De ce a vrut Netanyahu ca atacarea Iranului să fie acum, ce fereastră a avut și care e scenariul cel mai prost de răspuns Interviu

Un calcul politic intern – inclusiv de supraviețuire – nu poate fi exclus, iar până acum Netanyahu a dovedit de multe ori că nu are scrupule când vine vorba de propria supraviețuire politică. Însă această acțiune împotriva Iranului depășește logica strict internă.

Israelul are o doctrină de securitate care combină apărarea activă cu lovituri preventive. Premisa de bază a acestei doctrine este că statul nu-și poate permite surprize strategice, având în vedere dimensiunea teritoriului (de exemplu, o rachetă cu încărcătură nucleară lansată din Iran ar lovi orice punct al teritoriului israelian) și lipsa unei „adâncimi strategice” clasice. Este o doctrină riscantă, dar asumată ca parte a unei politici de descurajare pe termen lung, explică expertul în Orientul Mijlociu Raluca Moldovan, într-un dialog la cald cu spotmedia.ro. Dar care a fost oportunitatea pe care Benjamin Netanyahu a vrut să nu o piardă, încât a decis atacarea unor ținte strategice din Iran acum?

Principalele idei din interviu

Planul a fost ținut în stand by în așteptarea unei ocazii potrivite, care a venit ieri, când Boardul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA) a atras atenția, pentru prima oară în 20 de ani, că Iranul a violat termenii tratatului de non-proliferare nucleară;
Faptul că SUA au fost informate, dar nu au dat un „acord” explicit, sugerează o delimitare diplomatică, dar nu o ruptură; asistăm la o „tolerare strategică” din partea Washingtonului, care preferă să nu se asocieze public cu acțiunea, dar nici nu o condamnă ferm;
Calculul politic egoist al lui Netanyahu este acela de a rămâne la putere cu orice preț, iar acest atac trebuie înțeles și în această cheie, dar nu cred că societatea israeliană poate accepta un nou război prelungit și sângeros;
Deplasarea atenției de la conflictul din Gaza și de la catastrofa umanitară însemnată din Fâșie este un bonus pentru premierul israelian în situația de față;
Regimul de la Teheran va căuta să evite o confruntare deschisă cu Israelul sau cu SUA, deoarece probabil nu are capacitatea militară și umană de a purta un război pe termen lung și va aplica această măsură doar ca ultimă soluție.

Raluca Moldovan este conferențiar universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, aria ei de expertiză acoperind tematici ale Orientului Mijlociu.

De ce a atacat Israelul Iranul – ținte strategice, militare și nucleare, din informații – în acest moment? Care e contextul acum?

Israelul consideră că Iranul a depășit mai multe „linii roșii” privind dezvoltarea capacităților nucleare. În absența unui acord funcțional mai mult sau mai puțin asemănător cu fostul deal nuclear agreat între Teheran și administrația Obama în 2015, care este în prezent pe agenda Casei Albe, și a controalelor internaționale eficiente, serviciile israeliene estimează că Teheranul s-ar putea apropia periculos de pragul nuclear, așa cum a declarat premierul Netanyahu în această dimineață, când a menționat că Iranul este la câteva săptămâni distanța de a fabrica armă nucleară.

Atacul de aseară trebuie văzut ca parte a doctrinei de descurajare și ca un mesaj: Israelul este dispus să acționeze unilateral dacă percepe o amenințare existențială. În același timp, este și o mișcare strategică prin care se încearcă forțarea Iranului să revină la masa negocierilor dintr-o poziție de vulnerabilitate percepută, dacă intenția administrației Trump de a negocia un nou acord cu Iranul se va materializa. Deocamdată, progresul în această privință este incert.

În plus, momentul ales nu este deloc întâmplător: atacul cu siguranță a fost pregătit de ceva vreme, iar planul a fost ținut în stand by în așteptarea unei ocazii potrivite, care a venit ieri, când Boardul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA) a atras atenția, pentru prima oară în 20 de ani, că Iranul a violat termenii tratatului de non-proliferare nucleară. Acționând la atât de scurt timp după acest anunț, Netanyahu a sperat să minimizeze criticile la adresa unei astfel de operațiuni unilaterale.

Acțiunea în forță a Iranului nu ar fi avut acordul administrației SUA, deși aceasta a fost înștiințată – acestea sunt declarațiile oficiale. Mai mult, se pare că loviturile Israelului ar fi vizat și lideri iranieni implicați în negocierile cu SUA. De ce a decis totuși Netanyahu să meargă mai departe, fără acordul lui Trump? E o repoziționare în relațiile cu SUA sau e o strategie, de fapt, comună?

Israelul are o tradiție de autonomie strategică, mai ales în chestiuni existențiale, așa cum este cea care privește programul nuclear iranian și amenințarea pe care o reprezintă acesta.

În trecut, chiar și în momente de alianță strânsă cu SUA, statul evreu a luat decizii unilaterale dacă a considerat că securitatea națională este în joc. Faptul că SUA au fost informate, dar nu au dat un „acord” explicit, sugerează o delimitare diplomatică, dar nu o ruptură în condițiile în care au existat tensiuni în relația Trump-Netanyahu, cauzate de dorința Washingtonului de a aduce din nou Iranul la masa negocierilor.

