Imaginile din Gaza, cu luptătorii organizației teroriste Hamas comasați în așa fel încât imaginea să fie copleșitoare, de putere, au vizat umilirea Israelului și resemantizarea luptei dintre David și Goliat. Un mesaj de forță, pe care Iranul l-a preluat.
Premierul Benjamin Netanyahu a justificat războiul dramatic din Gaza, unde mulți civili palestinieni, deopotrivă captivi ai Hamas și ai Israelului, și-au pierdut viețile, rudele, casele, copiii au fost privați de hrană, acces la servicii medicale și educație, prin obiectivul de a distruge total Hamas.
Altfel spus, Netanyahu și-a asumat distrugerea condițiilor de posibilitate ale unui alt 7 octombrie, declanșând o ofensivă majoră în Gaza. O tragedie umanitară de proporții, în oglindă cu tragedia întâmplată femeilor, copiilor și bătrânilor israelieni, în propriile case, unde au fost uciși de teroriști Hamas & alte organizații concurente din Gaza sau răpiți și duși în Fâșie.
Chiar dacă poate fi bănuit că a acționat maximal și pentru a se salva politic, și pentru că avea de livrat guvernului radical care îl ținea la putere, în vreme ce jumătate de țară protesta contra tentațiilor iliberale ale regimului, Benjamin Netanyahu a acționat din convingere și consecvent, pentru că a fost constant, de la intrarea în politică, unul dintre cei mai acerbi contestatari ai soluției celor două state.
Nu a cedat atunci când a devenit evident că Israelul pierde controlul asupra poveștii, cu proteste pro-palestiniene, unele anti-israeliene, altele cu accente antisemite din loc în loc și chiar cu mesaje de susținere a Hamas, devenită organizată de eliberare și pretinzând astfel moștenirea lui Arafat.
Nu a cedat nici când ostaticii duși în Gaza au început să moară, iar cei dragi de acasă să pună presiune și mai mare pe Guvern, să ajungă la o înțelegere, în așa fel încât aceștia să poată fi aduși acasă.
Scopul major, incapacitarea totală a Hamas, răspundea anxietății sociale generalizate după 7 octombrie, când atrocitățile nu numai că i-au speriat pe israelieni, dar le-au demolat practic contractul pe care îl aveau cu regimul politic, de la începuturile statului Israel: garantarea securității.
A fost important pentru Israel să proiecteze o imagine de putere – Never again este, de altfel, una dintre promisiunile nenegociabile, după Holocaust – prin acțiunile aproape cinematografice contra Hezbollah și acțiunile din Siria, poziționându-se ca unul dintre marii actori ai noii ordini mondiale.
De altminteri, și acceptarea unui armistițiu fragil în preziua noii administrații Trump a făcut parte din aceeași strategie de poziționare și negociere: Benjamin Netanyahu i-a făcut lui Trump un cadou de bun-venit, pentru că a fost liderul de la Casa Albă cel care a anunțat armistițiul, arogându-și astfel meritele.
Doar că și Hamas a reușit să pună în scenă un spectacol de putere, atât pentru ochii lumii mari, cât și pentru cei ai israelienilor, pe de o parte, și ai palestinienilor din Gaza și Cisiordania, pe de altă parte.
Pentru israelieni, mesajul a fost că statul a eșuat, nu a reușit să-și ducă obiectivul la îndeplinire, ceea ce înseamnă că oamenii rămân expuși. Un mesaj preluat și potențat de Iran, de altfel previzibil, care poate astfel să arate că cruciada contra organizațiilor sale proxi nu a reușit.
Pentru palestinieni, mesajul vine și după ce Abbas a transmis că guvernarea Gazei va trebui să fie în mâinile Autorității Palestiniene și arată că Hamas are susținere populară în Gaza, reușind să adune luptători pe parcursul celor 15 luni, astfel încât să-și înlocuiască pierderile.
O analiză riguroasă arată însă că acești noi recruți sunt nepregătiți, foarte tineri, dar important pentru Hamas a fost să-i iasă imaginea din piață, cu însemnele la vedere, transmise de majoritatea televiziunilor de știri din lume.
De ce ieșirea e mai complicată
Thomas L. Friedman e un jurnalist care a acoperit, de pe teren, războiul civil din Liban și evenimentele corelate, inclusiv ocupația israeliană, masacrul comis de Falangele creștine în taberele de refugiați palestinieni Sabra și Shatila, după care a relatat din Israel.
I-a cunoscut și intervievat inclusiv pe Yasser Arafat și Ariel Sharon, alături de mulți alți lideri politici și militari, dar mai presus de asta, face parte din generația jurnaliștilor care au relatat de pe teren, având acces la evenimente și puncte de vedere în limba locului, în cazurile de față arabă și ebraică.
În cartea în care relatează aceste experiențe, From Beirut to Jerusalem, care are și o ediție nouă, cu prefața scrisă după 7 octombrie și declanșarea noului război din Gaza, Friedman vorbește despre strategia inteligentă a lui Arafat de a muta conflictul israelo-palestinian pe scena mare a lumii, astfel încât să conteze pentru lume.
