Violența cu care Hamas, organizație care controlează Fâșia Gaza, a lansat atacul de la care a pornit conflictul violent din ultmele săptămâni, a luat prin surprindere Israelul, care a decis ca riposta să fie mai puternică decât de obicei. De ce nu au prevăzut serviciile secrete ofensiva Hamas, cât de sigură e pacea, cine plătește costurile de război și ce schimbări a adus administrația Biden în Orientul Mijlociu, pornind de la poziționarea în acest episod al conflictului?
Sunt doar câteva dintre întrebările la care a răspuns Daniel Gordis, senior vicepresident și Koret distinguished fellow la Shallem College și editorialist la Jerusalem Post și Bloomberg View, într-un interviu pentru SpotMedia.ro.
Daniel Gordis este și autor al numeroase cărți despre gândirea evreiască și curentele politice din Israel și câștigător al National Jewish Book Award. În 2014 a fost pus de Jerusalem Post pe lista celor mai influenți 50 de evrei. În limba română a fost tradus, la Editura Humanitas, volumul Israel. Scurtă istorie a unei națiuni renăscute. Cea mai recentă carte abordează relația dintre evreii din SUA și Israel - We Stand Divided: The Rift Between American Jews and Israel.
Principalele declarații din interviu:
- În mod esențial, discuția despre lupta pentru pământ, identitate, religie sau geopolitică este una secundară. Întrebarea cheie este : pot oamenii ăștia accepta că Israelul are dreptul să existe? Hamas spune categoric că nu.
- Hamasul este un fel de satelit al Iranului, iar Jihadul Islamic, cealaltă organizație teroristă din Gaza, este controlată direct de Iran.
- Toată lumea a fost luată prin surprindere. Până și Hamasul a fost nepregătit, nu doar Israelul. Până acum era un joc de “cine clipește primul”.
- De regulă era așa: ei trăgeau câteva rachete, noi le răspundeam cu un bombardament. Numai că acum Israelul a vrut să spună că nu mai permite tiruri asupra zonelor locuite de israelieni.
- Biden s-a descurcat foarte bine în ultimele săptămâni, a spus clar că Israelul are dreptul de a se apăra și că alianța cu SUA rămâne de neclintit. Abia după două săptămâni i-a spus pe un ton mai hotărât lui Netanyahu că este timpul să se termine totul. Adică i-a dat timp Israelului să facă ce trebuia pentru a ieși din pericol.
- Clivajul major este cel dintre arabii israelienii versus evreii israelieni. Dacă nu reușim, clivajul acesta rămâne mereu și va răbufni prin violențe, ceea ce ar fi dezastruos pentru noi, ca țară.
Auto-criticismul, scrieți, este una dintre trăsăturile de fond ale națiunii israeliene. Ce înseamnă acest auto-criticism și de unde vine el? Și cum influențează politica Israelului, unde, vedem, e foarte greu să formezi un guvern.
Formarea guvernului nu are legătură cu auto-criticismul, sunt lucruri separate. Auto-criticismul este o tradiție a Israelului de a evalua modul în care au fost luate deciziile și de a fi deschis la a le critica. În acest moment, societatea este angajată într-o reexaminare foarte dureroasă a relațiilor dintre evreii și arabii din Israel pentru a vedea cum am ajuns acolo unde am ajuns. Au fost vremuri când Israelul ducea războaie, când nu doar că era acceptabil, dar chiar erau apreciați cei care spuneau că un lucru sau altul ar fi trebuit să fie făcute altfel. În timpul Războiului de Independență, din 1948, de exemplu, când un poet israelian a publicat un poem în care era vorba de ceea ce el considera a fi lucrurile rele făcute de un soldat israelian, David Ben Gurion a cerut să fie tipărit în mii de exemplare, pentru a ajunge în ranița fiecărui soldat, pentru ca ei să fie conștienți că există standarde morale la care trebuie să se ridice.
Israelul nu e o țară care să reprime criticii, să-i arunce în închisoare sau să-i împiedice să se exprime, fie la televizor, fie în presă. Critica este acceptată, nu toată lumea trebuie să fie de acord, dar asta este esența libertății și a democrației.
Țineți să vă definiți drept centrist, atunci când scrieți despre Israel. Ce înseamnă centrist în Israel și ce spune centrismul diferit față de stânga și dreapta?
