Septembrie are mereu un parfum aparte. E mirosul de caiete noi, de cretă pe tablă și de curți de școală unde totul pare posibil. Chiar dacă am terminat demult cu orele de matematică sau de latină, începutul de toamnă ne trimite cu gândul înapoi, inevitabil, în acele bănci în care timpul trecea altfel.
Poate că în realitate școala a fost pentru unii dintre noi doar o combinație de teste, emoții greu de deslușit și profesori mai puțin inspiraționali, dar pe ecran, școala e mereu o lume magică. E locul unde prietenii se leagă pentru o viață, unde iubiri imposibile încep cu un schimb de bilețele și unde un profesor excentric poate schimba destinul unui elev sau al unei clase întregi.
Cinema-ul a înțeles dintotdeauna asta: că școala nu e doar despre manuale și note, ci despre primele descoperiri, primele rebeliuni și, mai ales, primele povești care te fac să-ți dai seama cine ești.
Și pentru că a venit acel moment din an când cele trei cuvinte „Back to School” sunt pe buzele tuturor, am strâns zece filme care reușesc să surprindă acea emoție unică a începuturilor. Filme care nu ne scot din nou la tablă, ci ne reamintesc cum era să trăiești totul pentru prima oară.
1. Ferris Bueller’s Day Off (1986, John Hughes)
Ferris e elevul pe care profesorii îl urăsc și colegii îl venerează: maestrul absolut al chiulului. Într-o singură zi, transformă Chicago într-un parc de distracții personal. Dacă în realitate chiulul însemna să te ascunzi în parcul de lângă școală, aici el înseamnă paradă pe străzi și muzee vizitate ca-ntr-un videoclip pop.
Din punct de vedere regizoral, filmul e un manual despre cum să transformi banalul într-o aventură cinematografică. Cine nu și-ar fi dorit o zi ca a lui Ferris? Deși recunosc, dacă s-ar filma o versiune românească, ar arăta mai mult a „zi la mall”.
2. Dead Poets Society (1989, Peter Weir)
Robin Williams în rolul profesorului Keating e genul de dascăl care te face să crezi că literatura îți poate salva viața. Îți vine să te urci pe bancă și să reciți versuri. Până când, desigur, sistemul lovește.
Dincolo de lacrimile obligatorii de la final, filmul pune pe masă întrebarea clasică: vrem să educăm elevi cuminți sau oameni liberi? Am văzut filmul când eram o adolescentă și m-a marcat irevocabil, intrând în topul filmelor mele favorite chiar și astăzi. Ca regizor, iubesc felul în care filmul folosește spațiul clasei ca teren de bătălie între conformism și rebeliune. L-aș trece pe lista de must see pentru orice adolescent în formare.
3. Mean Girls (2004, Mark Waters)
Dacă nu ți-ai găsit niciodată locul în „triburile” din liceu, filmul ăsta îți explică de ce. Regina George și gașca ei au rescris regulile popularității și ale bullying-ului. Scris de Tina Fey, filmul e acid, amuzant și surprinzător de realist în felul în care radiografiază ierarhiile sociale din liceu.
Ca regizor, admir timingul comic și dialogurile care au devenit cultură pop. Ca fostă elevă, mă întreb: la noi cine era „Regina George”? Tu știi la tine cine era?
4. School of Rock (2003, Richard Linklater)
Jack Black predă muzică într-un fel care ar face orice inspector școlar să facă infarct. Și, totuși, clasa lui de copii devine o trupă rock veritabilă.
Din punct de vedere cinematografic, filmul e o simfonie a haosului controlat. Jack Black improvizează ca un solist de jazz, iar energia lui ține totul în viață. Școala n-a fost niciodată atât de cool.
Un film pe care nu ai cum să nu-l iubești, indiferent de vârstă. Am văzut de curând anul acesta și varianta musical la Opera Comică pentru Copii și am rămas impresionată: un spectacol WOW, complet, care ne arată că și în România te poți simți ca pe Broadway.
5. The Breakfast Club (1985, John Hughes)
Cinci elevi complet diferiți: tocilarul, sportivul, fata populară, rebelul și ciudata se trezesc într-o detenție de weekend. Ce urmează e o confesiune colectivă despre fricile și presiunile adolescenței. Am revăzut recent cu ochiul adultului acest film ever green și m-am reîndrăgostit de el!
Ca regizor, iubesc minimalismul acestui film: un singur decor (biblioteca liceului), o zi de filmare fictivă și un dialog care ține în viață totul. Îți amintește că, la școală, etichetele sociale sunt cel mai mare coșmar.
6. The Perks of Being a Wallflower (2012, Stephen Chbosky)
Un introvertit care își găsește prietenii potriviți și, prin ei, curajul de a exista. Filmul e plin de tandrețe, dar și de umbre, arătând adolescența în toată fragilitatea ei. E unul dintre acele filme care par mici, intime, dar care rămân în memorie ca o capsulă a adolescenței.
