Până nu recunoști că ai problema asta tu n-ai cum să treci peste ea

Până nu recunoști că ai problema asta tu n-ai cum să treci peste ea

Cea de a doua poveste din cadrul proiectului „conversații fragile” este despre Alina, o femeie care a avut curajul să vorbească despre ce înseamnă să fi afectată de o boală psihică și despre felul cum gestionează acest lucru ea și cei din jur. Acesta este un subiect despre care în societatea noastră se vorbește foarte puțin, în condițiile în care numărul oamenilor care se confruntă cu probleme de sănătate mintală este în creștere, iar acești oameni au în primul rând nevoie de acceptare și de susținere și, în mod ideal, de un sistem de suport în care să fie văzuți și înțeleși.   

citizen

Povestea Alinei a început când avea 22 de ani:

„Prima oară când s-a întâmplat de-abia îl întâlnisem pe Flavius. Era o relație proaspătă. Rămăsesem însărcinată și bunicul meu era foarte bolnav la pat. Și mereu îmi spunea că de-abia așteaptă să îmi vadă copilul. Și noi am luat hotărârea să avortăm atunci. Și eu am avortat în mai și tataie a murit pe 1 iunie. Și eu m-am gândit și mi-am făcut atâtea procese de conștiință că n-ar fi trebuit să fac asta, că poate tataie mai trăia și dacă îi spuneam că sunt însărcinată. Zisesem să merg până la biserică pentru copilul ăsta și acolo... Începuse să vorbească pisica cu mine. Gândește-te că îmi făcusem deja atâtea procese, că la mine de la asta pornește, de la vinovăție, de fiecare dată când ma învinovățesc de ceva o duc la extreme, că de ce am făcut și îți dai seama că nu depindea de asta viața lui. Am fost atunci și la un botez și când m-am uitat în ochii copilului în biserică mi s-a părut că mă judecă cumva, un copil de câteva luni. Eu am simțit așa o legătură între și noi am zis: de ce am făcut asta?  Asta iarași o chestie tot legată de copil, tot ce o să spun e legat de copii, ca să știi. Deci tot ce mi s-a întâmplat mie are legătură cu copiii cumva. Și asta a fost prima oară. 

După ce a văzut că am intrat eu în normal, nu mi-a mai dat niciun fel de tratament

citizen

Și am început să am halucinații, nu mai beam, nu mai mâncam. N-am mâncat și n-am băut 11 zile. Beam doar cafea și fumam. Cred că cafeaua m-a ținut în viață, că fără băutură nu știu. Și până la urmă maică-mea a tot insistat, a țipat la taică-miu să meargă cu mine la spital. Tata nu accepta așa ceva, fata lui să meargă la spital și la spitalul de nebuni. Și m-au dus. Mi-au luat o cameră a mea și bine au făcut pentru că aveam 22 de ani. La vârsta aia dacă aș fi fost într-un salon cu toate fetele nu știu dacă mi-ar fi fost bine să vâd atâtea. La fel, în spital aveam niște halucinații cum că Dumnezeu o să mă ierte pentru ce am făcut dacă îmi tai un picior. Atunci am chemat-o pe mătușă-mea și i-am spus: da sunt de acord, numai să mi se taie piciorul ca să continui, să fie totul bine. S-a speriat mătușă-mea atunci. A venit și Flavius. Toată lumea mă susținea. Până la urmă maică-mea m-a luat pe semnătură acasă. A zis că rezolvăm cu tratamentul acasă. Și prostia a fost că eu aveam o injecție pe care eu trebuia să o fac lunar. Și cred că nici maică-mea, la rândul ei, nu a acceptat că eu am o boală. Și după ceva timp, după ce a văzut că am intrat eu în normal, nu mi-a mai dat niciun fel de tratament. 

citizen

Diagnosticul a fost întotdeauna depresie profundă. Deși eu bănuiesc că e altceva. Eu bănuiesc cumva că e schizofrenie, bănuiala mea proprie și personală. Din ce am căutat eu că faci căutări după o treabă din asta. Adică nu are cum să îți vorbească o pisică și să îl vezi pe Dumnezeu la masă cum vorbește cu tine, pe Iisus mai degrabă. Asta a fost prima și destul de... Vorbeau și la televizor, era atunci Teo Show și se vorbea despre mine la televizor, că uite ce-a pățit, că a avut păcate. Aveam numai vise d-astea ciudate, că sunt înmormântată și mâncată de vie. Mama dormea cu mine. Și aveam întotdeauna pe cineva în casă că ei i-a fost frică că o să mă sinucid. Ea pleca la muncă, îl chema pe Flavius, pleca Flavius, rămânea tata și tot așa să nu îmi fac ceva în perioada aia. Și de atunci până acum de curând, 2017 cred, nu s-a mai întâmplat nimic. Totul normal, totul frumos, totul bine.

