Desacralizarea serviciilor secrete israeliene, a căror doctrină Ridică-te și ucide primul a devenit temă cinematografică, este una dintre consecințele atacurilor teroriste la scară largă comise de Hamas pe teritoriul Israelului.
Felul în care Hamas a preluat chestiunea conflictului israelo-palestinian nu s-a întâmplat peste noapte. Ce știm și unde sunt punctele de consens?
Problema conflictului israelo-palestinian are vechi și noi straturi, e o problemă teritorială, care nu a reușit pană acum să se universalizeze și tocmai aici e un aspect de urmărit, în ce măsură implicarea Iranului, care a reluat propriile relații cu Arabia Saudită, dar nu acceptă o normalizare a relațiilor Israel – Arabia Saudită, și faptul că sunt cetățeni americani, cum arată informațiile de acum, printre ostaticii din Gaza poate scoate acest conflict din caracterul lui local.
Mai mult, în SUA au fost deja proteste pro-Palestina, cu remarci anti-Israel puternice, iar statele occidentale au luat măsuri sporite de securitate în preajma sinagogilor. O revenire a atentatelor teroriste în Occident este o îngrijorare serioasă, mai ales că sunt actori care alimentează haosul, cu Rusia și Iran cap de listă.
Apoi, dacă poate să reseteze cumva soluția celor două state, pentru că un stat este imposibil și pare o idee mai degrabă mesianică.
Există câteva puncte comune în opiniile experților din Israel și ale intelectualilor, care au fost prezență constantă la protestele anti-reforma judiciară dorită de guvernul Netanyahu:
- Nevoia regimului nou de putere de a se consolida cu instrumente iliberale. Benjamin Netanyahu și aliații săi politici, unii radicali și anti-palestinieni, au apăsat mai degrabă pedala polarizărilor sociale. Or, clivajele interne din Israel depășesc categoria arab/evreu, secular și liberal vs. ultrareligios e dihotomia cea mai puternică și ea s-a văzut la cele câteva luni de proteste anti-reforma judiciară a guvernului Netanyahu.
- Chestiunea securității a rămas in paradigma unui status quo care părea că funcționează: Hamas trimite o dată pe an niște rachete, Iron Dome funcționează - și acum a funcționat, Israel bombardează în replică Gaza și gata. Or, nu a fost așa, erau semnale, spun toți, că Hamas se întărește. Plus atentatele din ultimii doi ani, din Israel, etape care arătau că Hamas a ieșit din status quo.
- Sacralizarea serviciilor secrete. Mossad-ul e personaj de film, Rise and kill first a devenit un fel de maximă de consum, iarăși un status quo care trebuie pus în discuție.
Daniel Gordis, senior vicepresident și Koret distinguished fellow la Shallem College și editorialist la Jerusalem Post și Bloomberg, decan fondator al Școlii de studii rabinice Ziegler de la University of Judaism, atrăgea atenția, încă de la atacul din 2021, că serviciile secrete au eșuat să prevadă proporțiile:
„Violența cu care Hamas, organizație care controlează Fâșia Gaza, a lansat atacul de la care a pornit conflictul violent din ultimele săptămâni, a luat prin surprindere Israelul, care a decis ca riposta să fie mai puternică decât de obicei. De ce nu au prevăzut serviciile secrete ofensiva Hamas, cât de sigură e pacea, cine plătește costurile de război și ce schimbări a adus administrația Biden în Orientul Mijlociu, pornind de la poziționarea în acest episod al conflictului?”. Declarația, făcută într-un interviu pentru spotmedia.ro, este, reiau, din mai 2021!
- Radicalismul naște radicalism - Hamas a încercat să-și construiască o aripă politică, candidează. Nu înseamna că s-a democratizat, din contra, e un semnal că extinde politica de radicalizare a societății. Aici e alt punct.
- Oamenii din Fâșia Gaza au fost masă de manevră pentru Hamas. Asta lasă Israelul să pună responsabilitatea strict în spatele Hamas, dar nu-l ajută ca strategie pe termen mediu/lung.
- Refugiații palestinieni - niciun stat nu s-a oferit să garanteze un coridor umanitar și să primească refugiați din Gaza.
