Când s-a născut republica americană, lumea avea, după cunoștințele epocii, cel mult 75.000 de ani. Nimeni nu-și putea imagina că Pământul e mai vechi. De aceea, Thomas Jefferson era convins că mamuții lânoși încă trăiesc „în părțile nordice și vestice ale Americii”, acolo unde natura era neatinsă. Ideea că o specie ar putea dispărea era pentru el de neconceput: „Natura nu permite ca vreo rasă a ei să dispară”, scria el în Notes on the State of Virginia.
„Acei mamuți imaginari, rătăcind dincolo de Munții Stâncoși, ne amintesc cât de străină ne este lumea Părinților Fondatori. Și, invers, cât de stranie ar fi pentru ei lumea noastră. După două secole și jumătate, nu mai putem gândi ca ei, dar nici nu-i putem privi cu detașare. Încercând să ne imaginăm ce ar spune despre America din 2025, riscăm să inventăm propriii noștri „mamuți”, proiecții ale noastre în trecut”, scrie Fintan O’Toole în The Atlantic.
Eroarea pe care o comite adesea Curtea Supremă a SUA – ideea că putem ști ce au vrut „cu adevărat” Părinții Fondatori – transformă acele figuri în păpuși de ventriloc. Noi vorbim, dar le mișcăm buzele.
Totuși, întrebarea „ce ar spune ei acum?” a fost mereu un exercițiu fertil. Ea a alimentat gândirea critică, de la Frederick Douglass, care îi lăuda pe fondatori pentru „tăria lor bărbătească” în contrast cu vremurile decadente, până la Lincoln, care întreba dacă guvernul „poporului, de către popor și pentru popor” va supraviețui și Martin Luther King Jr., care a văzut în Declarația de Independență un „cec” moral pe care America trebuia, mai devreme sau mai târziu, să-l onoreze.
Păcatele fondatorilor și clarviziunea lor
Nu trebuie să-i transformăm în sfinți seculari ca să le recunoaștem moștenirea. Putem folosi chiar cuvintele lor mărețe pentru a judeca greșelile Americii de azi. De pildă, mulți dintre ei ar fi poate încântați de ideea lui Donald Trump de a impune taxe vamale unilaterale – deși, probabil, nu și de retorica sa belicoasă. În 1807, Jefferson însuși a interzis comerțul extern american, crezând că va obține „coerciție pașnică”. Experimentul a fost un eșec economic total.
Dar fondatorii ar fi, fără îndoială, uimiți să vadă femei în politică. Invectivele lui Trump la adresa Kamalei Harris i-ar fi oripilat, dar și mai tare i-ar fi șocat faptul că o femeie, și încă una de culoare, poate candida la președinție, mai scrie The Atlantic.
Cei mai importanți dintre ei – Washington, Jefferson, Madison – au deținut sclavi. Neputința lor de a confrunta ceea ce Jefferson numea „o crimă abominabilă” e fisura fatală în temelia republicii născute din ideea că „toți oamenii sunt creați egali”. Totuși, ei au știut că acele cuvinte vor avea consecințe. „Mă cutremur pentru țara mea”, scria Jefferson, „când mă gândesc că Dumnezeu este drept și că dreptatea sa nu poate dormi veșnic.”
Când Lincoln spunea că Jefferson a avut „răceala și clarviziunea de a introduce într-un document revoluționar o idee abstractă aplicabilă tuturor oamenilor, în toate timpurile”, el înțelegea că acel „toți” era o promisiune. Fondatorii au plantat o sămânță care, peste generații, a înflorit în mișcările pentru dreptate și egalitate.
O republică mai mare decât și-ar fi imaginat
Fondatorii ar fi copleșiți de diversitatea Americii de azi, mai scrie Fintan O’Toole. În 1790, doar 60% dintre americanii albi aveau origini engleze, restul erau irlandezi, germani, scoțieni, francezi sau olandezi. Totuși, ei preferau să creadă într-o „națiune de același sânge”, pentru a întări unitatea după război. Astăzi, s-ar întreba cum poate supraviețui o republică „din multe, una” atunci când „multele” sunt atât de diferite.
Poate ar descoperi că moștenirea lor cea mai prețioasă este însăși expresia „căutarea fericirii”. Pentru ei, inspirată de Locke, fericirea nu era un capriciu, ci un drept egal și universal – dreptul de a-ți împlini viața în libertate, nu de a suferi în numele sfințeniei.
Dar America actuală pare să fi uitat acest sens. Trumpismul, scrie O’Toole, glorifică frica, ranchiuna și plăcerea de a-i vedea pe alții suferind. O fericire bazată pe ura față de celălalt ar fi fost pentru Fondatori o blasfemie.
De asemenea, Părinții Fondatori ar fi consternați să vadă cum principiul separării dintre Biserică și stat este răstălmăcit azi de politicieni ca Mike Johnson, care afirmă că ei „au vrut ca religia să influențeze viața publică”. Jefferson spunea clar: „Dacă vecinul meu crede în 20 de zei sau în niciunul, nu-mi rupe piciorul și nu-mi fură punga.” Pentru el, libertatea însemna și libertatea de a nu crede.
Inegalitatea – un pericol mortal
Fondatorii, bogați dar nu orbi, știau că o republică nu poate dăinui dacă o mică elită deține aproape toată avuția. Dacă ar afla că astăzi 0,1% dintre americani controlează 14% din bogăția țării, iar jumătate din populație doar 2,5%, ar calcula probabil că șansele de supraviețuire ale republicii sunt minime.
Ar fi șocați și de spectacolul unui miliardar care „dă un milion de dolari pe zi alegătorilor din statele-cheie”, o caricatură grotescă a corupției politice de care ei se temeau.
Dispariția „sferei publice”
Fondatorii au visat și la o republică de cititori. Madison, Hamilton și Jay și-au semnat articolele din Federalist Papers cu pseudonimul Publius – „omul public”. Ziarele erau locul unde se băteau ideile, nu unde se insultau oamenii. Benjamin Franklin se mândrea că nu publica atacuri personale în ziarul său, pentru că „libertatea presei” nu înseamnă libertatea de a calomnia.
Dacă ar vedea azi o Americă fără ziare locale, cu „bule” algoritmice și cu o presă demonizată de un președinte care o numește „dușmanul poporului”, Madison ar trage concluzia că republica e pe cale să se prăbușească.
O republică prea mare, o democrație tot mai fragilă
Madison avertiza că o republică de dimensiunea Chinei ar fi vulnerabilă la autocrație, pentru că un guvern îndepărtat ar putea „ascunde adevărul de ochii cetățenilor”. În America de azi, întinsă cât un continent, ar vedea semnele unei asemenea derive: puterea excesivă a executivului, polarizarea dintre „părțile roșii și albastre” și obediența politicienilor față de un lider autoritar.
„Cetățenii au nevoie de oameni politici care să-i slujească chiar cu riscul de a-i nemulțumi”, scria Hamilton în Federalist No. 71. Astăzi, mulți dintre congresmeni practică exact opusul: o „supunere servilă”.
Fondatorii știau și cum arată o oligarhie arogantă – o vedeau în Europa secolului XVIII. Știau cum se naște un tiran: mai întâi lingușește poporul, apoi îl înrobește. „Mulți dintre cei care au distrus libertățile republicilor”, avertiza Hamilton, „au început ca demagogi și au sfârșit ca tirani.”
Jefferson căuta mamuții care nu existau. Dar monștrii reali ai istoriei – tiranii și oportuniștii – nu au dispărut niciodată, conchide Fintan O’Toole, în articolul din The Atlantic.