Încep prin a vorbi despre extrema stângă din Israel, care nici nu e foarte numeroasă. Acolo sunt oameni care cred că nu mai e o idee bună să vorbești despre un “stat evreu”, ci mai degrabă, la modul general, despre o democrație, așa cum sunt Franța sau Germania. După ei avem stânga moderată, care spune că este important să ai un stat evreu, dar care aruncă asupra Israelului o mare parte din vina de a fi în acest conflict, în care suntem de aproape 100 de ani, cu arabii din zonă. Israelul are doar 73 de ani, însă conflictul era vechi de dinainte de formarea statului.
Nu sunt de acord pe deplin nici cu aceștia, deci sunt deja în centru.
Pe partea de extremă dreaptă îi avem pe cei care spun că ar trebui să-i expulzăm pe toți arabii. Aceștia sunt cei mai puțin numeroși, dar există.
Cei de dreapta spun așa: la modul realist, nu există nicio șansă de a ajunge la un compromis în acest conflict, deci de fapt nu are prea mult sens să încercăm. Vom fi în război în permanență, este foarte trist și foarte greu, dar asta e și trebuie să trăim cu asta.
Nici ce zic ei nu cred că este corect, așa că eu sunt un centrist, prin faptul că sunt convins de importanța și de legitimitatea de a avea un stat evreiesc în Israel, dar mi se pare extrem de important ca populația arabă din interiorul granițelor sau din afara lor să trăiască cu demnitate, ideal ar fi să aibă și statul lor.
Nu pot fi de stânga pentru că eu cred că responsabilitatea faptului că arabii nu au în acest moment statul lor este chiar de partea acestora. Sunt multe lucruri pe care Israelul ar fi putut și ar fi trebuit să le facă altfel, dar când te întrebi de ce nu există un stat palestinian, vezi că responsabilitatea fundamentală este a lor.
Nu sunt dispus însă să renunț la a încerca să ajungem acolo, deci nici de dreapta nu pot fi considerat.
Așadar nu renunțați la soluția celor două state?
Ori la această variantă, ori la oricare alta care oferă palestinienilor posibilitatea de a trăi în demnitate, de a avea posibilitatea să-și decidă propriul destin. Au tot dreptul la asta, cu condiția ca și ei să recunoască dreptul la existență al Israelului.
Este interesant cum în presa din ultimele zile vezi cum oameni din Gaza, chiar din Hamas, recunoscând că așa lucrurile nu vor merge, că nu ne vor înfrânge pe deplin și că poate a venit momentul în care vor trebui să negocieze cu Israelul. Nu știu dacă este un curent dominant de opinie sau e o opinie marginală, dar simplul fapt că această opinie este exprimată astfel este deja o schimbare. Dacă această idee va crește în teritoriile din sud-vest, unde acum conduce Hamas, sau în rândul palestinienilor din Cisiordania, poate vom ajunge la situația în care se vor așeza la masa negocierilor.
Am speranțe în privința asta, nu știu în ce formă se vor finaliza negocierile, fie că este soluția de acum cu două state separate, fie alta, dar încă sunt încrezător că vom ajunge acolo.
Conflictul israelo-palestinian e unul dintre cele mai lungi și dezbătute conflicte din istoria contemporană, dar și printre cele mai polarizante. Lumea tinde să se poziționeze, nu să formuleze argumente, nu să dea informații. Care sunt caracteristicile majore ale acestui conflict? E un conflict pentru „pământ”, așa cum spunea Amos Oz, unul identitar, unul religios, unul geopolitic sau ceva din toate acestea?
Este foarte simplu, așa cum sunt lucrurile acum: Hamas vrea să distrugă Israelul, nu ascunde deloc acest lucru, este scris în programul lor. Când se adună și scandează “Palestina va fi liberă de la râu și până la mare”, ei nu se referă la a reveni granițele din 1967, ci la eradicarea statului Israel, cu ai săi 6 milioane de evrei. Adică Hamas vorbește despre cum o să-i omoare pe evreii care trăiesc aici, practic au preluat o lungă tradiție europeană și au adus-o în Orientul Mijlociu. Și mai avem și evreii din Israel, care refuză să se lase uciși.