- Orice regim de putere terorist în exterior devine autoritar în interior.
- Netanyahu are o soluție de ieșire, guvernul de largă coaliție și îndepărtarea radicalilor de la putere. Legitimitatea în interior e la fel de importantă, că tot se face comparația cu Yom Kippur: Golda Meir avea această legitimitate, și-a asumat eșecul și a plecat de la putere, dar abia după ce Israelul nu mai era în pericol.
- Hamas a construit o alternativă reală la guvernare în Gaza: a construit școli, spitale, a crescut astfel dependența oamenilor de ea și convingerea că nu e coruptă, ca Autoritatea Palestiniană. Dar, scriu analiștii care se pricep la Gaza, dacă ar exista o alternativă seculară la Hamas (care are în nume cuvântul islamist) și dacă ar exista speranță că politicienii chiar discută soluții pentru conflict, palestinienii din Gaza ar alege asta.
- Lumea arabă moderată ar trebui să se implice în cauza palestiniană. Conducerea politică palestiniană nu are nici ea voință să ofere celor din Gaza o alternativă mai democratică. Dar la fel de adevărat e că mai degrabă în Israel au crescut numărul și puterea fundamentaliștilor, odată cu noul guvern Netanyahu.
- Când este vorba despre Hamas, nu există nicio diferență de politică între dreapta, centrul și stânga din Israel. Stânga israeliană nu e mai îngăduitoare cu Hamas decât dreapta. „Dacă Hamas ar ataca acum, ar fi o scuză legitimă pentru Bibi să riposteze și asta ar uni țara”, spunea tot Daniel Gordis în 2021.
- Hamas este o organizație teroristă și terminologia este foarte importantă. Nu e întâmplător că tocmai Rusia nu a condamnat Hamas, care, de altfel, a făcut câteva vizite la Moscova în ultimii trei ani, ci a cerut ca părțile să pună punct violențelor. Această perspectivă vrea să legitimeze teza Rusiei că orice război are două părți simetrice, adică și războiul dus de ea în Ucraina. Or, acolo e vorba despre o agresiune unilaterală, iar la Hamas e vorba despre atentate teroriste. Nu există simetrie.
De altfel, Rusia alimentează acum agenda cu narative false, printre care aceea că Ucraina a furnizat arme Hamas. Ne aflăm în fața strategiei Rusiei de câțiva ani: dacă nu poți controla adevărul, compromite-i pe ce ceilalți, ca să lași impresia că totul e posibil.
În mod esențial, discuția despre lupta pentru pământ, identitate, religie sau geopolitică este una secundară. Întrebarea cheie este : pot oamenii aceștia accepta că Israelul are dreptul să existe? Hamas spune categoric că nu, Abbas este mai alunecos, dar mergeți pe străzile din Cisiordania, în Ramallah sau Nablus, și-i veți auzi pe oamenii de acolo că spun același lucru, cu toată convingerea.
Daniel Gordis
Câteva lucruri despre cum a preluat Hamas chestiunea conflictului israelo-palestinian
La mijloc sunt palestinienii din Fâșia Gaza, zonă controlată militar și politic de Hamas și din care Israelul și-a retras trupele în 2005.
Și nici nu și-ar dori să revină în Gaza, acesta fiind, în opinia lui Dov Vaxman, în volumul The Israeli-Palestinian Conflict: What Everyone Needs to Know, răul cel mai mic pentru Israel, pentru că o relocare militară ar fi doar costisitoare și i-ar atrage mai multă responsabilitate în ceea ce privește viața celor aproape două milioane de palestinieni.
Reiau aici principalele idei ale lui Vaxmann, pe care le-am mai prezentat, care consideră că nici Hamas nu vrea Israelul înapoi în Gaza, din contră, vrea un control autoritar al populației, dar pentru asta are nevoie să alimenteze narațiunea opresorului.
Nici măcar Amos Oz, care povestește cât de tare l-a îngrozit prima zi de război, încât impulsul lui a fost să caute un telefon, să sune poliția și să denunțe că oamenii își fac rău unii altora, nu era adeptul unei reacții pasive a Israelului.
