În sfârșit, s-a semnat pacea în Orientul Mijlociu, dar nu e pacea la care se aștepta lumea, care să pună capăt conflictului israelo-palestinian, ci una care aduce mai degrabă roade Chinei și îi servește pentru retorica în care autocrația e mai utilă decât democrația liberală infuzată de la Washington.
Kim Ghattas așază rivalitatea dintre Iran și Arabia Saudită la originea distrugerii drepturilor, culturii, religiei și memoriei sociale din Orientul Mijlociu. Instalarea teocrației la Teheran a creat efecte în cascadă în întreaga regiune, unul dintre acestea fiind și ruperea relațiilor dintre Teheran și Riad, deloc pașnică.
Pentru unii, însă, rivalitatea dușmănoasă dintre cele două state a fost o oportunitate.
De când Teheranul și Riadul și-au dat mâna, reluând astfel relațiile diplomatice, comentatorii din Israel vorbesc despre cum noul guvern Netanyahu, confiscat de reforma justiției pe care ar vrea să o impună și aducând astfel țara într-o stare de conflict, a ratat strângerea relației cu Arabia Saudită, împinsă astfel înspre inamicul numărul zero al Israelului, Iranul.
„Chiar dacă, ipotetic, mâine Iranul și Arabia Saudită ar declara că sunt cei mai buni prieteni, impactul ultimilor 40 de ani asupra psihicului oamenilor nu poate fi inversat atât de ușor. Este un efort generațional, de pildă, când te uiți la ceea ce face Mohammed bin Salman în Arabia Saudită, înțelegi că poate că inversarea conservatorismului și puritanismului și a urii sectare este posibilă, dar cu siguranță va fi nevoie de timp. (...)
Tot așa, nu ne-am trezit cu toții, dintr-o dată, în 1979, că șiiții și suniții au început să se omoare unii pe alții. Lucrurile durau de ceva timp și tensiunile s-au tot acumulat încetul cu încetul. 40 de ani nu sunt ușor de șters, dar asta nu înseamnă că totul este ireversibil”, spunea Kim Ghattas, specializată în Orientul Mijlociu, într-un interviu acordat Spotmedia.ro la finalul anului trecut.
Redeschiderea unor ambasade și câteva vizite reciproce nu vor aduce pacea între șiiți și suniți și poate nu vor opri nici măcelul din Yemen, unde cele două se înfruntau într-un război prin proxy, dar cu siguranță nu este o veste bună pentru Israel, mai ales că vestea imediat următoare a fost vizita unei delegații a grupării teroriste Hamas în Arabia Saudită.
Mai mult, cu o zi înainte ca Arabia Saudită și Iranul să decidă reluarea legăturilor diplomatice, Riadul a propus normalizarea relațiilor cu Israelul, cu condiția ca SUA să îi garanteze securitatea și să sprijine programul nuclear saudit.
Miza nu e de căutat însă nici la Teheran, nici la Riad, ci la Beijing, broker-ul de pace între cei doi rivali.
În 6 martie, reprezentanți și Iranului și Arabiei Saudite s-au așezat la aceeași masă, la Beijing, pentru discuții mediate de China.
La patru zile după această întâlnire, cele două state au anunțat normalizarea relațiilor, rupte total în 2016, după execuția liderului șiit Nimr al-Mimr de către Arabia Saudită, urmată de atacarea reședințelor diplomatice saudite din Iran. Mai mult însă decât strângerea de mână dintre Teheran și Riad, e vorba despre China și propria rivalitate, cu Statele Unite.
Analiștii internaționali remarcau cu ceva timp înainte însă o redefinire a rolului pe care China vrea să și-l asume în Orientul Mijlociu, care trece de la o componentă economică, inițiativa majoră a președintelui Jinping, Centura și drumul (refacerea vechiului Drum al Mătăsii) și la una mai pronunțată de securitate.
În volumul China's Rise in the Global South: The Middle East, Africa, and Beijing's Alternative World Order, Dawn C. Murphy argumentează că politica Chinei pentru Orientul Mijlociu a intrat într-o nouă etapă, odată cu Primăvara arabă.
„După ce Primăvara arabă a început, China și-a multiplicat nemulțumirile față de rolul Statelor Unite și cel al Europei în Orientul Mijlociu, în special în ceea ce privește relația cu Libia, Siria, Iran și intervenția în suveranitatea statelor. Cu toate că implicarea Rusiei în Orientul Mijlociu s-a mărit considerabil după declanșarea Primăverii, China s-a arătat mai degrabă îngrijorată de interferența SUA și a Europei. Nu a criticat imixtiunea Rusiei, nici măcar intervenția în Siria”, scrie Dawn C. Murphy.
Murphy, care este profesoară la National War College, specializată în politica externă a Chinei, vede o turnură a Beijingului de la tradiționala doctrina a neintervenției la una a sferelor de influență, prin care China vrea să construiască o nouă ordine geopolitică, încurajând capitalismul iliberal, tocmai pentru a servi ca alternativă democrației liberale promovate de Statele Unite.
La câteva zile după ce China și-a adjudecat pacea dintre Iran și Arabia Saudită, Beijingul a pus pe masă conflictul considerat a fi la rădăcina disensiunilor din Orientul Mijlociu și s-a oferit să medieze pacea între Israel și Palestina, o temă pe care Statele Unite nu au rezolvat-o, sugerează astfel regimul de la Beijing.
E de menționat aici că după vizita liderului chinez Xi Jinping la Moscova și cea a președintelui Macron la Beijing, unde mesajul a fost acela că dependența de SUA e mai problematică decât cea de China, chiar și cu amenințarea Taiwanului în ecuație, China pare a-și fi radicalizat poziția de forță: șefa diplomaţiei germane, Annalena Baerbock, a descris drept „mai mult decât şocantă” atitudinea liderilor chinezi, omologul său întrerupând-o și taxându-i fățiș declarațiile, la conferința de presă comună.