Netanyahu are propriile rațiuni politice, dar decizia reflectă o continuitate doctrinară în politica de securitate a Israelului, nu neapărat o repoziționare geostrategică.

Calculul politic egoist al lui Netanyahu este acela de a rămâne la putere cu orice preț, iar acest atac trebuie înțeles și în această cheie, dar nu cred că societatea israeliană poate accepta un nou război prelungit și sângeros care să servească interesele unor lideri politici a căror judecată a dus la decizii controversate după atentatul din 7 octombrie 2023.

Mai degrabă aș spune că asistăm la o „tolerare strategică” din partea Washingtonului, care preferă să nu se asocieze public cu acțiunea, dar nici nu o condamnă ferm.

Sunt voci care spun că premierul Netanyahu face o desfășurare de forțe, pentru a deturna atenția de la situația umanitară dezastruoasă din Gaza. E o grilă corectă sau prea simplistă?

Este o grilă parțial adevărată, dar insuficientă. E clar că Netanyahu se află sub o presiune politică și juridică uriașă, iar războiul din Gaza a erodat grav imaginea internațională a Israelului. Așadar, un calcul politic intern – inclusiv de supraviețuire – nu poate fi exclus, iar până acum Netanyahu a dovedit de multe ori că nu are scrupule când vine vorba de propria supraviețuire politică.

Însă această acțiune împotriva Iranului depășește logica strict internă. Este parte a unei confruntări strategice care durează de ani de zile și are implicații majore în arhitectura de securitate regională. A reduce totul la o tactică de distragere a atenției ar însemna să ignorăm mizele geopolitice reale. Dar da, deplasarea atenției de la conflictul din Gaza și de la catastrofa umanitară însemnată din Fâșie este un bonus pentru premierul israelian în situația de față, deoarece acesta poate pretinde că operațiunea denumită Rising Lion este un mod de a menține securitatea întregii regiuni prin eliminarea amenințării nucleare iraniene.

Explicați-ne puțin această doctrină a Israelului de a aplica lovituri preventive.

Israelul are o doctrină de securitate care combină apărarea activă cu lovituri preventive. Premisa de bază a acestei doctrine este că statul nu-și poate permite surprize strategice, având în vedere dimensiunea teritoriului (de exemplu, o rachetă cu încărcătură nucleară lansată din Iran ar lovi orice punct al teritoriului israelian) și lipsa unei „adâncimi strategice” clasice. Loviturile preventive sunt aplicate atunci când informațiile indică o amenințare iminentă sau o capacitate potențială care, odată activată, ar putea pune în pericol existența statului, așa cum s-a întâmplat în cazul Războiului de 6 zile din iunie 1967.

Alte exemple care pot fi incluse în această categorie sunt bombardarea reactorului nuclear din Irak (1981), atacurile asupra infrastructurii Hezbollah sau a militanților susținuți de Iran în Siria.

Este o doctrină riscantă, dar asumată ca parte a unei politici de descurajare pe termen lung.

La ce tip de reacție să ne așteptăm din partea Iranului? Are forța unui conflict deschis sau mai degrabă Iranul va răspunde modest, încât să nu escaladeze? Și scenariul cel mai prost?

Iranul are capacitatea de a răspunde, dar este constrâns de contextul intern (economic, politic) și de faptul că nu dorește un război total.

Cel mai probabil scenariu este unul de reacție indirectă – atacuri prin proxy (Hezbollah, miliții irakiene), sabotaj naval, atacuri cibernetice, deși este incert câtă capacitate operațională mai are Hezbollah, în condițiile în care conducerea grupării șiite libaneze a fost grav afectată de operațiunile israeliene de anul trecut.

Cred că regimul de la Teheran va căuta să evite o confruntare deschisă cu Israelul sau cu SUA, deoarece probabil nu are capacitatea militară și umană de a purta un război pe termen lung și va aplica această măsură doar ca ultimă soluție. Un răspuns „moderat dar semnificativ” este scenariul cel mai probabil – de exemplu, un atac simbolic dar cu control al daunelor.

Scenariul cel mai periculos ar fi acela în care o reacție iraniană ucide cetățeni israelieni sau lovește infrastructura majoră a statului evreu, ceea ce ar duce la o spirală de represalii care scapă de sub control și implică mai mulți actori statali și non-statali. În acel moment, am putea vorbi de escaladare într-un un conflict regional major.

Riscul ca acest lucru să se întâmple nu poate fi exclus, pentru că orice atac cu victime semnificative sau asupra unor obiective sensibile din Iran, sau, respectiv, din Israel, ar putea genera o reacție în lanț. Regiunea Orientului Mijlociu funcționează după o logică a descurajării reciproce și a echivalării simbolice a pierderilor. Un incident izolat poate fi absorbit, dar un ciclu de lovituri și represalii poate degenera într-un conflict regional cu implicații globale.