Miza politică în iarna asta este foarte ridicată. Unitatea europenilor cuplată cu rezistența militară a ucrainenilor pot înfige cuiul final în coșciugul grandomaniilor geopolitice ale lui Putin și pregăti terenul pentru de-imperializarea Rusiei. Pentru asta e nevoie de solidaritate.
O reducere a cantității de gaze importate din Rusia ridică inevitabil prețul facturilor de energie și alimentează tensiuni sociale. O astfel de presiune poate dilua poziția realiștilor și oferi Rusiei oportunități de a exploata fracturile politice în folosul său, avertizează Corneliu Bjola, profesor de studii diplomatice la Universitatea Oxford si director al Oxford Digital Diplomacy Research Group, membru al Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE).
Nu este posibil ca țară să soliciți constant sprijin militar de la NATO în mii de soldați și asistență financiară de la UE în sute de milioane de euro și, în același timp, să te compromiți prin declarații ridicole cu politicieni de carton ca Rareș Bogdan și Marcel Ciolacu, care se grăbesc să denunțe populist Bruxelles-ul, pentru că ei nu au curajul să îi spună „nu” lui Putin și să dovedească iarna asta la fel de multă chibzuință cu consumul energetic ca francezii, englezii sau germanii. Nimeni nu își va aminti de Bogdan și Ciolacu peste câțiva ani, așa cum nimeni nu își amintește de cine a fost ministru acum 3-4 ani. Mulți însă își vor aminti în Europa cum Romania a răspuns atunci când lumea a avut nevoie de sprijinul ei.
Principalele declarații:
- Înlăturarea lui Putin de la conducerea Rusiei nu va înseamnă automat renunțarea la putinism, ideologia fascistă care definește în momentul de față politica externă a Rusiei.
- Ideologia putinistă este o ideologie fascistă prin excelență, o ideologie a distrugerii și exterminării: nucleul ei e definit în jurul versiunii rusești a conceptului nazist de Lebensraum (Russkiy Mir - spațiu colonizator de exploatat de către populația rusă) care trebuie obținut prin invazii și agresiune militară de la vecinii săi.
- Un accident nuclear la centrala de la Zaporojie sau, mai rău, o lovitură tactică nucleară a Rusiei pe fondul eșecului său militar în Ucraina din ce în ce mai vizibil ar putea însă schimba radical situația și va alimenta, fară îndoială, o criză de securitate globală de proporții.
- Ceea ce Rusia încearcă să facă în Ucraina e modelul pentru care ar dori îl aplice peste tot în zonele pe care dorește să le anexeze. Asta e „noua ordine mondiala multipolară” de care tot vorbesc Putin și Lavrov și pe care tot felul de idioți utili din Romania și nu numai o repetă inept și cu o mare doză de josnicie politică: o ordine a războiului, distrugerii și exterminării.
- Uniunea Europeană a avut o prestație excepțională, reușind în foarte scurt timp să se adapteze din mers și să recupereze rapid terenul pierdut de tabăra idealiștilor în ultima decada în plan diplomatic și economic.
- Grupul „idealiștilor” include Franța, Germania, țările din sud (Italia, Spania) și sud-estul Europei, inclusiv România. Motivațiile idealiștilor variază, de la cea germană și franceză care au rămas atașați până în ultima clipa de politica „Wandel durch Handel" (schimbare prin comerț), prin care sperau că relațiile economice dintre Rusia și Vest vor produce eventual o aliniere geopolitică pozitivă, până la guvernele europene din sud și sud-est, care au tot sperat că războiul nu îi va afecta prea mult, în special dacă vor rămâne pe margine și vor evita poziții ferme politice și militare.
- O componentă foarte interesantă pe care am descoperit-o în cercetările și interviurile mele ține de folosirea strategică a umorului de către ucrainieni, cu scopul de a demitiza conducerea Rusiei, a dilua amenințările Kremlinului și de a neutraliza campaniilor lor de dezinformare.
Corneliu Bjola, iată-ne la jumătate de an de război dus de Rusia în Ucraina. Cum arată războiul și care sunt fațetele lui?
