plus 9 colaboratori. Nu poți să-i arunci pe toți în derizoriu.

Acuzația publicației spune că lucrarea de doctorat a premierului ar fi fost plagiată în proporție de peste 30%, din mai mulți autori, pe care publicația îi citează explicit, oferind și copii din lucrările preluate de plagiator, prezentate în format virtual. Din totalul de 138 de pagini, 42 sunt suspecte de plagiat. Greu de combătut!

Pe de altă parte, însă, pemierul oferă o replică scurtă, rostită apăsat: „Teza mea de doctorat este rodul cercetării științifice din anii de studii doctorale și reflectă munca depusă”.

Percutantă, dar spusă cam la modul general, nu direct la obiect. Așa, la general, replica amintește cumva „Legile lui Murphy”, din care una se referă  chiar la plagiat și la furtul intelectal: „A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare”.

Să mă iertați, dar se potrivește ca o mănușă, în cazul premierului, căruia i se reproșează copierea unor texte din mai mulți autori, cu explicația că faptul reprezintă „rodul cercetării științifice”.

Nimeni nu contestă că lucrarea reflectă munca depusă de doctorand, așa cum arată domnia sa cu aplomb. Întrebarea este însă ce fel de muncă este cea depusă, întrucât și plagiatul, ca orice furt intelectual, presupune scormonitul prin biblioteci și o anumită documentare, pentru a alege pasajele, paginile sau capitolele care pot fi „lipite” la locul unde se potrivesc ele mai bine.

Plagiatul n-are limite. Chiar și un singur cuvânt poate fi plagiat, dacă este bine ales și bine plasat. Undeva, în trecut, memoria mă duce la un caz, citit cândva în presă. În romanul Ion de Liviu Rebreanu (1920), tatăl unei fete lăsate însărcinată de către nedoritul Ion o ostraciza astfel pe femeie, folosind un termen deloc obișnuit, dar răsunător: rapandulă!

Termenul șochează prin originalitate și prin efectul său sonor, iar un jurnalist din acei ani l-a refolosit ulterior  într-un cadru editorial propriu. Fapta a ajuns în justiție, Rebreanu invocând originalitatea termenului născocit de dânsul.

Până la urmă, cazul s-a aplanat, dar numai după ce jurnalistul a prezentat scuze, la sugestia avocatului său, și recunoscând în public vina sa de a fi plagiat un cuvânt.

Nimeni dintre plagiatorii zilelor noastre – suspecți sau dovediți – nu și-a recunoscut vreo vină, chiar dacă textele incriminate numără pagini sau capitole întregi. Cu toții, într-un glas, ridică o problemă ciudată: de la câte pagini sau capitole în sus te faci vinovat de plagiat? 

Asta vrea să insinueze că, de la un număr de pagini în jos, proprietatea intelectuală nu mai este proprietate, este un moft din care se poate înfrupta oricine, cu condiția să nu depășească respectivul barem.

Evident că, de la acel barem în jos, cazul nu mai este plagiat, este citare, asumare, este orice, dar nu furt. Ba chiar dacă nu mă înșel, niște oameni serioși s-au așezat la o masă, au stabilit cât să fie acest barem de acum încolo și au încropit un act juridic. După câte îmi amintesc, actul s-a și aprobat.

Măi, oameni buni, nu vi se pare că asta seamănă ca și cum găinarul n-ar fi hoț de găini decât dacă fură un coteț întreg? Dacă n-a luat decât jumătate înseamnă că n-a furat găinile, ci doar și le-a asumat. Deci nu e hoț, ce vreți de la el?

Și, până la urmă, mă întreb, de ce cazul găinilor este atât de simplu și hoții ajung rapid condamnați, iar cazul plagiatelor e complicat, iar hoțul nici nu e hoț dacă n-a furat cotețul întreg?  

Dintr-un sigur motiv: hoțul de găini, unul cu gulerul de la bluză netrecut demult prin mașina de spălat, este altceva, decât hoțul de proprietăți intelectuale, totdeauna cu gulerul alb și imaculat. Pardon, monșer!

Nu-i o noutate și așa se întâmplă de când e lumea: cei puși să-i evalueze pe alții respectă uneori mai mult gulerul, decât ceea ce se află de la guler în sus.

Ca un înalt demnitar ce este, premierul nu se gândește la niște extrapolări, ajunse până în cotețele cu găini, și face o declarație cu trimitere la lege:

„Consider că am realizat lucrarea conform cerințelor legale existente la acea vreme și, în consecință, am inițiat solicitarea de verificare a acesteia de către Comisia de Etică a UNAp - Instituția Organizatoare de Studii de Doctorat, în acord cu prevederile legale în vigoare, in spiritul OMEC Nr. 5229/2020 din 17 august 2020”.

Corect. Nu părerile opiniei publice, nu articolele din presă, nu comentariile televizate sunt chemate să-i evalueze teza de doctorat.  O va face o comisie, care pentru asta există și care va analiza numai în acord cu prevederile legale.

Ale cui prevederi legale? Ale unui ordin din 2020, respectat de doctorand încă din... 2003, când și-a susținut lucrarea de doctorat. Nu vreau să merg prea departe cu ironia, dar suntem în România, stimate domnule prim-ministru, nu la radio Erevan!

