Ultimul imperiu: viitorul imprevizibil al Rusiei și soluția pentru Europa de Est

valentin.naumescu
președinte ICDE
Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Este expert independent și evaluator al Comisiei Europene în domeniul relații internaționale din 2015 și coordonatorul programului de master în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj. Valentin Naumescu a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) și consul general al României la Toronto (2008-2012).

Idei-cheie:

  • Tragedia istorică a Europei de Est, care a ținut captivă această regiune de graniță într-o subdezvoltare cronică față de Europa de Vest, s-a născut din îndelungatele ocupații teritoriale și din asuprirea exercitată de marile imperii europene și eurasiatice asupra unui spațiu considerat „intermediar”, de frontieră geopolitică, strategică și culturală, nu întâmplător denumit de istoricii germani de la începutul veacului al XIX-lea „Zwischeneuropa”. Cele mai nocive dintre acestea, imperiile eurasiatice orientale, rus și otoman, au imprimat caracteristicile regimurilor lor nedemocratice, corupte, înapoiate, dezorganizate, ineficiente, murdare și opresive în țările din regiune, caracteristici de care națiunile est-europene s-au străduit cu greu să scape după era comunistă, când au intrat pe drumul occidentalizării.
  • Patru imperii și-au suprapus, intersectat și disputat de-a lungul secolelor frontierele răsăritene sau apusene în regiunea dintre Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică – Imperiul German, Imperiul Austriac (mai târziu Austro-Ungaria), Imperiul Otoman și Imperiul Rus. Influența lor a fost variabilă, de la un loc la altul și de la o etapă a istoriei la alta. Trei dintre ele s-au prăbușit definitiv în secolul trecut. A mai rămas unul singur, reînviat acum 20 de ani, în a treia lui versiune ideologică, de un ofițer KGB plin de frustrări și dornic de revanșă istorică, un imperiu retardat care moare în prezent încet și urât, ipocrit și violent, mincinos și criminal. Declinul ultimului imperiu cu reprezentare teritorială europeană nu este însă lipsit de riscuri, amenințări și incertitudini, scenariul haosului post-Putin și al violenței incontrolabile începând deja să sperie Vestul. Asta deși există și varianta ca lucrurile să meargă mai bine după plecarea lui Putin. Cine zice că poate prevedea astăzi cu certitudine viitorul Rusiei spune un neadevăr.
  • Marele Război al lumii secolului al XX-lea a fost, în esență, „Războiul Europei de Est”: început în vara lui 1914 cu atentatul de la Sarajevo și atacul Austriei asupra Serbiei, întrerupt doar pentru o pauză de 20 de ani, în noiembrie 1918 (moment în care se prăbușesc toate cele patru imperii care stăpâniseră teritorii în Europa de Est), redeclanșat în septembrie 1939, imediat după Pactul Hitler-Stalin, simultan de al Treilea Reich german (în versiunea nazistă) și de al Doilea Imperiu Rus (în versiunea sovietică), prin atacul din două părți asupra Poloniei, înghețat din nou în 1945, într-un lung Război Rece care a divizat Germania postnazistă și a instaurat Cortina de Fier în mijlocul Europei, în fine, încheiat aparent în 1989-1991, odată cu demolarea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est, reunificarea Germaniei în 1990 și dezintegrarea Uniunii Sovietice (al doilea imperiu rusesc), în decembrie 1991, apoi cu o soluție confirmată prin extinderea NATO și UE în fosta Europă comunistă. Războiul Europei de Est din secolul al XX-lea a durat 75 de ani. Nu am crezut că oprirea lui, acum 32 de ani, va marca doar o nouă pauză și că Europa de Est va redeveni atât de repede veriga slabă a Europei și scena unui nou episod al războiului imperial din regiune.
  • Tragedia și suferința Europei de Est aveau să reapară curând, încheind cinic o perioadă relativ scurtă de optimism și euforie liberală pro-occidentală. După o mică fereastră de oportunitate de care au profitat o parte a țărilor postcomuniste, care s-au integrat între 1999 și 2013 în NATO și UE, amenințarea Moscovei a reapărut odată cu renașterea imperialismului rusesc sub zodia lui Putin, după discursul nostalgic din Parlament, pe 25 aprilie 2005, în care acesta a deplâns „catastrofa dispariției Uniunii Sovietice”.