Așa că până cele două părți nu ajung la un compromis, vom avea acest conflict. Noi nu vom renunța niciodată la dreptul nostru de a fi aici și de a rămâne în viață, așa că atât timp cât ei nu-și schimbă poziția, vom fi în război. Nu sunt deloc fericit când spun lucrurile acestea, ambele părți plătesc un preț enorm.
Conflictul, în esență, este pentru că Hamas refuză să accepte dreptul la existență al Israelului. Iar ceea ce-i face din ce în ce mai disperați este că văd cum restul lumii arabe își schimbă atitudinea față de acest lucru. De pildă avem acordurile Abraham, prin care Emiratele Arabe Unite și Bahrainul acceptă statul Israel și sunt gata să stabilească relații cu acesta, comerciale, turistice, colaborare științifică sau tehnologică. Egiptul a acceptat și el asta mai demult, în 1978-79, Iordania la fel, în 1994, EAU și Bahrain au urmat în 2020, după ele au fost Sudanul și Marocul.
Arabia Saudită vorbește și ea despre stabilirea de noi relații cu Israelul.
Chiar și arabii israelieni, care sunt parte integrantă a statului israelian, sunt angajați inclusiv în procesul politic intern, chiar din ce în ce mai mult. Acum câteva săptămâni se spunea că partidul arab Ra’am va fi cheia formării guvernului, cu voturile pe care le au. E grozav că se întâmplă asta, așa trebuie să funcționeze o democrație, chiar dacă nu îți place un partid, el obține voturi și face ce vrea cu ele.
În general, singurii din toată lumea arabă care nu vor să audă de existența statului Israel sunt cei din Hamas. Acești palestinieni care refuză să-și schimbe poziția radicală, fie că sunt din Gaza sau Cisiordania, văd cum sunt din ce în ce mai marginalizați și izolați de către verii lor arabi și musulmani. Și atunci eu cred că ofensiva Hamas din ultimele săptămâni este o încercare de a readuce pe primele pagini ale presei chestiunea palestiniană, o încercare din păcate reușită.
Acest conflict dintre Israel și Hamas nu este exact același lucru cu conflictul israelo-palestinian, spuneți Fatah nu este același lucru cu Hamas, totuși.
Nu este, dar sunt și ei în mod fundamental nepregătiți să vină și să spună public ca sunt de acord să accepte dreptul Israelului de a exista. Sunt de fapt fațete diferite ale aceluiași lucru.
În mod esențial, discuția despre lupta pentru pământ, identitate, religie sau geopolitică este una secundară. Întrebarea cheie este : pot oamenii aceștia accepta că Israelul are dreptul să existe? Hamas spune categoric că nu, Abbas este mai alunecos, dar mergeți pe străzile din Cisiordania, în Ramallah sau Nablus, și-i veți auzi pe oamenii de acolo că spun același lucru, cu toată convingerea.
Așadar or fi diferențe subtile și nuanțe, dar în mod fundamental nu este un război pentru pământ, identitate, religie sau geopolitică, ci despre cum neagă unii dreptul Israelului de a exista. Iar aici nu vom ajunge la un compromis. Trebuie mai întâi să fim recunoscuți că avem dreptul să fim aici și că nu vom pleca nicăieri. Odată ce se întâmplă asta, putem discuta granițe, politică, ce vreți.
Sunt acordurile Abraham în pericol, în acest moment?
Sper din suflet că nu. Toată lumea în Israel, de la stânga la dreapta, era extrem de entuziastă când s-au semnat acordurile Abraham.
Sunt semne pozitive în acest sens. De ce au vrut EAU sau Bahrainul să semneze, din capul locului? Deoarece le aduce beneficii clare, au acces la tehnologie, de pildă, Israelul are tehnologie, iar ei au capitalul pentru a o folosi. Companiile israeliene caută finanțare, iar statele menționate o au din plin, așa cum Bahrainul si EAU caută nu doar cooperare strategică sau militară, ci, în general, oportunități de investiții în tehnologie.
Nu cred că ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni poate schimba asta. Este în interesul multor țări arabe să mențină aceste relații.
Un alt indiciu este faptul că atunci când vor să trimită mesaje de avertizare, țările își recheamă mai întâi ambasadorii pentru consultări, sau măcar îl convoacă pe ambasadorul israelian. Așa e dansul diplomatic, dar de data asta nu l-au mai jucat, au dat doar semnale că nu îi abandonează pe frații palestinieni, dar toată lumea a înțeles mesajul: nu ne disociem de voi, dar nici nu ne alăturăm războiului cu Israelul. Noi vrem pace, cu Israelul și în regiune.
