Situația refugiaților de la granița dintre Polonia și Belarus relevă modificări politice importante. Solicitând construirea unui zid, Charles Michel, președintele Consiliului European, încalcă, din nou, un tabu.
Politica vizând refugiații s-a aflat cel mai recent pe ordinea de zi la summit-ului de toamnă al UE din octombrie, unde șefii de guvern nu au convenit asupra unei căi comune de urmat.
Sprijinirea țărilor sudice, porți de intrare în Europa pentru migranți, redistribuirea celor care au dreptul la azil și, mai nou, securizarea frontierelor externe cu garduri și ziduri continuă să creeze animozități.
Cât de impenetrabilă poate fi ”fortăreața europeană” fără a se renunța complet la valorile sale fundamentale? Evoluțiile politice recente indică o preferință pentru izolare extinsă.
12 țări au făcut un demers în octombrie în vederea obținerii de bani europeni pentru a construi ziduri și bariere la frontierele lor externe. Între acestea se numără Polonia, statele baltice și Austria.
Ultimele luni au arătat că presiunea migratorie nu se diminuează, a explicat Alexander Schallenberg, noul cancelar de la Viena.
Aproximativ 135.000 de refugiați au ajuns pe teritoriul UE în acest an, potrivit agenției de gestionare a frontierelor Frontex, ceea ce reprezintă cu 50% mai mult decât în 2020, dar această cifră este departe de vârful de migrație din 2015, când peste un milion de persoane au asaltat Europa.
Există deja 1.000 de kilometri de fortificații
Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat: ”Există de mult timp o opinie la nivelul Comisiei Europene și al Parlamentului European potrivit căreia sârma ghimpată și zidurile nu vor fi finanțate”.
Însă aceste declarații au fost infirmate categoric atunci când președintele Consiliului, Charles Michel, a mers la Varșovia pentru a asigura guvernul polonez de solidaritatea UE, subliniind că ”există o dezbatere cu privire la posibilitatea ca infrastructura fizică să fie finanțată de Uniunea Europeană”, a spus Michel.
”Trebuie să stabilim capacitatea UE de a fi solidară față de țările care se află în prima linie și încearcă să își protejeze frontierele naționale, care sunt în același timp frontierele externe ale UE”, a mai subliniat oficialul european.
Deși este neclar în ce măsură Michel a coordonat această schimbare de macaz cu statele membre mari, acesta știe cel puțin că semnatarii scrisorii din octombrie sunt de partea sa. Oricum, la nivel național sigilarea frontierelor externe este de mult timp în curs de desfășurare.
Ungaria a fost prima țară care a început să construiască ziduri și garduri la frontierele sale în timpul crizei refugiaților din 2015, deviind astfel ruta inițială din Balcani.
Grecia, Bulgaria și alte state i-au călcat pe urme, astfel încât la frontierele externe ale UE au fost deja construiți circa 1 000 de kilometri de fortificații.
Relatări numeroase despre respingerea migranților
În Marea Mediterană, în special în largul coastelor Libiei, se practică de ani de zile respingerea migranților.
Navele UE împing ambarcațiunile de refugiați înapoi în apele libiene, unde sunt preluate de paza de coastă locală. Italia cooperează în mod oficial cu libienii și a sprijinit paza de coastă din această țară cu instructaj și echipament, în pofida condițiilor îngrozitoare din taberele libiene, unde migranții sunt torturați și șantajați pentru bani.
Relatări despre aceste ”pushback” - respingerea uneori violentă a refugiaților cărora li se refuză în mod ilegal șansa de a solicita azil pe teritoriul european - vin și din Grecia, Croația și Bulgaria.
Filippo Grandi, comisarul ONU pentru refugiați, nu s-a abținut de la critici în timpul recentei sale apariții în Parlamentul European.
”Practicile actuale ale unor state sunt îngrijorătoare. Ziduri, sârma ghimpată, împingeri violente, migranți bătuți, dezbrăcați și aruncați în râuri sau lăsați să se înece în mare”, a spus Grandi.
”La acestea se adaugă și încercarea de a ocoli obligațiile prin plata unor țări terțe pentru a-și asuma responsabilitatea”.
ONG-ul ”Border Violence Monitoring Network” raportează că, între începutul anului 2020 și vara anului 2021, Grecia a respins peste 6.000 de refugiați pe uscat și pe mare, uneori prin mijloace violente.
Potrivit Consiliului Danez pentru Refugiați, de la începutul pandemiei, circa 18.000 astfel de cazuri s-ar fi înregisrat în Croația. Iar Agenția ONU pentru Refugiați a consemnat peste 15.000 de cazuri în Libia, în aceeași perioadă.
În timpul dezbaterii din Parlamentul European, Jeroen Lenaers, deputat PPE, a respins acuzațiile aduse unor state membre privind metodele tot mai dure de respingere a migranților.
”Vedeți că mulți dintre cei care în prezent vor să ajungă în Europa nu sunt refugiați. Procedurile de azil sunt abuzate de cei care nu necesită protecție internațională, în detrimentul persoanelor aflate în nevoie”, a spus Lenaers.
”Vedem bande criminale care au transformat migrația într-o afacere de miliarde de dolari și dictatori care folosesc migrația într-un război hibrid împotriva UE”.
Această impresie a apărut pe fondul unui număr suspect de mare de migranți din țări nord-africane precum Tunisia, Maroc sau Algeria, care au debarcat în Italia cu bărci de refugiați.
În general, aceștia nu au dreptul la azil. Totuși, statisticile oficiale ale UE pe 2020 sunt dominate de țările de origine Siria și Afganistan, urmate de Venezuela și Columbia, ai căror cetățeni își caută în principal reședința în Spania, urmate de Iran, Pakistan și Turcia. În cazul acestor refugiați, nu este deloc evident că nu ar avea nevoie de protecție.
În unele țări din UE, precum Danemarca, care erau considerate refugii liberale, curentul politic și-a schimbat direcția. Contrar sfatului organizațiilor internaționale, guvernul danez vrea acum să îi forțeze pe cetățenii sirieni să se întoarcă rapid acasă, argumentând că unele regiuni din țară, precum capitala Damasc, sunt sigure.
În replică, europarlamentarul Sophie in 't Veld a amintit că, atunci când a fost semnată Convenția de la Geneva privind refugiații, în urmă cu 70 de ani, milioane de europeni se aflau ei înșiși pe drumuri.
”Astăzi, din fericire, suntem cel mai sigur, mai bogat și mai liber continent din lume. Am uitat de 1951 și, în loc să ajutăm refugiații, transformăm Europa într-o comunitate închisă”, a declarat in 't Veld, membră a partidului liberal de stânga Democraten 66.
”Când îl aud pe președintele Consiliului spunând că da, cu siguranță UE poate plăti pentru construirea de ziduri la granițe, îmi îngheață inima”.
Rămâne de văzut ce politică va adopta noul guvern german.
Fapt este însă că la nivelul capitalelor europene nu prea mai există lume care să facă din protecția refugiaților o prioritate. Luxemburghezul Xavier Bettel a fost unul dintre puținii care a subliniat latura umanitară în timpul dezbaterii privind criza de la granița dintre Polonia și Belarus, cu prilejul summit-ului din octombrie.
”Aceste persoane nu sunt tratate în mod corespunzător de către unele țări europene”, a spus el. ”Migrația ordonată trebuie să rămână posibilă. Suntem chemați să găsim echilibrul potrivit”.
Barbara Wesel