Incontestabil, cel mai detestat lider al României contemporane a fost, la timpul său, Nicolae Ceaușescu. Și, la fel de incontestabil, nicio personalitate de seamă a ultimelor decenii n-a fost atât de îndrăgită precum regele Mihai.
Motivele pentru care românii ajunseseră să-l deteste pe Ceaușescu sunt prea cunoscute ca să le rememorez în cele de față. Dar afecțiunea nedisimulată a românilor pentru fostul lor rege mi se pare că merită comentată.
În anii ’90, chipul fostului rege apărea cam insolit, printre alte chipuri ale lumii politice de atunci, și pornea din start ca imagine a unei personalități victimizate prin îndelungul exil, întărită și de încercările politicienilor vremii de a-i zădărnici reintrarea în țara sa natală.
Venea ca simplu cetățean și fără alte pretenții, decât aceea de a fi lăsat să se reculeagă discret și pios, la mormintele bunicilor săi.
Ion Iliescu s-a temut că regele i-ar putea zdruncina cumva ambițiile sale de mărire și a făcut marea greșeală de a se opune brutal și fără sens acestui demers.
Atunci, s-a adâncit brusc victimizarea persoanei regale, românii au înțeles teama care-i dădea frisoane nou-venitului Iliescu și au simțit fără îndoială o compasiune pentru cel ce fusese regele lor, iar acum era lăsat de unul singur, să se descurce cu bagajele pe aeroport.
Dovada cea mai bună a proporțiilor acestei victimizări este, în opinia mea, uriașa afluență de public, venit să-l aclame ceva mai târziu pe rege în neîncăpătorul spațiu de pe Calea Victoriei, atunci când s-a arătat la balconul hotelului „Continental”, prezetând-o mulțimii cu mândrie pe fiica sa cea mare și ridicându-l în brațe pe nepotul Nicolae – dacă nu mă înșel, de vreo șapte anișori.
Ei bine, cine ar fi gândit că bătrânul monarh, care își lua în brațe cu atâta drag nepotul, va ajunge după ani să-l repudieze, să-l dezmoștenească și să se îndepărteze brutal de el, în ultimele ceasuri ale vieții, atunci când pășea deja pe drumul spre Ceruri?
Și pe cine ajusese să-l repudieze bunicul împovărat de ani? Pe cel care, mai târziu, chiar și proscris fiind, îi va respecta neclintit memoria, va insista să nu lipsească de la regeasca înmormântare, deși nu era deloc agreat acolo de propria familie, și care – un detaliu pe care nu-l știe multă lume – a fost îndepărtat cu atâta neomenie de la creștineasca pomenire de un an, încât arhiepsicopului Calinic i s-a făcut milă, văzându-l însingurat, și i-a oferit un ceai.
Am avut prilejul să observ de-a lungul timpului viața regelui Mihai – am o vârstă relativ apropiată de a sa – și pretind că îi cunosc personalitatea. Port în gând imaginea unui om blajin și înțelegător. Mă întreb, fără să-mi dau și un răspuns: cum de a fost în stare acest bunic afectuos să-și îndepărteze cu atâta încrâncenare nepotul iubit, orice ar fi făcut el?
Nu cunosc faptele decât din surse nesigure, nu știu ce discuții s-au purtat în familie, știu însă sigur că regele și-a dorit un fiu, dar a avut parte numai de nepot. S-a atașat puternic de el. Se degajă acest atașament și dintr-un text emoționant, inclus în enciclopedia virtuală Wikipedia. Redau, în extras parțial:
„În copilărie (Nicolae - n. red.) și-a descoperit pasiunea pentru mașini, pasiune moștenită de la bunicul său, regele Mihai I. A avut posibilitatea să conducă peste 100 de vehicule diferite, neluând în calcul bărcile și avioanele.
În timpul vacanțelor petrecute la Versoix, principele Nicolae obișnuia să petreacă ore în șir, în garajul bunicului său, urmărindu-l pe acesta cum meșterea la Jeep-urile din colecție.
În dialogul cu istoricul Filip-Lucian Iorga, Nicolae își amintește cum regele i-a permis să conducă una dintre mașinile lui, fiind vorba despre un Ford ce ii aparținuse generalului George S. Patton și care îi fusese dăruit bunicului său de către principele Felix de Luxemburg”.