Apropo, trebuie spus aici că Hamasul este un fel de satelit al Iranului, iar Jihadul Islamic, cealaltă organizație teroristă din Gaza este controlată direct de Iran. EAU, Bahrain, Arabia Saudită sau Egiptul sunt țări care văd Iranul ca pe un inamic și cred că interesul lor este să aibă relații cu Israelul, le este foarte teamă de influența iraniană. Dacă Hamas sau Jihadul Islamic se definesc ca extensii ale Iranului, nu vor avea parte de prea multă simpatie din partea celor din țările menționate.
Ce rol joacă Turcia lui Erdogan?
Turcia este într-o poziție mai complicată. Ea a evoluat, sub conducerea lui Erdogan, de la democrație la dictatură, israelienii știu bine asta, tot așa cum și turcii o știu. Erdogan va face ce e bine pentru Turcia și pentru Erdogan, adică vrea să aibă relații mai bune cu Israelul, dar când israelienii și palestinienii se luptă, el e forțat să facă declarații tari. Numai că de făcut nu face nimic, nici nu-și trimite navele să livreze arme Hamasului, nici măcar nu anulează zborurile dinspre Israelul. Turcia este un loc unde avioanele comerciale opresc înainte de a continua curse lungi, spre America, de exemplu.
Pe Erdogan îl interesează în primul rând ce e bine pentru Erdogan. Declarativ va fi de partea palestinienilor, pentru a câștiga simpatie, dar va fi interesat de relațiile cu Israelul, de dragul stabilității. Cam acesta este jocul lui și, sincer, nimeni nu-l prea ia în serios ca actor în ce se întâmplă acum.
Escaladarea conflictului din aceste zile nu era ea deloc previzibilă? Măcar pentru serviciile de informații?
Nu, cred că toată lumea a fost luată prin surprindere. Până și Hamasul a fost nepregătit, nu doar Israelul. Până acum era un joc de “cine clipește primul”. Atât Hamas, cât și Autoritatea Palestiniană erau foarte interesate ca lucrurile să fiarbă în interiorul Ierusalimului. Adică fix la 10 minute de mers de unde stau eu acum, iar problemele erau izolate într-un cartier de vreun kilometru pătrat.
De ce zic că Abbas avea tot interesul ca să alimenteze tensiunile aici?
Pentru că el a fost în 2014 pentru un mandat de patru ani, și iată că au trecut mai bine de șase. A convocat alegerile în mai, anul acesta, toată lumea s-a mirat pentru că toți știau că Hamas va câștiga. Și atunci le-a anulat, ceea ce nu a mai fost o surpriză. Israelul a răsuflat ușurat, pentru că nu voia ca Hamasul să preia și controlul Cisiordaniei.
Și atunci Abbas a vrut să abată atenția de la decizia lui de anulare a alegerilor către altceva. Avea nevoie ca în ziare să scrie: ”poliția israeliană ia cu asalt Muntele Templului” și să nu mai vorbească despre cum a anulat el alegerile.
Hamas, pe de altă parte, se simțea din ce în ce mai marginalizată, după cum v-am explicat, și atunci și ei au turnat gaz pe foc în Ierusalim. Acum două săptămâni au trimis un ultimatum, ceva de genul dacă până la 6 p.m. nu vă retrageți din zona moscheii de pe Munte, tragem cu rachete.
Noi toți am râs pe moment, ia-uite că ăștia amenință că trimit rachete peste Ierusalim, dar când ei chiar le-au lansat, îmi amintesc că mergeam pe bicicletă printr-un cartier arab, așa de convins eram că nu or s-o facă.
Dar după ce au tras, Israelul trebuia să răspundă, și a făcut-o cu mai multă forță decât de obicei. De regulă era așa: ei trăgeau câteva rachete, noi le răspundeam cu un bombardament. Numai că acum Israelul a vrut să spună că nu mai permite tiruri asupra zonelor locuite de israelieni. Imaginați-vă că unii trag din Mexic sau Canada direct asupra Washingtonului, ce ar face SUA? Niște bombardamente de răspuns sau îi vor căuta pe ăia cu toate forțele, să-i distrugă definitiv?
