Ceasul cu preț exorbitant purtat de un europarlamentar PNL a ținut agenda acestor zile. Un subiect superficial la prima vedere, care însă arată unul dintre motivele pentru care încrederea în instituțiile politice autohtone e minoră, în vreme ce speranța vine de la instituții UE.
Un recent sondaj INSCOP arată o decredibilizare constantă și destul de accelerată a încrederii în principal în Guvern și, apoi, în Parlament.
Astfel, pe ultimele poziţii se află Guvernul cu 19,4% încredere multă şi foarte multă (faţă de 34,8% în 2013) şi Parlamentul cu 17,4% încredere multă şi foarte multă (faţă de 26,7% în 2013).
Nu este doar o poză de moment, așa cum poate să arate încrederea cu potențial bun în Armată, într-un context definit de două războaie, ci o decredibilizare în perioadă de criză socio-economică tocmai a instituției care trebuie să se ocupe cu binele comun.
Președinția este erodată, dar asta nu mai surprinde pe nimeni, ocupantul funcției prezidențiale, Klaus Iohannis, a golit instituția de reprezentare și forță politică, investind în schimb propria persoană cu atributele unui suveran: așa se explică autarhia deplină, aroganța de a secretiza nu doar costurile deplasărilor, ci și eficiența acestora.
Zilele acestea, cuplul suveran se află în Africa, pe programul oficial fiind trecute activități minimale.
Odată scoasă președinția din joc, un efect care va fi principala moștenire a lui Klaus Iohannis, reprezentarea electoratului rămâne în seama Parlamentului, a cărui delegitimare este însă și mai abruptă, mai ales în aceste ultime luni în care Guvernul s-a raportat la forul legislativ ca la cel care îndeplinește niște ordine, a se vedea cum au trecut măsurile care privesc Educația, Codul Fiscal și pensiile.
Felul în care arată instituțiile politice și distribuția puterii este consecința maximală a cotirii spre un regim politic cu tente iliberale, definit de opacitate și netransparență, și în care Opoziția este practic redusă la nesemnificativ.
Dacă totuși România mai are capital democratic, asta se datorează exclusiv apartenenței la Uniunea Europeană și legitimității cu care sunt investiți liderii instituțiilor UE, încă neerodate și a căror importanță românii par că o înțeleg, în pofida mesajelor disonante care nu vin doar dinspre formațiuni politice radical-populiste, cum este AUR, ci mai ales de la partidele clasice, care oscilează între mesajele pro-europene și un populism mult mai nociv decât cel grotesc de tip AUR și Șoșoacă.
Dar a mai apărut un tip de politician român cu loc la Bruxelles, care privește naționalismul drept privilegiul de a-și fi putut achiziționa ceasuri de zeci de mii de euro. În sine, faptul ar trebui să rămână strict în registrul personal, dacă nu ar fi explicațiile ulterioare, că un astfel de ceas se cumpără lesne dacă lucrezi ca jurnalist în România și dacă această atitudine nu ar atrage, în cascadă, votul resentimentar și cel de sancțiune care vor aduce AUR în Parlamentul European, cu efecte nocive pe termen lung pentru România.