În războiul cognitiv, obiectivele cele mai importante sunt legate de stimularea conflictelor în societate și răspândirea confuziei cu privire la calea de acțiune cea mai avantajoasă la nivel colectiv.
În cadrul retoricii pro-Kremlin, doar cinci narațiuni înșelătoare sunt folosite repetitiv, indiferent de subiect, precum o cheie universală de influențare a opiniei.
În războiul cognitiv, totul este o armă
Într-un articol mai vechi, scriam despre narațiunile strategice și rolul lor în cadrul războiului informațional (sau cognitiv, cum mai este el denumit). Spuneam atunci că narațiunea strategică este un mod particular de a prezenta, de a descrie realitatea socială, furnizând cadrul de interpretare pentru evenimentele dintr-o societate.
Asemenea povestirilor, narațiunile strategice sunt secvențiale, constând în „episoade” sau „momente” care decurg unele din altele, conectează aceste episoade printr-o meta-explicație, introduc personajele pozitive și negative și, în cele din urmă, induc o viziune particulară despre lume.
Pentru că sunt un mod eficient de a te „conecta” la publicul tău, narațiunile strategice sunt utilizate într-o manieră fair play în multe domenii: marketing și publicitate, relații publice, afaceri, în timpul campaniilor electorale. O parte dintre ele, însă, sunt bazate pe dezinformare și devin o armă în războiul cognitiv. În aceste situații, narațiunile strategice se bazează pe amestecul de adevăr și fals și pe interpretări sau contextualizări înșelătoare.
Puterea narațiunilor înșelătoare
Utilizarea narațiunilor strategice în războiul cognitiv prezintă câteva avantaje:
- pot servi ca bază pentru încadrarea oricărui eveniment în sensul dorit, deoarece sunt universale (promovează meta-interpretări asupra lumii);
- nu își pierd relevanța în funcție de evoluția momentelor/evenimentelor cheie (au un caracter atemporal);
- pot fi puse în circulație în avans, lăsate să se viralizeze și să se permanentizeze în ecosistemul de comunicare, urmând a fi asociate, ulterior, unor campanii punctuale de dezinformare, în funcție de necesități;
- devin familiare prin repetiție, ceea ce le face din ce în ce mai convingătoare pentru public;
- sunt greu de combătut, deoarece promovează macro-interpretări, sunt un mix de adevăr și fals, sunt indiferente la contradicțiile interne, pe care publicul nici măcar nu le sesizează uneori, promovează interpretări binare (alb-negru, bun-rău) atractive pentru un public polarizat, se credibilizează prin repetiție, au de mult ori un ton conspiraționist sau anti-sistem care le face populare.
Câteva narațiuni strategice înșelătoare
În România, dar și în alte state europene, pot fi identificate câteva narațiuni înșelătoare (în sensul că sunt lipsite de dovezi clare), care circulă de mai mulți ani deja și care sunt folosite în prezent pentru a formula puncte de vedere favorabile Kremlinului.
Le prezint aici succint, cu scopul de a crește gradul de conștientizare privind acțiunea lor în sfera publică. Hyperlink-urile asociate fiecăreia conduc către informații suplimentare:
- Opoziția elită-popor. Elita nu doar că este deconectată complet față de popor, dar chiar complotează activ împotriva intereselor acestuia. Elita malefică este un element central al multor teorii ale conspirației. Această narațiune identifică rapid țapul ispășitor pentru orice situație, fie că sunt bancherii, marile corporații, evreii, oligarhii, musulmanii, birocrații de la Bruxelles etc. În acest mod, sunt ocultate adevărate cauze, efecte și responsabili și este generat sprijinul pentru cei care se autodescriu drept „luptători anti-sistem”.
- Valorile luate cu asalt. Această narațiune se potrivește multor teme și este folosită de obicei pentru a contesta atitudinile occidentale cu privire la drepturile femeilor, minorităților etnice și religioase și ale grupurilor LGBTQI+. Este avansată teza decăderii morale a Occidentului și a nevoii de a ne desprinde de Occident pentru a putea proteja valorile tradiționale și decența. Filoanele eurosceptice fac apel frecvent la această narațiune. Sunt promovați anumiți „protectori” sau garanți ai acestor valori.
- Anihilarea suveranității naționale. Această narațiune pretinde că anumite state și-au pierdut de fapt suveranitatea, fiind controlate din umbră de grupuri de interese/alte puteri. În baza acestei teze, mișcările politice sau populare care contravin intereselor sursei de dezinformare sunt delegitimizate ca fiind orchestrate (de exemplu, protestele care ar fi plătite). Narațiunea „suveranității pierdute” urmărește să erodeze încrederea în fundamentele instituțiilor democratice și a căpătat o semnificație specială în încercările de a justifica agresiunea militară împotriva Ucrainei.
- Colapsul iminent. Conform acestei narațiuni (pusă în circulație de mulți ani), UE/ SUA/ NATO/ sistemul financiar/ energetic etc. sunt pe punctul de a se prăbuși, iar viața în Europa este marcată de experiențe teribile: tulburări, violență, sărăcie, extremism politic, terorism. Publicul vulnerabil al acestei narațiuni sunt acei oameni care – cu motiv sau nu – se tem de tulburările politice și sociale din țările lor. De aceea, această narațiune este utilizată mai ales în perioadele de provocări politice reale, pentru a crește instabilitatea politică internă.
- Propaganda prin ridiculizare (Hahaganda). Hahaganda este o tehnică de a submina dezbaterile bazate pe argumente prin luarea în derâdere a interlocutorului sau a subiectului. De obicei, sunt utilizate cuvinte de batjocură și umorul disprețuitor pentru a lua peste picior procesele democratice, candidații politici, valorile occidentale. Hahaganda diferă de umorul politic, de satiră și parodie circumscrise dreptului la liberă exprimare prin faptul că are o agendă ideologică în spate, urmărește să erodeze credibilitatea și atacă selectiv doar anumite ținte.
Aceste narațiuni poartă cu sine un număr restrâns de mesaje universale, care sunt aplicate pentru a distorsiona percepțiile publicului cu privire la o gamă largă de subiecte și evenimente.
Narațiunile care dezinformează sunt formulate pentru a „servi” viziuni prefabricate despre lume și pentru a le face ușor de înțeles (și, în esență, ușor de adoptat) de către public. Ele funcționează ca niște arme retorice universale, care transformă războiul cognitiv într-o acțiune subversivă continuă, care poate exploata direct sau indirect orice subiect pentru a aduce dezbinare și confuzie în societățile vizate.