  • Chiar dacă formulează pofte teritoriale mai mici decât cele pe care le avea Uniunea Sovietică a lui Stalin, nemaiputând emite pretenții asupra țărilor devenite membre ale NATO și UE, al Treilea Imperiu Rus (în versiunea putinistă, Russkyi Mir) vizează reimpunerea unei sfere de influență a Moscovei în Europa de Est post-sovietică. Această pretinsă sferă de influență include Vecinătatea Estică a UE (Belarus, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Armenia), dar nu ferește de amenințări și temeri nici țările est-europene deja integrate în blocul comunitar european precum Finlanda, statele baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, România, Bulgaria.
  • „Războiul lui Putin” este așadar reluarea vechiului război istoric al Europei de Est. Invadarea Ucrainei în 2014 și 2022, invadarea Georgiei în 2008, anexarea de facto a Belarusului și transformarea acestuia într-un poligon rusesc, amenințările grobiene la adresa Republicii Moldova, propaganda rusească aberantă privind așa-zisele „drepturi legitime ale Rusiei în spațiul Europei de Est” arată că Occidentul s-a înșelat după 1991 – nu este pace în Europa și nu va fi atâta timp cât vor supraviețui imperialismul rusesc și pretențiile Moscovei la recunoașterea unei sfere de influență în ceea ce regimul Putin numește „lumea rusă”. Imperiul Rus, așa decrepit cum arată, este ultimul dintre imperiile active ale Europei, după prăbușirea celor german, austriac și otoman. Ceea ce se întâmplă în acest război al Moscovei pentru capturarea Europei de Est și modul în care se va termina războiul vor influența profund viitorul Rusiei și al Europei întregi.
  • Imperialismul rusesc este în același timp și tragedia Rusiei. Ceea ce Putin și acoliții săi cred că este un motiv de mândrie este, în fapt, sursa principală a înapoierii rusești. Rusia este astăzi o dictatură subdezvoltată, izolată, săracă și coruptă, din care sute de mii de tineri valoroși și educați în domenii tehnice au emigrat sau abia așteaptă să emigreze în Vest, tocmai pentru că poporul rus plătește un preț exorbitant pentru ambițiile imperiale ale regimului ei politic autocratic, fiind totodată suficient de laș, slab și ipocrit ca să se revolte. Imperialismul rusesc și democrația internă sunt incompatibile. Ori una, ori alta. Din acest motiv, așa cum am mai spus cu alte ocazii, o înfrângere categorică a Rusiei în „Războiul lui Putin” ar putea fi benefică pentru viitorul ei, dacă ar reuși să evite scenariul haosului și disoluției autorității statului. Ar putea da o șansă unei eventuale transformări democratice pe termen lung. Și, desigur, ar fi benefică și pentru viitorul întregii Europe, nu doar al Ucrainei. În timp ce o așa-zisă „victorie a lui Putin” în Ucraina sau un conflict înghețat ar prelungi dincolo de orizontul generației noastre criza Rusiei și a Europei de Est.
  • Viitorul Rusiei este în prezent în cumpănă, așa cum este și viitorul Europei de Est. Cele două perspective, care pot varia pe un spectru foarte larg de scenarii, vor fi în mare parte decise de rezultatul și concluziile „Războiului lui Putin”. Dar există o soluție și pentru Europa de Est, dincolo de garanțiile de securitate absolut necesare ale SUA și NATO și de varianta înfrângerii Rusiei în Ucraina. Iar Polonia începe să indice această soluție. Pentru prima dată în istorie, aceasta ar putea fi o soluție locală, regională – consolidarea militară substanțială, cooperarea regională strânsă și un aport propriu din ce în ce mai mare la securitatea națională și zonală. Analize recente arată că Polonia va avea curând una dintre cele mai puternice armate din Europa și va depinde din ce în ce mai puțin de marile puteri, definindu-se ea însăși ca o putere regională, capabilă să genereze alianțe, parteneriate și formate de colaborare cu țările prietene. Polonia va fi o țară pe care o Rusie care primește acum lecția meritată în Ucraina nu își va permite în viitor costurile și riscul să o atace. Iar o colaborare regională din ce în ce mai strânsă (Polonia-România-Ucraina-Statele Baltice-Cehia-Slovacia-Bulgaria-Republica Moldova-Georgia), care să respecte politicile NATO dar să aducă un plus de credibilitate și coerență regiunii, concomitent cu o consolidare a capacității militare de apărare a acestor state mici și mijlocii, ar crește considerabil puterea Intermarium, vechiul proiect polonez al unirii forțelor țărilor cuprinse între Marea Baltică și Marea Neagră.