Parcă văd cum zâmbește cineva, părându-i-se că i-aș căuta nod în papură premierului, ca să-i arunc în derizoriu doctoratul. Curat nod în papură ar fi, dacă era vorba numai de respectarea sau nu a unor prevederi. Am convingerea că autorul tezei a respectat prevederile legale ale vremii, atunci când și-a elaborat teza de doctorat. Nu pare domnia sa persoana care să se fofileze de lege sau să calce este ea.

Nu despre asta este vorba.

Problema privește o modă a tezelor plagiate, care se instituise cu câțiva ani în urmă, fără să atragă atenția asupra riscului ca acestea să fie considerate furt intelectual.

Făceai o lucrare de câteva zeci de pagini, adăugai alte zeci cu citate și depuneai cogeamitea teză cu sute de pagini – două kilograme de cercetări științifice, girate de un îndrumător, care și el își obținuse doctoratul, poate la tonă.

Se pare că termenul de plagiat a fost adoptat la repezeală, când cu cazul Ponta, pentru că „dă bine” în presă. Dar ce înseamnă acest termen, preluat literă cu literă, din limba franceză, ne spune dicționarul universal Larousse, unde citim următoarea definiție:

„Acte de quelqu'un qui, dans le domaine artistique ou littéraire, donne pour sien ce qu'il a pris à l'œuvre d'un autre” – adică: „fapta cuiva care își atribuie pentru sine ceea ce a preluat din opera altuia, în domeniul artistic sau literar”.

Las la o parte faptul că, de la domeniul artistic sau literar inițial, s-a ajuns prin extrapolare la toate domeniile, inclusiv juridic, militar, al ordinii publice, de apărare și tot așa. N-am văzut niciun caz – dar absolut niciunul – când acuza de plagiat în tezele doctoriale să fi privit domeniul matematic, cel al fizicii sau chimiei, al medicinei, al altor ștințe din acest domeniu.

Regret, dar nu pot deduce de aici nimic altceva decât faptul că cercetătorii din aceste domenii sunt mult prea serioși, ca să se preteze la un furt intelectual, un șmecherlâc care le-ar prejudicia reputația, prestigiul și chiar cariera profesională.

Doamne ferește, nu-mi permit să arunc o umbră asupra valorilor unor științe din domeniul Apărării, al Ordinii Publice, al Artei Militare, sau altora asemenea. Îmi permit numai să observ că aici și-au găsit unii nișa în care au simțit posibil să evolueze în voie, sperând că fapta va trece neobservată.

Mi-e teamă că felul cum a găsit premierul să se apere de respectiva acuză se înscrie tocmai în aceste din urmă considerente, în loc să atace frontal și să spună lucrurilor pe nume: furtul intelectual nu era incriminat public acum 10-15 ani. Faptul l-a încurajat și chiar a creat o cutumă: umple și matale lucrarea cu citate, întrucât așa a făcut și Cutare 1, și Cutare 2, și Cutare 3, toți cu gulerele albe și niciunul vinovat de ceva.

Încurajarea nu era fără obiect și fără folos, căci una este să prezinți o lucrare sufoasă de 138 de pagini, care îndoaie raftul bibliotecii, și alta e să fâlfâi un fascicul, ceva sub 100 pagini (138-42=96), cât încape într-un buzunar.

În opinia mea, premierul a procedat bine cerând cercetarea lucrării de către o comisie abilitată (soluție agreată și de președintele Iohannis). Dar mă îndoiesc că asta va înlătura suspiciunile. Dimpotrivă, ar putea crea un murmur în opinia publică, ceva de genul: „toți sunteți cu musca pe căciulă și vă acoperiți voi între voi”.

Corect ar fi ca premierul să iasă la ofensivă cu fruntea sus și privind adevărul în față: când am scris, exista moda tezelor de doctorat cu citate substanțiale, puse sau nu între ghilimele.

În 2003, puțină lumea făcea diferența dintre plagiat, furt intelectual și compilație – ceva care seamănă mai mult decât altele cu cazul domnului Ciucă: „Lucrare, operă care cuprinde idei și fragmente din diverși autori, neprelucrate în mod personal” (DEX).

Căci, dacă se confirmă acuzele din micul scandal al respectivei teze de doctorat, acestea se incadrează incomparabil mai bine în noțiunea de compilație decât în cea de plagiat și nici nu mai știu în ce măsură se mai poate vorbi de furt intelectual, dacă autorii pasajelor compilate sunt menționați explicit undeva în teza de doctorat.

De altfel, compilațiile sunt atât de frecvente astăzi, de când cu televiziunea și cu Internetul, încât cu greu mai poți vorbi de furt intelectual în cazul lor.

Nu știu, nu mă duce capul, de ce domnul dr Nicolae Ciucă n-a observat – sau poate a ocolit – acest aspect, care l-ar putea ajuta în elucidarea cazului – în orice caz, mai mult decât explicația cu „rodul cercetării științifice”, exprimată la modul atât de general și atât de alunecos.