Bine, a trecut divorțul, au trecut toate cele și iarași s-a întâmplat aceeași chestie. Acuma a fost foarte ciudat. Aveam deja copilul și eram în relație cu un tip mult mai mic decât mine. Și de la niște certuri, ăla a spus că o să îi facă rău copilului, rău la modul la care eu nu suport vorbele astea, cum că o să o prindă, o să îi facă niște chestii. Cred că a fost declicul ăla cum să îi facă rău copilului meu și s-a întâmplat la magazin. Am chemat fata la mine și am strâns-o în brațe vreo 4 ore. Am ajuns și la spital cu ea cu tot, ca să nu mi-o ia nimeni. Și la fel halucinațiile astea, că eu dacă îi dau drumul o să mi-o ia, nu o să o mai văd niciodată.

Deci totul la mine este legat de copii și să nu faci rău copiiilor. Deci eu acolo am un… mi se întâmplă ceva la creier când aud ceva de copii. Nu știu de ce. Și la spital eu stăteam cu picior afară și unul înăuntru și simțeam cum că dacă pășesc ori în partea asta, ori în partea asta, era cumva iadul și raiul, ca să înțelegi. Nu știam ce decizie să iau. Iarăși eu credeam că sunt gata, că plec. De fiecare data, la fiecare episode, eu am crezut că părăsesc lumea asta, că gata s-a terminat. Numai că nu au fost la fel de multe ca halucinații ca prima oară, a fost din ce în ce mai puțin de-a lungul vremii. Cred că am conștientizat treaba asta și m-am gândit că trebuie să fac ceva bine, că deja aveam copilul. Cred că asta m-a ajutat mai mult.

Mă mângâia pe spate și îmi spunea: gândește-te la copil!

A treia oară a fost cândva anul trecut sau acum doi ani. Tot așa târziu, spre sărbători. Acum 2 ani, da. Eram la muncă și am rămas cu privirea în gol vreo 4 ore și vedeam în jurul meu… Lucram într-o fabrică unde se cărau și paleți cu lizele. Și deși mă uitam în gol, eu vedeam tot ce se întâmplă pe lângă mine, doar că erau tot halucinațiile mele. Erau numai femei moarte puse pe liză și cărate, cu păcate mari. Și am avut noroc cu un băiat care venea și mă mângâia mereu pe spate și îmi spunea... Era un băiat bun la toate. Cel mai mare noroc l-am avut cu acel băiat. I-am spus că toată viața o să îi mulțumesc. Venea și mă mângâia pe spate așa și îmi spunea: gândește-te la Ilinca, gândește-te la Ilinca. El dacă nu îmi spunea lucrurile astea, eu cred că uitam de copil pentru că următorul pas al meu era să mă arunc de la geam ca să nu pățesc ce pățesc... Mi se părea cumva că va veni rândul meu să fiu cărată cu liza aia. Nu știu cine ar fi trebuit să mă omoare.

Lui îi spusese un șef mai mare: vezi că e ceva în neregulă cu Alina, du-te vezi ce-i cu ea. Și el atâta îmi spunea, atâta îmi repeta. Mă mângâia pe spate și îmi spunea: gândește-te la copil! Și la sfârșitul programului cumva m-a luat cu el și am plecat împreună. Patru stații mergeam împreună și mi-a fost foarte greu când a coborât din mașină. M-am simțit abandonată definitiv. Zic, gata! Și am avut puterea să îl sun pe Flavius. N-am venit acasă. I-am spus că iarăși se întâmplă chestia aia și că vreau să ajung la spital cumva. Și acum, de data asta, s-a întâmplat ceva foarte urât că am vrut să îl arunc pe tata în fața mașinii. L-am luat de vestă, dar l-am strâns bine, asta țin minte că l-am strâns bine de vestă ca nu cumva să mă răzgândesc și să nu... Și când a trecut mașina. Eram tot în fața magazinului. L-am împins, dar l-am tras și înapoi, fără să îi dau drumul. Și tata era ca o cârpă în mâna mea, nu înțeleg de ce nu a zis nimic. Și iarăși acum a fost povestea din capul meu. Că sunt foarte mulți îngeri pe pământ trimiși de Dumnezeu să aibă grijă de copii, să aibă grijă de bătrâni, foarte multe categorii de îngeri. Eu eram printre oamenii chemați de îngerii ăștia să am grijă de copii. Că eu când am ajuns la spital, eu tot țipam, există pedofili! există pedofili! Nu treceți peste asta că există pedofili! Asta țin minte ultimele mele cuvinte înainte să mă sedeze și să mă bage în cameră acolo. Și astea au fost cele trei episoade. 