Este o întrebare cu un răspuns dificil, nu atât pentru că situația rămâne destul de fluidă, ci mai degrabă pentru că ne confruntam cu ceea ce Clausewitz denumea în magnum opus-ul său „Despre Război”, fenomenul „ceții de război” (the fog of war): faptul că informația pe care liderii politici (dar și observatorii de pe margine ca noi) o absorb și procesează în perioade de conflict militar e destul de fragmentată și incerta.
Trei sferturi din factorii care informează deciziile pe timp de război, estima Clausewitz, sunt afectați de această ceață: lipsa de certitudine cu privire la acuratețea și relevanța informației folosite pentru a diagnostica și analiza o anumită situație.
Fostul secretar al Apărării SUA din timpul războiului din Vietnam, Robert McNamara, recunoștea de asemenea același lucru într-un documentar premiat cu Oscar în 2003 (și pe care îl recomand cu căldură): faptul că ceața războiului afectează sever deciziile luate în timp de război și de multe ori cei care le iau, inclusiv el, le regretă mult ulterior.
Aș spune că fenomenul “cețiii de război” a devenit mult mai problematic în periodă actuală, din cauza efectului subversiv al dezinformării și războiului informațional, care se manifestă azi mult mai intens și ubicuu, comparativ cu perioada lui Clausewitz sau chiar a lui McNamara. Acestea fiind spuse, e posibil totuși să navigăm decent prin această ceață informațională folosind busole conceptuale care se focalizează mai puțin pe orizontul scurt de timp și mai mult pe perspectiva mai largă.
Prima „busolă” ține de amplitudinea conflictului. În ce măsură războiul din Ucraina a generat o criză de securitate cu implicații strict regionale sau mai degrabă una mai largă, care ar putea avea reverberații semnificative la nivel global? Diferența e importantă, întrucât introduce în calcul variabile și abordări diferite de analiză. O criză de securitate regională implică, de exemplu, o abordare care ține seama preponderent de instituții regionale (NATO, EU, eventual și de Comunitatea Politică Europeană propusă recent de președintele Macron), în timp ce o criză de securitate globală introduce în ecuație actori (China, Iran, Corea de Nord, Uniunea Africana) și configurații instituționale adiționale (de ex., Shanghai Cooperation Organisation – SCO) care adâncesc complexitatea fenomenului.
Ce putem spune până acum e că aliații occidentali (SUA, UE, Marea Britanie) fac eforturi intense să mențină conflictul în perimetrul regional, în timp de Rusia dorește să-l globalizeze, justificând agresiunea sa ca o încercare de a forța instituirea unui nou model de ordine internațională, pe care îl definește strict în stil resentimentar și revizionist ca fiind anti-vestic, fară niciun fel de altă substanță.
Din acest punct de vedere, conflictul se menține deocamdată în cheie regională și este foarte bine așa, întrucât îngustează sever posibilitățile Rusiei de re-echilibra dezavantajul diplomatic, economic și într-o anumită măsură militar pe care îl are faţă de Ucraina și susținătorii săi și care se adâncește constant.
Pe de altă parte, un accident nuclear la centrala de la Zaporojie sau, mai rău, o lovitură tactică nucleară a Rusiei pe fondul eșecului său militar în Ucraina din ce în ce mai vizibil ar putea însă schimba radical situația și va alimenta, fară îndoială, o criză de securitate globală de proporții.
O a doua „busolă” de luat în considerație ține de capacitatea transformativă a conflictului. În ce măsură acest conflict va genera transformări de durată ale sistemului de securitate existent și cât de stabilă va fi noua configurație? Deja știm, de exemplu, că invazia Rusiei a declanșat o consolidare masivă din punct de vedere militar și politic a NATO, nu numai prin întărirea capacității sale de răspuns militar, dar și prin acceptarea de noi membri, Finlanda și Suedia, cu o valoare strategică deosebită.
Eforturile europene de a bloca definitiv dependența energetică de Rusia (mai întâi a surselor de petrol din această iarnă și ulterior a celor de gaze) vor întări substanțial capacitatea de rezistență a UE la presiunile hibride rusești.
La fel de important, o reușită militară din ce în ce mai probabilă a Ucrainei în acest conflict va transforma țara într-o putere militară de prim rang în Europa, un „Mare Israel”, după cum se exprima președintele Zelenski, bine conectat militar cu SUA, și capabilă să descurajeze pe viitor, chiar de una singură, posibile acțiuni de intimidare sau de agresiune militară ale Rusiei.