Regizoral, îmi place cum filmul folosește muzica și micile momente de intimitate ca să construiască o lume interioară. De ce merită revăzut azi? Pentru că are una dintre cele mai frumoase reprezentări cinematografice ale ideii de prietenie adolescentină. Replici precum „We accept the love we think we deserve” au intrat deja în folclorul cinefil și continuă să rezoneze cu generații noi.
7. Freedom Writers (2007, Richard LaGravenese)
Hilary Swank joacă rolul profesoarei care nu se lasă învinsă de un liceu plin de elevi considerați „cazuri pierdute”. Inspirat dintr-o poveste reală: jurnalul clasei „Freedom Writers” din Long Beach, California, condusă de profesoara Erin Gruwell, filmul funcționează perfect ca dramă inspirațională. Deși nu a fost un mare succes la box office, a devenit un clasic motivațional și e des folosit în programe educaționale.
Ca regizor, mi-a atras atenția cum camera surprinde privirile elevilor: de la indiferență la curiozitate, apoi la implicare. Un film care ne arată că educația nu se face cu bastonul, ci cu răbdare și câteodată cu un jurnal.
8. Battle Royale (2000, Kinji Fukasaku)
Dacă v-ați plâns vreodată de stresul Bac-ului, să știți că elevii japonezi din acest film erau trimiși pe o insulă unde trebuiau să se omoare între ei. Hunger Games a venit mult mai târziu, mai întâi a fost insula din Battle Royale unde violența e mult mai crudă și mai directă.
Vorbim de unul dintre cele mai radicale și influente filme japoneze din ultimele decenii. Un film care, deși are peste 20 de ani, încă pare periculos, relevant și vizionar.
E o satiră întunecată a sistemului educațional care transformă competiția într-o chestiune de viață și de moarte. Ca regizor, e fascinant cum un cadru cu un elev speriat devine mai înfricoșător decât orice scenă de acțiune. Lansat în 2000, filmul a stârnit scandal și fascinație: prea violent pentru unii, prea onest pentru alții. În Japonia a devenit un fenomen cultural, iar în restul lumii rămâne și azi un film-cult.
9. Liceenii (1986, Nicolae Corjos)
La noi, „școala ca microunivers explorat în film” a însemnat, pentru generații la rând, Liceenii. E dulceag, e propagandistic pe alocuri, dar a rămas în memoria colectivă. Dialogurile par azi naive, dar atunci erau cool. Replicile, muzica și personajele au devenit parte din cultura pop românească.
Ca regizor, mă amuză decorurile și inocența „de manual”. Apreciez însă că Nicolae Corjos a făcut din Liceenii un film „idealizat, dar sincer”. Nu a vrut realism dur, ci un spațiu în care adolescenții anilor ’80 să se recunoască și să viseze. Trebuie să recunoaștem: fără Șerban Ionescu, Mihai Constantin și Oana Sîrbu, nu am avea imaginea aceea idilică a liceului comunist.
Deși pentru critici, filmul poate părea simplist, pentru public, a devenit o oglindă emoțională: toți și-au regăsit prima iubire, primul profesor antipatic, prima melodie care „rămâne”. La fel cum Liceenii e un film care rămâne în memoria colectivă ca o fotografie color într-o epocă gri.
10. Rushmore (1998, Wes Anderson)
Max Fischer nu e elevul model. E un excentric care se implică în toate cluburile posibile, dar pică la materiile de bază. Se îndrăgostește de o profesoară și intră într-o rivalitate absurdă cu un industriaș bogat (Bill Murray).
E filmul în care Wes Anderson a devenit Wes Anderson: compoziții simetrice, culori pastel, personaje ciudate și un ton ironic, dar melancolic. Pentru mine, e dovada că școala e și locul unde înveți cum să pierzi, nu doar cum să câștigi. Și în plus este semnat de unul dintre regizorii mei preferați, Wes Anderson, acest cineast contemporan care a reușit să transforme fiecare cadru într-o operă de artă inconfundabilă, unde simetria, culoarea și melancolia dansează într-un limbaj vizual unic.
Filmele despre școală ne arată că băncile, manualele și profesorii sunt doar decorul. În realitate, școala e despre descoperirea de sine, despre cine ești când nu știi cine ești.
Cineva spunea că nu ne amintim lecțiile de la matematică, dar ne amintim exact cum ne-a făcut un profesor să ne simțim. Cinema-ul confirmă asta: Ferris Bueller ne face să râdem, Dead Poets Society ne face să plângem, Rushmore ne face să ridicăm sprânceana ironic.
Așa că, dacă toamna asta vă simțiți obligați să mergeți iar „la școală” când vedeți peste tot scris BACK TO SCHOOL, faceți-o în cel mai plăcut mod: apăsați play.