Era foarte atent ca la toate conferințele de presă sala să fie plină cu corespondenți străini. Este ceea ce urmărește și Hamas, de două sâmbete încoace și se poate vedea evoluția de la prima eliberare a ostaticelor, când piața era ticsită cu luptători Hamas, la cea de-a doua eliberare, când deja exista o scenă, bannere cu mesaje, ostaticele au fost îmbrăcate în costume similare uniformei IDF și așa mai departe.
Mai este însă un lucru pe care-l remarcă Friedman, martor al straniei ocupații israeliene asupra Libanului, când militarii IDF, spune Friedman, au trebuit să învețe de pe teren despre țara pe care tocmai o invadaseră, crezând că vin pentru a-i ajuta pe maroniții creștini să instaureze democrația și căzând, de multe ori, în capcane politice interne.
Dacă intrarea în Liban a fost simplă, scrie Friedman, mult mai complicată și dureroasă a fost ieșirea, pentru că obiectivele nu erau atinse cu totul, în afară de plecarea lui Arafat din Beirut, mai ales după masacrul din taberele de refugiați.
Or, într-o situație similară se află acum și în Gaza, de unde ieșirea e foarte complicată, fără soluții pentru epoca post-război și fără o justificare pentru menținerea Hamas în viață.
De ce nu a reușit Israel să elimine Hamas
Premierul israelian s-a plasat, de la început, sub tirania unor așteptări uriașe, atunci când a promis că războiul se va finaliza doar atunci când organizația Hamas va fi distrusă în totalitate, explică expertul în Orientul Mijlociu Raluca Moldovan, pentru spotmedia.ro:
“Or, acest lucru este aproape imposibil, dat fiind faptul că Hamas este, înainte de toate, o idee extrem de puternică, care are potențialul de a atrage permanent noi adepți, chiar și în lipsa unei organizații sau a unei structuri formale care să îi coaguleze – ideea că statul Israel nu are dreptul să existe și că trebuie distrus cu orice preț.
În plus, Hamas este tipul de organizație care poate supraviețui în structuri de tip celulă, care acționează oarecum independente unele față de altele, ceea ce îi permite să își continue misiunea, chiar și în cazul în care conducerea centrală este eliminată, așa cum a fost cazul acum.
Pentru premierul Netanyahu, probabil cea mai plauzibilă consecință politică va fi pierderea poziției pe care o are acum în fruntea Guvernului. Fără îndoială, vor fi organizate noi alegeri pentru Knesset, aș estima într-un interval de maxim șase luni, iar șansele sale de a câștiga suficiente voturi astfel încât să poată forma o nouă coaliție de guvernare, în care să atragă suficient sprijin politic pentru partidul său, Likud, sunt mai degrabă reduse.
Acesta este, cred, unul din principalele motive pentru care această încetare a focului nu a fost agreată mai devreme: Netanyahu știa că finalul războiului poate însemna și finalul carierei sale politice și reluarea proceselor pe care le are pe rol”, argumentează Raluca Moldovan.
Supraviețuirea Hamas nu e surprinzătoare, scrie Jerusalem Post, într-o analiză care explică de ce Hamas nu a pierdut controlul în Gaza, având acces și la resurse, și capacitatea de se regrupa în tuneluri:
“Hamas face asta după fiecare rundă de luptă. A apărut în 1980, mai ales în Gaza. A continuat să câștige sprijin în anii '90, opunându-se acordurilor de pace de la Oslo. După cea de-a doua Intifadă, a reapărut și mai puternică, în pofida pierderii multor lideri în bombardamentele israeliene. A preluat apoi controlul asupra Fâșiei Gaza, în 2007, după ce a câștigat alegerile. A mers mai departe și a supraviețuit războaielor din 2009 și 2014. În mai 2021, un conflict scurt cu Israelul a arătat că Hamas este adesea subestimată. În același timp, IDF se portretiza ca având un record impresionant de lovituri asupra tunelurilor.”
În acest context trebuie plasată declarația-șoc a lui Donald Trump, ca Egiptul și Iordania să-i preia pe palestinienii civili din Gaza, încât acolo să fie făcută curățenie totală.
Propunerea este halucinantă și fără nici un temei în istorie, nu poți propune așa ceva, dacă știi lucruri minime despre ce simbolizează Gaza, populată masiv în epocă cu cei plecați după Nakba, în 1948, despre relația tensionată a Iordaniei cu palestinienii și în general despre atrocitatea ideii de “curățare” a unui astfel de loc.
Totuși, e o propunere făcută de Donald Trump, care a și anunțat sancțiuni asupra Columbiei, care refuzase să primească aeronave militare cu columbieni deportați din SUA. Or, în discursul de la inaugurare, Donald Trump a anunțat măsurile majore, printre acestea fiind și terminarea celor două mari războaie, din Ucraina și din Gaza, alături de marea deportare și sistarea asistenței financiare internaționale, ultimele două fiind deja puse în practică.
Președintele Trump a primit un răspuns ironic de la Iran, care, la fel ca Rusia, vrea să arate că vorbește direct cu SUA, ca între mari puteri.