Una dintre temele mari de pe agendă este felul în care Occidentul va rezista să rămână unit, mă uit mai ales la Uniunea Europeană, în contextul creșterii prețurilor, deci în contextul unei crize economice tot mai apropiate. Vine iarna. Cum vedeți poziționarea UE și care sunt vulnerabilitățile?
Este foarte important ca, odată conflictul încheiat, Ucraina să fie ancorată cât mai deplin în sistemul de securitate european. O Ucraina integrată în UE și eventual în NATO va constitui, fară îndoială, un câștig mult mai important pentru securitatea sa și cea europeană decât dacă ar fi lăsată în afara acestor structuri.
O a treia busolă, despre care vorbeam, ține de strategia pe termen lung, care trebuie să închidă oportunitățile pe care Rusia ar dori să le folosească în viitor pentru a destabiliza securitatea europeană.
Comunitatea Politica Europeană (CEP) propusă de Macron în mai 2022 e un pas în direcția bună.
Prima întrunire a CEP va avea loc la începutul lui octombrie și va aduce la un loc membrii UE cu alte state europene (Marea Britanie, Norvegia, Elveția, posibil Turcia), țări candidate sau cu intenții de aderare la UE (Ucraina, Moldova, Balcanii de Vest, Georgia), precum și țări din zona limitrofă (Armenia, Azerbaijan) într-un efort de a construi o platformă de colaborare politică și economică, într-un format OSCE sau G20, care să faciliteze stabilitatea și securitatea regională pe termen lung.
Ideea fostului prim-ministru britanic Boris Johnson de a extinde CEP prin cooptarea și a țărilor din Africa de Nord și Orientul Mijlociu într-o formulă gen Mare Nostrum nu ar trebui exclusă, pentru că stabilitatea țărilor din jurul Mării Mediterene are implicații directe pentru Europa.
Avantajul CEP este a închide discuția în jurul extinderii UE (la maxim 36 state, cum spunea recent cancelarul Scholz) fără a alimenta false aspirații și noi linii de factură.
Dimpotrivă, CEP ar putea adresa sursele de instabilitate politică și economică la granițele UE pe care Rusia a reușit să le exploateze destul de bine până acum. Inițiativa sosește și la momentul potrivit. O Rusie slăbită și distrasă de războiul în Ucraina nu va putea interveni. Ăsta e un argument esențial pentru a forța extinderea și adâncirea UE (reforma din interior a UE, prin revizuirea tratatelor) și a consolida formatul CEP cât mai rapid.
Dar mai există vreo șansă reală ca Rusia să bifeze vreo victorie în Ucraina?
Ce nu știm încă e ce va întâmpla cu Rusia în cazul unei înfrângeri militare în Ucraina.
În acest context, cred că trebuie spus foarte clar și repetat până când ideea este înțeleasă deplin: Rusia în momentul de față este o țară condusă de un regim fascist! Ideologia putinistă este o ideologie fascistă prin excelență, o ideologie a distrugerii și exterminării: nucleul ei e definit în jurul versiunii rusești a conceptului nazist de Lebensraum (Russkiy Mir - spațiu colonizator de exploatat de către populația rusă) care trebuie obținut prin invazii și agresiune militară de la vecinii săi (Ucraina, Georgia, Moldova, ţările baltice, Asia Centrala), și prin acțiuni genocidale de distrugere a identității culturale și fizice a popoarelor cotropite.
Ceea ce Rusia încearcă să facă în Ucraina e modelul pentru care ar dori să îl aplice peste tot în zonele pe care dorește să le anexeze. Asta e „noua ordine mondiala multipolară” de care tot vorbesc Putin și Lavrov și pe care tot felul de idioți utili din Romania și nu numai o repetă inept și cu o mare doză de josnicie politică: o ordine a războiului, distrugerii și exterminării.
Știm din precedente istorice că un regim fascist nu poate fi dislocat decât prin înfrângere militară și din aceasta cauză victoria Ucrainei este imperativă.