Pentru ei ești același om, ai aceeași valoare pentru ei, nu te desconsideră

Cea mai importantă a fost susținerea familiei. Nu m-au întrebat niciodată nimic, m-au lăsat să vorbesc singură pe parcurs. Că în momentul în care începe cineva să te întrebe despre asta, îți pui niște semne de întrebare. Tu oricum ești vulnerabil. Eu când aud de cineva că îi spune nebun, cumva nu, de ce îi spui așa? Că știu exact ce înseamnă nebun. Și fără să te întrebe și să vezi că n-a contat episodul ăla pentru ei. Adică ești același om pentru ei, ai aceeași valoare pentru ei, nu te desconsideră. Frate-miu a fost cel mai puternic dintre toți și îmi spunea mereu că pot să îi spun oricând, orice că nu contează cât e de grav, pot să îi spune orice oricând. Maică-mea nu prea m-a ajutat pentru că la rândul ei a fost spitalizată de opt ori. Deci este cumva, cred eu că este cumva moștenit. 

La un moment dat am fost internate amândouă. Ea era la o secție, eu la o secție. Și frate-miu alerga între noi două. Și maică-mea nu credea. Nici atunci nu credea că am probleme. Maică-mea mereu a crezut că mă prefac. E greu chiar de la maică-ta să nu primești susținerea asta. Vezi, m-am îndepărtat puțin de ea și m-am apropiat mai mult de taică-miu. Taică-miu a spus, orice s-ar întâmpla cu copilul meu, eu îl aduc acasă, oricum ar fi, în ce stadiu ar fi el, eu îl aduc acasă. Am grijă de ea. Și doar familia te ajută. Crede-mă! Adică oricine altcineva din afară se bagă, ți se pare că nu o face atât de... Sau eu cel puțin am crezut că asta este, doar familia. Doar din partea familiei, prietenii nu știu, nici nu am foarte mulți, dar îi număr pe degetele de la o mână. Nici nu am prea avut încredere în ei. Am o prietenă care știe tot, o singură fată, care știe absolut tot. Și la fel nu mi-a zis niciodată nimic și mă susține și mereu mă întreabă dacă îmi iau pastilele. Asta e problema, când nu îmi iau pastilele intru în zona asta. 

Tu doar vorbește și eu pot să te ajut. Și totul este gratis. Și o să te susținem mereu

Și, de-abia acum, la a treia oară, am primit susținere 100% susținerea doctorilor. Au fost niște doctori minunați de data asta. Abia a treia oară. Ceva s-a schimbat în țară. Mai ales pe zona asta. Vin cu joculețe, vin cu foarte multe chestii mișto. Am înțeles că au și afară niște fonduri pentru treburile astea. Prima oară nu, nu găseai nimic. Ți se dă un tratament de șoc, cred că e la fel pentru toată lumea să te sedeze și să nu mai faci nimic tu pentru că poate ai tendințe sinucigașe sau să faci altceva altui om de acolo. E o doză șoc pe care ți-o dau la început și după aia ți-l personalizează după ce începi tu să vorbești cu ei. Dar dacă vine un medic și te întreabă: Ai chef să vorbești astăzi? și pleacă, nu îți vine să vorbești cu el. Abia acum a treia oară, am avut niște medici, un domn pe care o să îl țin minte toată viața. Un grăsuț așa, micuț și cu ochi albaștri. Și venea la mine și se uita în ochii mei și îmi spunea că poate să mă ajute. Tu doar vorbește și eu pot să te ajut. Și totul este gratis. Și o să te susținem mereu. Și acum întreabă de mine. Mă duc să mai îmi iau medicamentele și mai întreb de el și el de mine. Trebuie să prinzi și încredere în medicul ăla. Ți-am spus, prima oară venea și îmi spunea: Ai chef să vorbești? Și eu eram, nu vorbeam nici cu familia, d-apoi cu medicii. Trebuie să știe cum să te ia. Nu mergem acolo toți cu aceeași problemă. Ei trebuie să vadă asta. E un om în spate. Ei trebuie să vadă despre ce e vorba și ce ai nevoie în momentele alea și ți-am spus ce vezi în spitale te descurajează total. Vrei neapărat să pleci de acolo. Tu tre să treci printr-o comisie ca să poți ieși, dar comisia aia nu știi când va fi. Nu vin zece deodată să te cheme, să vadă ce e cu tine. Niciodată nu știi când a fost Comisia. Și eu asta așteptam prima oară când îmi spunea de Comisie. N-ai trecut de comisie, mai stai o săptămână. Și eu nu înțelegeam cum n-am trecut de Comisie dacă n-am fost văzută de nimeni. Și abia apoi mi-au spus că nu o să știu care e Comisia respectivă și eu trebuie să fiu lucidă și normală și să vorbesc. Mie mi se pare foarte mișto treaba asta pentru că te poți preface 5 minute când te cheamă undeva, chiar te poți preface numai ca să ieși de acolo, să nu mai vezi ororile alea. Ce se întâmplă în spitale între pacienți este grav, grav. Sunt pacienți legați de pat care nu merită să fie legați de pat. 