Așa că noi am răspuns cu multă forță, iar Hamas a aruncat cât de multe rachete a putut pentru a copleși sistemul antirachetă israelian, Iron Dome, și uite așa lucrurile au scăpat de sub control.
Nu știu dacă a existat vreun raport prin Mossad că uite, asta se poate întâmpla, știu doar ce știe toată lumea în Israel, și anume că surpriza a fost totală. Până și comentatorii politici și militari din Israel, unde avem un segment jurnalistic foarte puternic pe partea asta, chiar dacă nu toți au aceleași opinii, toți au fost surprinși de întorsătura lucrurilor.
Ceea ce ne-a surprins și ne-a șocat chiar mai mult au fost violențele care au izbucnit în interiorul Israelului, din partea arabilor de aici. Cred că este o poveste diferită, pare că lucrurile sunt legate, dar nu este chiar așa. Această problemă este însă mult mai gravă pentru Israel, dacă încep violențele cu arabii din orașele israeliene, asta seamănă a război civil, deși acum este poate prea mult spus.
Primul președinte israelian, Weizmann, spunea că lumea va judeca Israelul după cum își va trata populația arabă. Toată lumea vorbește despre conflictul israelo-palestinian, dar puțini vorbesc despre relațiile dintre arabii care trăiesc în Israel și evrei. Cum stau lucrurile după declarația de la Haifa, o declarație politică a arabilor israelieni?
Ei fac tot timpul astfel de declarații, ceea ce e și normal într-o democrație. Să vorbim așadar și despre partea pozitivă a poveștii. Arabii israelieni au aceleași drepturi legale pe care le am și eu și orice evreu din Israel. Pot vota, au acces la sistemul de sănătate, la universități. Sunt israelieni, într-un cuvânt, cu nimic mai puțin decât sunt eu.
Cu precădere în administrația Netanyahu, mulți bani au fost investiți în infrastructură în zonele locuite de populația arabă. Mansour Abbas, fostul lider al partidului arab Ra’am, era destul de hotărât să se alieze cu Netanyahu. Multă lume s-a mirat de această apropiere, dar ei sunt de fapt foarte asemănători: conservatori din punct de vedere social, o mare parte din populația arabă își crește copiii foarte similar evreilor tradiționaliști, oricum mult diferit de felul în care trăiesc cei din Vestul țării, din partea seculară din jurul Tel-Aviv, unde ai cupluri gay sau oameni care sunt în relații neformalizate prin căsătorie. Este un fapt foarte ironic, multă lume din afara Israelului nu înțelege asta, dar o mare parte dintre arabi sunt mai apropiați, ca și valori la care țin, de evreii tradiționaliști decât de cei seculari. Bineînțeles, ironia e că tocmai tradiționaliștii sunt mai de dreapta, iar cei seculari de stânga.
Un alt lucru pozitiv s-a văzut în timpul pandemiei. Israelul a ridicat rapid restricțiile, oricum erau ceva de genul să porți mască în încăperi în care se aflau mai mult de 100 de oameni. Muzeele, teatrele, restaurantele au fost cam tot timpul deschise, ieri am avut doar 60 de cazuri, deci practic s-a terminat. Însă ceea ce s-a văzut foarte clar a fost faptul că arabii israelieni sunt foarte bine reprezentați în sistemul de sănătate: doctori, asistente, personal tehnic. Așa că noi știam că dacă ne îmbolnăvim, avem șanse foarte mari să ajungem pe mâna unui doctor arab și asta a creat un sentiment foarte bun de solidaritate socială. Sunt tot felul de imagini despre cum evreii și arabii lucrează cot la cot în spitale, practic pandemia ne-a dat un scop comun.
Însă problemele există, în adâncime, sunt foarte complexe și nu au soluții facile. De exemplu rata extrem de mare a șomajului în rândul tinerilor arabi. O explicație este faptul că mulți renunță la educație în timpul liceului, deși au toate posibilitățile să-și continue studiile. Mulți aleg însă să renunțe pentru a munci în afacerile familiei și ajung la un moment dat să nu mai fie competitivi pe piața muncii din cauza lipsei de specializare. De asta este legată și problema mai mare a sărăciei.
Există apoi o mare problemă cu violența în rândul arabilor, sunt multe conflicte în localitățile locuite de arabi și sunt multe arme acolo. S-a pus întrebarea de ce nu face poliția mai mult în privința asta, dar e foarte greu, deoarece arabii nu depun mărturie în tribunale împotriva altor arabi. Și atunci polițiștii știu că degeaba îi arestează.
Apoi e problema memoriei, a frustrărilor pe care le simt când își amintesc cum acum 100 de ani pe aici trăiau doar arabi și câțiva creștini. După care evreii care fugeau din calea antisemitismului din Europa au venit în valuri și au construit o țară care este un mare succes. Așa că ei simt nu că au pierdut pământul printr-un război, ci că au fost înlocuiți, că nu mai sunt cultura dominantă în această parte a lumii. Există tensiuni serioase din cauza asta.
Este important de spus că în confruntările dintre evrei și palestinieni din ultimele săptămâni, marginalii au fost cei care s-au manifestat prin violență. Nu 50%, nu 40%, nu 20% din populație. S-au confruntat grupuri restrânse de radicali musulmani și de radicali evrei. Orice țară are radicalii săi, iar eu cred că este important să nu exagerăm procentul de oameni care se manifestă violent, să spunem că au fost extremiștii din ambele părți.
Avem mult de lucru pentru a restabili încrederea și este important să nu rămână impresia că a fost vreun război civil în care toată lumea s-a implicat.
Dar care sunt temerile pe care le aveți în privința relațiilor dintre arabi și evrei în Israel? Există multe clivaje aici, așkenazi și mizrahi, druzi și arabi, așa cum se vede în cartea dumneavoastră, Israel. Scurtă istorie a unei națiuni renăscute, recent tradusă în română.
Sunt onorat că a apărut în România, știam asta, pentru că în Israel sunt foarte mulți de origine românească, este o țară foarte importantă pentru noi.
Clivajele de genul așkenazi și mizrahi, din fericire, dispar încetul cu încetul. Căsătoriile mixte nu mai miră pe nimeni, e ca și cum ai spune că s-a căsătorit cineva cu ochi albaștri cu altcineva cu ochi căprui, nu interesează pe nimeni. Ne întâlnim unii cu alții din ce în ce mai des în aceleași sinagogi și, apropo, erau sinagogi diferite nu pentru că ar fi religii separate, ci pentru că ritualul era diferit.
Mizrahii au cunoscut un succes extraordinar, din punct de vedere economic, social, profesional, așa că e un clivaj care începe să dispară.
Un alt clivaj este între evreii nereligioși și cei ultraortodocși. Și aici s-au mai schimbat lucrurile, mai ales în timpul pandemiei. Au fost discuții aprinse despre cum insistau să țină școlile deschise, să aibă înmormântări sau nunți cu sute de oameni. Atât că mulți au murit în felul acesta, aproape 1% dintre ultraortodocșii de peste 60 de ani, un număr incredibil de mare. Au început așadar să revină la a asculta sfatul autorităților, dar asta după ce au plătit un preț greu. Și în felul acesta încep să se întrebe: oare este bine să continuăm să ignorăm autoritatea statului cum o făceam, pentru că, uite, tot noi suferim.
Clivajul major este cel dintre arabii israelienii versus evreii israelieni. Dacă este ceva ce s-a văzut cu precădere în ultimele săptămâni este acest clivaj. Răspunsul la această problemă nu stă niciodată doar în bani. Eu vin din America și știu ca acolo au o problemă rasială foarte mare. Este o problemă care are și implicații economice, dar s-a văzut deja acolo că lucrurile nu se rezolvă doar dacă arunci cu bani într-o direcție sau alta. Problema majoră ține de atitudine, de combaterea rasismului.
Cam același lucru este și aici. Ar trebui să ne ocupăm mai atent de narațiunile pe care comunitățile și le spun, și să încercăm să le apropiem. Am crezut că dacă investim și creăm locuri de muncă lucrurile se rezolvă de la sine, ne uitam la alte aspecte, cum ar fi rata natalității, pentru că dacă ea scade, este și un indicator că acea comunitate se apropie de lumea occidentală. În acest moment este sensibil egală în ambele comunități.
Așadar banii nu rezolvă automat problemele identitare, toate frustrările acumulate în acest sens.
Exact, iar rezolvarea problemelor de identitate nu stă în a te strădui să schimbi identitatea celuilalt, ci trebuie să-l înțelegi, adică evreii israelieni trebuie să înțeleagă cum se raportează arabii israelieni la țara asta, iar arabii trebuie să înțeleagă și ei că nimeni nu va pleca nicăieri, nici ei, nici noi.