Recâștigarea teritoriilor invadate de Rusia, în special Crimeea, va face imposibilă supraviețuirea politică a regimului Putin. Atenție, însă, înlăturarea lui Putin de la conducerea Rusiei nu va însemna automat renunțarea la putinism, ideologia fascistă care definește în momentul de față politica externă a Rusiei.
Complexul militar și de securitate rusesc e mult prea înșurubat în structurile de stat și va încerca să se regrupeze, păstrând putinismul ca doctrina semi-oficială în liniile sale directoare, dar înlocuind eșalonul unu cu fețe noi, dar nu mai puțin toxice și distructive ca Putin.
O Rusie revanșardă va încerca cu siguranță să submineze din nou sistemul de securitate european din exterior sau interior, dar îi va fi foarte greu, cel puțin în primii ani, parțial pentru că instrumentele sale de presiune economică, militară și informațională vor fi mult diluate, și parțial pentru că perioada iluziei că o Rusie fascistă și imperială poate fi integrată într-un sistem de securitate european a trecut după 24 februarie.
Din aceasta cauză, e important ca Vestul să nu slăbească presiunea economică, militară și diplomatică asupra Rusiei, chiar dacă Putin este înlocuit de la conducerea Rusiei.
Ce este important pe termen lung nu este doar decăderea lui Putin, dar și decăderea putinismului ca ideologie de stat.
O Rusie de-fascizată și „de-imperializata”, după cum se exprima recent generalul Ben Hodges, fostul comandant al Armatei SUA în Europa, ar putea fi într-adevăr cooptată de către Vest (ar fi în fapt chiar de dorit), dar de-imperializarea (un process care obligatoriu va necesita o denunțare a crimelor comise și o pedepsire a liderilor după modelul Germaniei naziste, precum și demantelarea și democratizarea structurilor interne de securitate) poate fi inițiată doar din interior și va fi un proces de durată și cu o mare probabilitate de conflict civil.
Viktor Orban a continuat să submineze unitatea UE, din interior. Dar mai este cazul aparte al Poloniei, care, pe de o parte, riscă să nu primească banii europeni, din cauza regimului iliberal, dar pe de altă parte a făcut o figură admirabilă în fața Rusiei. Cum iese UE din acest blocaj?
Războiul din Ucraina se prezintă și ca un moment de reflecție pentru Vest în general și europeni în particular.
În linii mari, Vestul a infirmat așteptările lui Putin și a demonstrat o extraordinară capacitate de mobilizare în sprijinul Ucrainei și de a rămâne unit în fata încercărilor Rusiei de a-l dezbina. La o privire mai atentă, se disting totuși trei grupuri de state, prin poziția lor față de conflictul din Ucraina, doua mai mari, realiștii și idealiștii, și una mai măruntă, negaționistii.
1. În prima categorie aș încadra Statele Unite, Marea Britanie, țările baltice și scandinave împreună cu Polonia, Cehia și Slovacia, și într-o măsură mai mică Turcia, care au dovedit prin acțiunile lor că au înțeles cel mai bine miza războiului de agresiune a lui Putin de care vorbeam și au intervenit hotărât și curajos să susțină Ucraina, individual și colectiv.
„Realiștii” s-au mobilizat exemplar din punct de vedere militar și diplomatic și au insistat constant pentru maximizarea costurilor pe care ţările europene să le impună Rusiei prin sancțiuni directe și indirecte (cu excepția Turciei).
2. Grupul „idealiștilor” include Franța, Germania, țările din sud (Italia, Spania) și sud-estul Europei, inclusiv România. Motivațiile idealiștilor variază, de la cea germană și franceză care au rămas atașați până în ultima clipa de politica „Wandel durch Handel" (schimbare prin comerț), prin care sperau că relațiile economice dintre Rusia și Vest vor produce eventual o aliniere geopolitică pozitivă, până la guvernele europene din sud și sud-est, care au tot sperat că războiul nu îi va afecta prea mult, în special dacă vor rămâne pe margine și vor evita poziții ferme politice și militare.
Idealiștii au încercat inițial să tempereze elanul diplomatic și militar al realiștilor, dar atrocitățile comise de armata rusă împreună cu victoriile militare ale ucrainienilor au reușit să întărească poziția realiștilor și să faciliteze o anumită repoziţionare a idealiștilor în direcția realiștilor.
