Reportajul Recorder.ro despre felul în care partidele politice mituiesc presa din banii publici pe care îi primesc ca imense subvenții scoate la suprafață doar o parte, nu mă îndoiesc, dintr-un fenomen cu mult mai larg, care nu ocolește cu totul niciunul dintre partide.
Nici existența lui, nici clasamentul mituitorilor și al mituiților nu cred că reprezintă, în general, o reală surpriză. Dar de această dată este vorba despre documente. Efectele fenomenului sunt și ele evidente: manipularea, dezinformarea prin minciună sau prin eludarea unor subiecte, o democrație bolnavă.
Dar nu e doar atât. Mai există un efect, poate cel mai grav, care anihilează și ceea ce banii nu au putut cumpăra – decredibilizarea generală a presei.
Frăția politic-presă, cozile legat sub masa, uneori chiar pe ea, erau cunoscute, iar suspiciunea mituirii s-a întins ca pata de ulei asupra tuturor.
E bine că Recorder a scos la iveală sume, televiziuni și publicații care s-au mânjit cu banii partidelor, care, ne spune cu infinit tupeu Ludovic Orban, nu voiau să cumpere decât reflectarea obiectivă a activității. Dar lumea are tot dreptul să se întrebe: asta e tot? Putem avea certitudinea că numai ei au pus mâna?
Iar certitudini e greu să existe cu atât mai mult cu cât pe lista Recorder sunt și publicații cu pretenții de integritate. Care poate să fie criteriul după care să își învestească omul încrederea? Prins în acest malaxor, omul obișnuit ce poate crede? Ce să mai creadă? Pe cine să mai creadă? Cine e curat și cine nu e? Care text e jurnalism onest și care e prestație pe bani?
Nici eu, site-urile pentru care am lucrat nu am încasat vreodată bani de la partide, altfel decât pentru publicitate electorală marcată ca atare în campanii.
Nu că nu ni s-ar fi oferit. Îmi aduc aminte, de exemplu, cum consiliera dnei Firea, pe atunci primar general, m-a invitat la o discuție la Primărie ca să-mi ofere, pentru site-ul unde scriam atunci, un contract destul de consistent pentru promovarea Bucureștiului în Anul Centenar. Și ce ar trebui să prestăm în cadrul contractului?, am întrebat. Orice, nu contează, ceva despre București.
Nicio condiție de niciun fel, număr de accesări, de like-uri, număr de cuvinte și, evident, nici marcarea ca publicitate. Ceva despre București pe bani publici. Și cum continuam să nu pricep, s-a uitat la mine fix ca la o idioată. Am refuzat, însă modelul „ceva despre București” l-am revăzut apoi la scară mare în presă, pentru că alții nu au fost idioți, desigur.
Și totuși suspiciunea planează și asupra noastră fără a avea vreo șansă de a o înlătură. O demonstrație negativă e imposibilă în fața unei suspiciuni insidioase pornind de la un fenomen incontestabil.
Asta cu atât mai mult cu cât mașinăriile de postaci ale tuturor partidelor, absolut tuturor partidelor, folosesc această suspiciune pentru decredibilizarea oricărei critici sau dezvăluiri care îi afectează pe angajatorii sau doar preferații lor politici.
Zilele trecute primeam mesaje private obscene și comentarii publice acuzatoare după distribuirea pe Facebook a unui text al unui coleg, care arăta cum un primar din București, cu o consistentă susținere în mediul online, încalcă Legea 544 prin ascunderea unor informații privind cheltuirea banilor publici, adică ce reproșează și Recorder partidelor politice.
Deși textul conținea documente și explicații, ele nu au contat. Punctajul sau măcar reflexul de combatere a tuturor textelor critice la adresa unui preferat încep cu: te-au cumpărat adversarii, cât costă, cât ai încasat? E mai simplu decât să începi să-ți pui întrebări și să riști încă o dezamăgire.
S-a ajuns atât de departe încât am primit întrebarea asta și când am scris ce credeam despre un personaj nepolitic, istoric, care în momentul respectiv era demonizat pentru o opinie profesională.
Integri sau mituiți, pentru public am ajuns toți dacă nu în aceeași oală cel puțin sub aceleași semn de întrebare, ceea ce se transmite automat și asupra produsului jurnalistic.
Această îndoială generalizată, această suspiciune, întreținută de postacii de presă ai tuturor partidelor, că orice demers de presă poate fi cumpărat distruge jurnalismul cum nicio calamitate economică, legislativă, politică nu o poate face.
Paradoxul cel mai rău este că nu și–au distrus credibilitatea atât cei care au făcut pactul cu diavolul, - nu doar din lăcomie, ci și din plăcerea așezării la masa puterii. Credeți că publicul România TV sau al Antenei 3, de exemplu, ar avea vreo tresărire chiar dacă ar vedea documentarul Recorder? Votanții PSD s-ar scandaliza? Desigur, nici nu vor avea ocazia să-l vadă, pentru că ei sunt captivii informației unidirecționale.
Câți dintre cititorii unora dintre site-urilor menționate de Recorder, cu deschiderea presei online așadar, vor refuza să mai dea click-ul acolo? Mulți deja nici nu mai cred ce citesc, caută doar divertismentul sau informația utilitară.
Se adaugă puterea obișnuinței sau lehamitea generalizată: de parcă alții or fi mai breji.
Da, unii sunt mai breji. Poate nu mai profi, poate nu mai deștepți, poate nu fără eroare, dar în mod cert unii nu s-au vândut. Și cred că, în pofida efortului constant de a arunca toată presa în aceeași găleată puturoasă ca să fie decredibilizată, ar trebui ca diferență aceasta să fie făcută.
Inclusiv la unele dintre televiziunile și publicațiile menționate de Recorder generalizarea e profund nedreaptă. La B1 TV, spre exemplu, Tudor Mușat și Laura Chiriac nu au tăcut, nu au eludat, nu au mințit.
Și, oricât de greu ar fi, diferența poate fi făcută? Indicatorii sunt în fiecare prestație dacă e urmărită cu luciditate și reală dorință de informare: fapte, dovezi, argumente și o unică măsură pentru toți.
Cât despre subvențiile din bani publici primite de partide, nu cred că ele ar trebui eliminate. Banii tot ar exista, dar pe canale informale și sponsorizări care ulterior trebuie restituite în prestații politice. Sunt însă cu mult prea mari. Cuantumul lor a fost anul trecut de 232 milioane de lei și cei mai mulți bani au fost cheltuiți pentru presă și propagandă. Așa cum ar fi normal ca orice cheltuială din acești bani să fie public detaliată până la ultimul amănunt.
Însă la asemenea modificări legislative nu e mare aglomerație, desigur.