Sunt de părere că este nevoie uneori de a folosi forţa pentru a te împotrivi fanatismului. Eu nu sunt un pacifist, nu sunt genul care să “întoarcă şi celălalt obraz” duşmanilor. Nu sunt adeptul lui “make love not war”. În vocabularul meu, răul suprem nu este războiul sau violenţa, ci agresiunea. Şi de multe ori agresiunii trebuie să i se răspundă prin forţă. Cred însă în forţa compromisului. Cred ca viaţa însăşi se bazează pe compromisuri.Ştiu ca mulţi dintre tinerii idealişti, de orice fel ar fi, de stânga sau de dreapta, au tendinţa să considere ”compromisul” drept un cuvânt respingător. Pentru ei este sinonim cu oportunismul, lipsa de verticalitate morală, lipsa de onestitate. Dar nu este aşa în vocabularul meu, unde “compromisul” este sinonim cu “viaţa”. Oriunde există viaţă, apar şi compromisuri. Iar opusul acestui cuvânt nu este “idealismul” şi nici “integritatea”. Opusul compromisului este fanatismul şi moartea.
Amos Oz, interviu cu Mangda Grădinaru
Doar că atunci când Israelul trage înapoi, imaginea este aceea a statului puternic care își măsoară forța cu o enclavă în care oamenii trăiesc prost, aproape jumătate dintre ei din ajutoare umanitare. O imagine reală, dar care nu arată cum s-a ajuns aici.
Cine e Hamas și de ce nu toți palestinienii sunt teroriști
În cei câțiva ani de când Hamas controlează Fâșia Gaza, nivelul de trai al oamenilor a scăzut dramatic. Pe de o parte, din cauza mizei Hamas, de a folosi banii pentru înarmare, pe de altă parte, din cauza blocadei impuse de Israel, căreia i s-a adăugat închiderea frontierei cu Egiptul și a economiei subterane care se făcea astfel.
Dar Hamas nu a ajuns la putere printr-o lovitură militară, ci în urma unor alegeri: în ianuarie 2006, a câștigat 74 dintre cele 132 de locuri, în procente - 56%, mai mult decât obținuse la votul popular.
Or, asta scoate organizația înființată în 1987, după prima Intifada, și care se revendică din Frăția Musulmană din registrul pur al terorismului, adăugându-i o latură socială și politică.
Nu toți palestinienii din Fâșia Gaza sunt înrolați în Hamas, nu toți susțin terorismul sau sunt teroriști. Toți palestinienii din Gaza însă sunt prinși la mijloc și nu au cum să se retragă din acest rol greu, de vreme ce din Gaza nu se iese.
Spre deosebire de Fatah, Hamas militează pentru islamizarea Gazei, dar nu în felul unei revoluții islamice pe care am întâlnit-o la alte state arabe, ci mai degrabă, spune Vaxman, după modelul lui Erdogan în Turcia. De altfel, Erdogan este unul dintre susținătorii deschiși ai lui Hamas, iar acum Turcia s-a eschivat să condamne atacurile și răpirile comise de Hamas.
Pentru asta, Hamas are nevoie de confruntarea ritmică cu un dușman care să atragă, pe lângă resentimentele palestinienilor, și oprobriul organizațiilor umanitare internaționale.
Ce a vrut Benjamin Netanyahu
În principiu, Israelul vrea securitate și vrea să nu piardă bătălia narativă. Războiul simbolic este la fel de puternic și se vede chiar și în vocabularul folosit: de pildă, dacă palestinienii au reușit să impună sintagma „teritorii ocupate” pentru Cisiordania și Fâșia Gaza în vocabularul internațional, discursul politic din Israel folosește în continuare echivalări de tipul „teritorii administrate”.
Nu vrea să reia un control militar asupra Gazei, care l-ar costa prea mult, dar nici nu își permite să lase Hamas-ul să îl provoace mai mult, pentru că astfel pierde primul obiectiv, securitatea pentru toți israelienii. Așa explică Vaxman strategia Israelului sub Netanyahu: nu anihilează Hamas-ul, dar îi reduce major capacitatea, distrugându-i resurse importante.
„Faptul că Hamas controlează Gaza convine Israelului. Ofensivele sale contra Hamas, în 2008 – 2009, 2012 și 2014, nu au vizat distrugerea grupării sau îndepărtarea de la putere, deși au fost membri ai Cabinetului care au militat pentru asta. Israelul a vrut să slăbească Hamas”.