3. Grupul negaționiștilor este reprezentat la nivel de stat de Ungaria lui Orban, dar se bucură de sprijin public, deocamdată marginal, și în alte țări europene (Germania, Franța, Italia, chiar și România), preponderent în rândul extremiștilor de stânga și de dreapta.
În esență, negaționiștii și-ar dori ca Rusia să învingă, în mare parte pentru că ei simpatizează sincer și înverșunat cu ideologia putinistă. Pentru ei, o victorie ucraineană e o problemă existențială, întrucât le poate distruge viitorul politic prin posibila înlăturare a lui Putin, dar mai ales prin compromiterea putinismului ca ideologie, așa cum aminteam mai devreme.
Negaționiștii nu au avut capacitatea să influențeze poziția celorlalte două grupuri până în momentul de față, dar s-au pronunțat vehement împotriva susținerii diplomatice, economice și militare a Ucrainei.
Evident, poziția realiștilor a fost mult ajutată de performanța excepțională a conducerii politice și a armatei ucranene și în special de dârzenia cu care cetățenii și-au aparat tara. Dacă în decembrie 2021, numai 33% din ucraineni se exprimau că sunt hotărați să lupte pentru țara lor în cazul unei invazii rusești, în august 2022, 82% refuzau să face orice fel de concesii teritoriale Rusiei ca preț al păcii.
O contribuție masivă la această transformare de atitudine a avut-o clar președintele Zelenski , care prin curajul său și capacitatea de a-și inspira cetățenii a reușit, la fel ca Churcill în 1940 după cum spunea Boris Johnson, să devină un simbol al eroismului ucrainean.
Contrastul cu Putin (un dictator bătrân, corupt, incompetent, terorizant cu cei din jurul lui și disprețuit în toată lumea) evident îl ajută.
Care sunt narațiunile ucrainene?
Se discută mult acum despre „factorul Zelenski” și despre capacitatea sa churchialliană de a inspira, mobiliza și de a-și conduce poporul în timp de război (vezi mesajul viral pe care Zelenski l-a transmis după recenta victorie a trupelor ucranene în regiunea Harkov).
Dincolo de Zelenski, ar trebui însă subliniată importanța strategiei de comunicare a conducerii ucranene atât în plan intern, cât și extern. Dacă în plan militar campania ucraneană de recâștigare a teritoriilor pierdute începe să dea rezultate acum, în plan informațional și comunicațional Ucraina a câștigat bătălia de mult timp.
Fără această strategie de comunicare, ar fi fost mult mai greu pentru Ucraina să mențină sprijinul militar, economic și diplomatic al comunității internaționale și să contracareze așa de eficient mașinăria de propaganda a Kremlinului.
Într-un studiu pe care îl conduc în prezent, analizez mai multe dimensiuni ale acestei strategii de comunicare, începând cu acțiunile ucrainene de contracarare a dezinformărilor rusești, intervențiile pe Zoom ale lui Zelenski în parlamentele din Vest, acțiunile de lobby pe lângă companiile vestice de a sista operațiunile lor în Rusia și mai ales eforturi zilnice făcute de a menține interesul publicului occidental față de conflictul din Ucraina.
O componentă foarte interesantă pe care am descoperit-o în cercetările și interviurile mele ține de folosirea strategică a umorului de către ucraneni, cu scopul de a demitiza conducerea Rusiei, a dilua amenințările Kremlinului și de a neutraliza campaniile lor de dezinformare.
Am vorbit de curând despre acest lucru într-un interview pentru Al-Jazeera, dar sper să public rezultatele complete ale studiului în curând.
Cum se vede România în acest context regional, dar și ca parte a UE?
Nu în ultimul rând și în ciuda faptului că nu are atribuții semnificative pe zona de securitate militară (lucru care s-ar putea schimba în viitor), Uniunea Europeană a avut o prestație excepțională, reușind în foarte scurt timp să se adapteze din mers și să recupereze rapid terenul pierdut de tabăra idealiștilor în ultima decadă în plan diplomatic și economic.