Nu-l caracterizează deloc pe rege gestul de a-și repudia nepotul. Fără îndoială, regele, când și-a dorit un fiu, așa și-l închipuia să fie. Și n-a fost să fie fiul, ci nepotul.
Cum așa? Regele atât de fericit că are un nepot, care împărtășește pasiunile sale, patimile sale, ardorile sale, unul care răspundea entuziasmului său, hotărăște pe patul de moarte să-și renege cu brutalitate nepotul pentru motive pe care nici măcar nu le-a explicat în public?
Nu le-a explicat el, regele care a clamat toată viața principiul transparenței, care a condamnat secretomania, care spusese în superbul său dialog cu scriitorul Mircea Ciobanu: „nu am somn, atunci când șiu că am ascuns ceva cuiva”. Nu este în maniera regelui înverșunarea neînduplecată împotriva nepotului, fără explicații. Refuz să cred așa ceva.
Mai curând, aș crede într-o lucrătură de joasă speță, ceva pe care persoane interesate au putut-o unelti, în condițiile când regele se afla pe patul de moarte și nu știe nimeni cât de conștient mai era și în ce măsură își mai putea comunica gândurile celor din jur.
Sâmbăta trecută, a avut loc la Curtea de Argeș botezul strănepoatei regelui, născută în decembrie 2020.
A fost o sărbătoare restrânsă atât cât permit rigorile impuse de COVID, iar în imaginile difuzate prin presă apare puțină lume – probabil rude doar din partea mamei. Din partea tatălui, n-am observat pe nimeni. Nimeni, dintr-o familie impresionant de numeroasă.
Regele nu mai este, dar cât de mare trebuie să mai fie încă înverșunarea rudelor împotriva acestui tânăr, ca și cum s-ar teme cu toții că le-ar putea face un rău, ca și cum el ar putea râvni la ceva ce ei păstrează pentru dânșii și numai pentru dânșii, ceva impartajabil cu altcineva.
Să nu ne mai ascundem după deget. Repudierea prințului s-a produs, așa cum spuneam, exact în anul când monarhul bolnav nu se mai arăta în public, când totul se comunica doar prin augustele rude, când acestea făceau cunoscut ce ar fi hotărât regele însuși și când prințul Nicolae era invidiat în modestia sa, în timp ce popularitatea principesei, devenită ulterior custodele coroanei, scădea rapid.
Scădea cu atât mai rapid, cu cât consortul prinț al domniei sale, vădit dornic de mărire, părea să se căznească în a se face cât mai vizibil.
Nu este un secret faptul că, pe cât era de iubit regele, pe atâta sunt de dezagreați urmașii lui. Românii, chiar dacă nu sunt monarhiști, chiar dacă au convingeri republicane, l-au respectat pe rege și chiar l-au iubit.
La nivelul zvonurilor, nu regele pare să fie autorul îndepărtării de familie a iubitului său nepot. Atunci, când monarhul se stingea pe patul suferinței sale, grija familiei părea să se îndrepte spre a-l ține cât mai la distanță de familie pe tânărul nepot.
Dar nu numai atât. Agreat fiind de public, poate pentru modestia și charisma sa, el, chiar și îndepărtat, ar deveni un potențial pericol în familie, o lovitură la adresa principesei moștenitoare a titlurilor monarhice, dar una și mai abitir la adresa orgoliilor super-princiare ale consortului devenit prinț prin alianță și ale nemărginitei sale dorințe de mărire, mai mult decât vizibilă.
Fostul actor Radu Duda de la teatrul botoșănean și-ar putea vedea periclitată evoluția celui mai de seamă rol jucat pe scena vieții sale.
Să fie oare acest orgoliu miza care a schimbat cursul vieții unui tânăr, hotărât să accepte cu modestie inospilitatea familiei regale și să pornească pe propriul drum, de simplu cetățean al țării sale?
Asta nu se știe, dar cert este că modestia și resemnarea prințului seamănă ca două picături de apă cu ale bunicului, cel care, după ce îndurase exilul, a cucerit pentru a doua oară inimile românilor cu virtuțile sale regești și greu de găsit printre politicienii de azi.
Recomandare de lectură: