Crizele profunde scot violent la iveală fisuri și vulnerabilități, unele chiar cauze la originea crizelor, altele doar bombe amorsate gata de a exploda. Iar actuala criză din Orientul Mijlociu nu face excepție.
Tot ceea ce s-a întâmplat, începând cu perplexitatea Israelului, cu serviciile și armata sa, continuând cu extinderea violențelor în Europa, arată că lumea civilizată a lăsat garda cu mult prea jos, că a crezut în mod absolut naiv că pericolul terorist e depășit, că nu mai are colți.
Slăbiciunea instituțiilor, și din Israel, dar, iată, și din Belgia sau Franța este impardonabilă și reflectă o lipsă de viziune și previziune care dă fiori.
Este poate cea mai periculoasă situație prin care trece nu numai o regiune sau alta, ci întreaga omenire, mai periculoasă decât războiul din Ucraina.
Acela este un război european, în interiorul aceleiași civilizații, cu toate diferențele politice. În Israel ne aflăm în fața unui autentic război al lumilor, al civilizațiilor, cu viziuni total diferite asupra vieții și a morții, cu principii antagonice.
Un război între democrația imperfectă și totalitarismul opac, între supremația vieții și cultul morții, între gândirea liberă și fanatismul religios.
Constat în discuții private și pe rețele de socializare o tendință de relativizare a răului: sigur, nu e în regulă ce a făcut Hamas, dar nici ceilalți nu sunt mai breji, de ce să considerăm că neapărat lumea noastră e mai bună ca a lor?
Și cel mai interesant este că această tendință de nivelare, această indulgență dubitativă în raport cu terorismul sunt emise de oameni care probabil că, dacă ar trăi o zi în lumea pe care o privesc cu atâta îngăduință, ar fi uciși cu pietre sau aruncați în pușcării pentru opțiuni politice, orientare sexuală, liberă exprimare, formularea neechivocă a libertății de conștiință.
E foarte ușor să relativizezi răul de pe canapea, în fața ecranului, între două înjurături libere la adresa guvernului din țara ta, încă răzând de ultima memă cu “pupătorii de moaște”, absolut sigur că nu ai ce să pățești pentru asta.
E mai greu când fiecare vorbă te poate costa moartea sau pușcăria într-o lume închisă și sufocantă, în care singura șansă de supraviețuire este să urmezi fără cârtire fanaticii și să devii unul dintre ei.
Ceva asemănător, mutatis mutandis, este indulgența față de comunism a celor care nu au trăit o zi în el. Care nu știu cum e să îți fie frică, frig, foame, să fii obligat la duplicitate ca mod de viață, să ai în fiecare secundă a vieții o cizmă pe gât.
Dar și liderii politici au relativizat, de aceea, am ajuns unde am ajuns. Occidentul a socotit că Putin e partener frecventabil de profitabile afaceri până când a intrat cu tancurile în Ucraina. Hamas a fost considerat de Tel Aviv o conducere acceptabilă, după ce a dat lovitura de stat împotrivă Fatah.
Dacă acest război al civilizațiilor va începe, în pofida eforturilor evidente de a fi evitat, pentru că, mă tem, el a reprezentat însuși scopul declanșării violențelor teribile, ar putea să fie ultima pagină a omenirii, tocmai pentru că de-o parte sunt oameni pentru care viața nu e o valoare. Nici măcar cea proprie, cu atât mai mult a altora.
Israelul nu intră în Gaza pentru că ține la viața soldaților săi, dacă nu și a civililor din fâșia damnată. Hamas și-a trimis luptătorii la moarte sigură, mașini de mutilat, schingiuit și ucis sacrificați ab initio.
Dacă se va ajunge la o confruntare pe scară largă, credeți că Iranul va avea vreo rezervă în a folosi orice armă, orice modalitate?
Moscova era previzibil că nu va folosi arma nucleară. Sunt acolo oameni, nu Putin, care nu vor să-și vadă familiile ucise. Care nu sunt dispuși să moară. În Iran nu cred că argumentul acesta există.
De aceea, efortul occidental imens de a tempera reacția firească de maximă violență a Israelului.
Dacă el va avea succes și ciocnirea lumilor va fi evitată, primele care trebuie să înceteze sunt relativizarea răului și indulgența față de el. Altfel, până la urmă, tot va învinge definitiv.