Pentru a avea o poveste comună de spus despre țara noastră comună, trebuie mult dialog și multă înțelegere. Trebuie sa lucrăm mai mult împreună pentru a ajunge să ne cunoaștem. Când vorbești cu doctorii israelieni și-i întrebi cum se înțeleg cu colegii lor de origine arabă, îți vor spune că stau atât de mult împreună în aceleași camere de operații sau de gardă prin spitale, încât deja au ajuns să se cunoască foarte bine. Își cunosc familiile, se văd deja doar ca ființe umane, nu ca aparținând unui alt grup.
Eu sunt optimist, deoarece dacă nu reușim, clivajul acesta rămâne mereu și va răbufni prin violențe, ceea ce ar fi dezastruos pentru noi, ca țară. Văd însă peste tot că există foarte multă bunăvoință și deschidere, atât la evrei cât și la arabi, vrând să închidă rănile deschise în aceste ultime săptămâni și să cerceteze mai profund, pentru a afla cauzele astfel încât măcar generația următoare să nu mai fie unde am fost noi.
Mai există și clivaje și în sânul comunității arabe.
Da, se deosebesc acolo druzii de palestinieni sau de beduini sau musulmanii de creștini. Însă așa e natura umană, peste tot există aceste clivaje bazate pe etnie sau religie, nemaivorbind de cele economice. În Orientul Mijlociu sunt rădăcinile tribale ale populațiilor care joacă un rol foarte important.
După deciziile luate de Donald Trump cu privire la conflictul israelo-palestinian și la situația din Orientul Mijlociu, credeți că administrația Biden va aduce schimbări majore?
Mai întâi eu nu cred că Trump a făcut vreo schimbare majoră în conflictul israelo-palestinian. Poate că a vrut să facă bine, dar mai mult a înrăutățit lucrurile. Dacă vă referiți la acordurile Abraham, da, acestea au fost un lucru foarte bun și sper că vor rezista.
Când a venit Biden, multă lume în Israel era îngrijorată. Părea că totul alunecă spre stânga în America, iar acolo sunt Bernie Sanders sau Alexandria Ocasio-Cortez. Dar Biden s-a descurcat foarte bine în ultimele săptămâni, a spus clar că Israelul are dreptul de a se apăra și că alianța cu SUA rămâne de neclintit. Abia după două săptămâni i-a spus pe un ton mai hotărât lui Netanyahu că este timpul să se termine totul. Adică i-a dat timp Israelului să facă ce trebuia pentru a ieși din pericol.
Biden este un democrat de modă veche, din generația celor pentru care relația cu Israelului era un acord clar între partidele americane. Nu cred că mai sunt mulți democrați așa, el este probabil ultimul din generația sa în acest sens.
Acum câteva săptămâni se părea că Netanyahu va pierde puterea, ca rezultat al negocierilor pentru formarea unui nou guvern, dar, așa cum spunea Fania Oz, când crezi că e gata să plece, te trezești din nou cu el.
Așa e, era la un pas să plece, iar acum se pare că are un răgaz. Nu e clar dacă partidul Ra’am mai e dispus se negocieze o coaliție, în situația tensiunilor din prezent dintre Israel și palestinieni.
Naftali Bennett, un politician de dreapta, acum adversar al lui Netanyahu, s-a aliat cu Lapid, or atunci când a început războiul, lumea se aștepta să intre în coaliție cu dreapta, nu cu centriștii, așa cum a făcut-o. Practic l-a respins pe Netanyahu pentru cum a condus acest război, precum și pentru alte lucruri din trecut.
Așa că sunt îngrijorat de perspectiva de a-l avea iarăși pe Netanyahu, dar văd cu plăcere că mai sunt șanse ca Bibi să plece, dacă se face coaliția de centru. Încă nu e clar ce se va întâmpla, însă cred că lui Netanyahu nu-i va mai conveni să facă iarăși alegeri, ar fi al cincilea rând în doi ani, deoarece după un război în care dreapta este furioasă pe el că nu a distrus Hamasul, ar fi vulnerabil politic.
Nu e momentul să pariem pe vreun final, însă sunt șanse mult mai bune să avem o coaliție de centru decât erau acum o săptămână.