Problema este că Hamas s-a întărit mai mult decât pare a fi prevăzut Israelul.
Mai mult, societatea israeliană este epuizată de război și nu este dispusă să fie mereu parte din narațiunea unui stat puternic care trebuie să atace, pentru a se apăra, așa cum stipula doctrina Begin (statele inamice ale Israelului nu trebuie lăsate să se înarmeze nuclear). Și, totuși, ce s-a întâmplat acum ar putea întări curentul radicalist din societatea israeliană.
Așa cum scrie Daniel Gordis, în Israel. Scurtă istorie a unei națiuni renăscute (Humanitas), una dintre trăsăturile de fond ale israelienilor este autocritica, asta îi face să se pună sub lupă destul de drastic, dacă ne uităm la ce scriu David Grossman, Eshkol Nevo, Meir Shalev, scriitori din generații diferite, dar care cer o acceptare a narațiunii palestiniene și o abordare reală a soluției celor două state, deloc îndrăgită de Netanyahu.
Autocritica, de pildă, este cea care a dus la demisia lui Ariel Sharon, după masacrul de la Sabra şi Shatila, unde milițiile creștine au ucis refugiați palestinieni, iar soldații israelieni, care controlau zona, nu au intervenit.
O rezumă David Grossman, unul dintre intelectualii umaniști de calibru, în interviul pe care l-am făcut anul trecut:
Am scris cărți despre conflictul dintre Israel și palestinieni. De fiecare dată când am făcut-o, a fost dificil pentru mine, deoarece a trebuit să înțeleg cum un palestinian, care e dușmanul meu, observă textul conflictului dintre noi, cum mă observă el pe mine. Cum vede el calitățile rele pe care toată lumea le întoarce spre dușmanul său? Poate că inamicul este cel care simte asta înainte să o simți tu: în ce măsură s-au infiltrat caracteristicile neplăcute ale unui invadator în organele mele interne? Dacă ne uităm la noi înșine prin ochii dușmanului nostru, nu ne va schimba în totalitate, nu ne va face să ne identificăm în totalitate cu interesul dușmanului nostru. Dușmanul nu este un sfânt. Și dușmanii au greșelile și crimele lor. Dacă ne permitem să privim realitatea noastră din punctul lor de vedere – și de obicei cei cotropiți văd aspecte pe care nu vrei să le recunoști în tine – dacă facem asta, poate conflictul ar fi putut fi rezolvat mult mai devreme.
David Grossman, interviu cu Magda Grădinaru
Când și cum se va încheia conflictul – mai sunt posibile cele patru teze?
Sunt patru puncte trecute în revistă de Vaxman asupra cărora cei doi actori nu au căzut de acord nici la Camp David, nici la Oslo și care par a fi greu de atins:
- Autoritatea asupra Ierusalimului de Est, adică asupra orașului vechi, esențial în imaginarul și în cultura ambilor
- Frontierele Palestinei, adică situația din Cisiordania, mult mai importantă strategic pentru Israel decât Fâșia Gaza, atât din motive sociale, cât și geostrategice
- Soarta refugiaților palestinieni, mai ales a celor din Liban. O Lege a reîntoarcerii pentru ei, așa cum există cea pentru evrei, este imposibil de acceptat pentru Israel, care nu se poate încărca astfel demografic și care ar vrea ca statele arabe să îi fi integrat, așa cum a integrat el propriii refugiați, evreii din Africa, de pildă. Un lucru iarăși greu de crezut, de vreme ce palestinienii din Liban se confruntă cu discriminări masive, de la accesul la școli și spitale publice până la locurile de muncă.
- Securitatea. Va fi greu, e una dintre concluziile de traseu ale cărții editate de Oxford, să se găsească soluția care să garanteze deopotrivă libertate pentru palestinieni și securitate pentru israelieni.
Amos Oz vedea cum conflictul teritorial și fără să fi avut o dimensiune religioasă se transformă într-unul simbolic, acolo unde se înfruntă mai degrabă greșelile și nedreptățile fiecăruia: calitatea politică a liderilor și compromisul, dar nu fanatismul.