Faptul că în mai puțin de șase luni UE a reușit să reducă importul de gaze rusești de la 40 la 9% și că a luat decizia cruciala de a deveni independența din punct de vedere energic de Rusia în cel mai scurt timp vorbește de la sine despre capacitatea extraordinară a Uniunii de a face față provocărilor și crizelor internaționale.
În paranteză trebuie spus, este a doua criză majoră pe care Uniunea o gestionează cu succes în ultimii ani, după perioada pandemiei, când s-a folosit de puterea sa administrativă și economică fenomenală pentru a facilita accesul cetățenilor UE la vaccin și a accelera perioada de recuperare economică a statelor membre prin programele de redresare și reziliență.
Revenind la conflictul din Ucraina, trebuie semnalată și contribuția de excepție a președintei Ursula von der Leyen în menținerea coeziunii politice dintre tabăra realistă și cea idealistă și marginalizarea negaționistilor.
Adoptarea celor 7 pachete de sancțiuni împotriva Rusiei a fost un efort uriaș, pe care președinta Comisiei Europene și echipa ei l-a coordonat cu multa îndemânare diplomatică și care a reușit să dejoace la fiecare pas manevrele și încercările Kremlinului de a provoca rupturi în unitatea europeana.
Aceste succese sunt fară îndoială importante, dar „testul iernii” va determina în mare măsură dacă avantajul actual pe care realiștii îl au față de idealiști va continua sau dacă grupul negaționiștilor se va îngroșa (de exemplu, în urma alegerilor din Italia de peste doua săptămâni).
Pachetul de masuri anunțat de Uniune săptămână trecută este binevenit, dar adoptarea și implementarea lui trebuie accelerată. În esență, aceste masuri doresc să găsească o soluție fezabilă la dilema preț-cantitate privind sursele de energie.
O reducere a cantității de gaze importate din Rusia ridică inevitabil prețul facturilor de energie și alimentează tensiuni sociale. O astfel de presiune poate dilua poziția realiștilor și oferi Rusiei oportunități de a exploata fracturile politice în folosul său.
Întrucât o cantitate mai mare de gaze e greu de obținut în condițiile actuale de piață, problema prețului poate fi adresata doar prin plafonare, fie la nivel de sursă (de aici ideea impunerii unui plafon pentru prețul de achiziționare a gazelor rusești) sau intern (prin subvenții și taxarea profiturile excedentare).
Niciuna din soluții nu este ideală, de aici nevoia de a găsi o combinație, inclusiv prin reducerea consumului, care să permită traversarea iernii în condiții acceptabile. Vestea bună e că țările europene au deja o rezervă de gaze înmagazinate de cca 82% până în momentul de faţă.
Problema este că această cantitate poate satisface cererea în jur de 80-90 zile, de aici nevoia de reducere a consumului cu cca 15% reprezentând aproximativ 45 milioane de metri cubi.
Reducerea consumului va permite ca rezervele de gaze europene să rămână în cantitate suficientă, chiar dacă Rusia va decide să suspende total sau selectiv livrarea de gaze către europeni în iarna aceasta, o posibilitate extrem de credibila având în vedere declarațiile și acțiunile Kremlinului din timpul verii.
Pe scurt, miza politică în iarna asta este foarte ridicată. Unitatea europenilor cuplată cu rezistența militară a ucrainenilor pot înfige cuiul final în coșciugul grandomaniilor geopolitice ale lui Putin și pregăti terenul pentru de-imperializarea Rusiei.
Pentru asta e nevoie de solidaritate. Nu este posibil ca țară să soliciți constant sprijin militar de la NATO în mii de soldați și asistență financiară de la UE în sute de milioane de euro și, în același timp, să te compromiți prin declarații ridicole cu politicieni de carton ca Rareș Bogdan și Marcel Ciolacu, care se grăbesc să denunțe populist Bruxelles-ul, pentru că ei nu au curajul să îi spună „nu” lui Putin și să dovedească iarna asta la fel de multă chibzuință cu consumul energetic ca francezii, englezii sau germanii.
Nimeni nu își va aminti de Bogdan și Ciolacu peste câțiva ani, așa cum nimeni nu își amintește de cine a fost ministru acum 3-4 ani. Mulți însă își vor aminti în Europa cum Romania a răspuns atunci când lumea a avut nevoie de sprijinul ei.