Oriunde ai fi, dacă ajuți pe cineva te simți tu mai bine

Eu m-am atașat de o fată că semăna foarte mult cu o mătușă de-a mea și era legată de pat și o întrebam mereu de ce ești legată de pat? Și ea spunea pentru că nu ajung la toaletă. Și i-am spus: te ajut eu să mergi la toaletă. Mergi cu mine, îmi spui când faci ceva și mergem repede până la toaletă. Și am reușit să vorbesc cu o asistentă să o dezlege că am eu grijă de ea. Și reușeam să ajungem și era dezbrăcată, nu avea haine pe ea, doar un pampers avea pe ea și ăla de mult timp. Și i-am dat și hăinuțe ca să nu îi fie frig, că îmi spunea că îi este frig, amărâta, dar nu mai era de legată de pat. Trebuia doar să lucrezi un pic cu ea și să o înțelegi și să fii acolo puțin pentru ea. Și nu știu, cred că le este mai simplu să facă asta. Eu de fiecare data am fost lucidă când am fost în spital, mai puțin prima oară. Am fost atât de lucidă că am o problemă și trebuie să o rezolv și tre să ies de acolo bine, încât și rudele îmi spuneau: Nu te mai ocupa de alții, ocupă-te doar de tine! Dar ei nu înțeleg că făcând lucrurile astea eu mă ajutam tot pe mine. Pentru că nu știu, oriunde ai fi, dacă ajuți pe cineva te simți tu mai bine, oriunde ai fi, în orice situație. Și preferam să le dau mâncarea mea pentru că erau oameni la care nu venea nimeni, nimeni. Susținerea din spital este cea mai importantă, să știi că vei fi bine după ce ieși de acolo din spital. Eu n-am simțit asta prima oară.

Am fost și la o psiholoagă. Și îmi punea niște întrebări super bune, adică mă lăsa să mă gândesc eu mult pe o temă, poate chiar 2-3 ședințe să văd despre ce este vorba. Cumva ea a vrut să și înțeleg eu această boală pe care o am, nu m-a lăsat cu: lasă că o să fii bine. Vorbeam și îmi punea niște întrebări d-astea capcană: De ce cred eu că i-am făcut asta lui taică-miu? Și stăteam și mă gândeam. De ce l-ai prins atât de bine? De ce l-ai strâns atât de bine? m-a întrebat. Și veneam cu răspunsul data viitoare și vorbeam pe răspunsul ăsta și când i se părea ei plauzibil renunțam la subiect. Adică te ajută mult un psiholog pentru că tu nu ești sinceră nici măcar o dată. Treci cumva peste adevăr. Dar acolo îți dai seama că trebuie să recunoști. Până nu recunoști că ai problema asta tu n-ai cum să treci peste ea. Dar încă există oameni de vârsta lui taică-miu, poate chiar și mai tineri pentru care a merge la psiholog înseamnă o rușine.

Conversații Fragile documentează și spune poveștile de viată ale unor femei din România, aflate în luptă cu abuzurile, tensiunile create de prejudecățile celorlalți și de așteptările societății și un stat care își uită cetățenii.
Proiectul vrea să aducă în dezbatere problemele cu care se confruntă femeile din România, să creeze o comunitate de suport, să pună lupa pe organizațiile care susțin drepturile femeilor, în încercarea de a arăta cum putem contribui fiecare dintre noi la schimbare.
Poveștile sunt semnate de actrița Ioana Flora și scriitoarea, antropologa și activista Rucsandra Pop, sub formă de interviuri-mărturisiri, în care protagonistele își vor păstra anonimatul și sunt o continuare firească a serialului web Fragile, realizat de Asociația Storyscapes în coproducție cu Fragile Society și Black Horse Mansion.
un proiect editorial susținut de
horizontal cracks