*

Războiul lui Putin va mai dura. Acest conflict nu se va încheia curând și nu vom vedea în următorii ani pacea deplină instaurându-se între Rusia și Ucraina. Ura și rănile sunt deja mult prea adânci, transferându-se probabil generațiilor următoare de ucraineni.

S-ar putea ca războiul să continue și după plecarea lui Putin de la putere, în funcție de viziunea strategică, politică și ideologică a regimului post-Putin al Rusiei.

E drept că înlocuirea lui Vladimir Putin ar putea crea, în anumite condiții, și posibilitatea ca războiul Rusiei în Europa de Est să înceteze rapid (oricum, trebuie reținut că oprirea războiului în sine nu echivalează neapărat cu pacea, ci doar cu un armistițiu înșelător de tipul acordurilor de la Minsk din 2014-2015 și cu un conflict înghețat, drumul până la un tratat de pace fiind lung), dar oricum nu avem acum aceste garanții, nici măcar pentru oprirea luptelor.

Există deopotrivă posibilitatea ca la Moscova să urmeze un regim politic chiar mai turbat și mai haotic decât regimul Putin, de tipul legiunilor de infractori ai lui Prigojin (legiunile Wagner), care să scufunde complet țara în degringoladă, violențe interne și noi escaladări ale războiului în regiune, incontrolabile.

Rusia este acum o țară sub o presiune teribilă, în care orice se poate întâmpla, odată ce Putin a deschis toate cuștile întunecate și a întărâtat vietățile care dormitau înauntru – nu știm ce va ieși din ele, dar știm că va urma o transformare importantă a Rusiei în anii care vin.

Viitorul Rusiei este în cumpănă

Putin a împins nu doar Ucraina și Europa, ci în primul rând propria sa țară pe buza prăpastiei, dincolo de care orice pas, în direcția corectă sau greșită, poate fi decisiv. Aș spune că, într-un fel, incertitudinea privind viitorul și criza Rusiei sunt chiar mai grave decât problemele actuale ale Ucrainei, cauzate de invazia rusească.

Să nu ai energie în fața unei ierni grele e una, în schimb să nu ai viitor, să nu ai identitate reală ca țară și popor (nu una închipuită, confecționată în laboratoarele propagandei regimului de la Kremlin), să nu ai busolă politică, valori și încredere în nimeni și nimic, să fii izolat și discreditat de lumea civilizată și privit ca o brută primitivă este cu totul altceva.

Poporul rus își trăiește în această perioadă propria criză, una foarte profundă, de care va depinde direcția lui viitoare, o criză gravă, pe care „o merită” din plin pentru acceptarea lașă, timp de 23 de ani, a minciunilor, propagandei și iluziilor regimului Putin. Trebuie lăsați să treacă prin această criză și să vedem cum vor ieși din ea.

Presiunile interne din Rusia – economice, sociale, politice, culturale, identitare, militare și de stat polițienesc, impregnarea cu servicii secrete și cu dinamica lor imprevizibilă – sunt atât de mari în prezent încât am putea crede că regimul Putin nu va putea rezista mai mult de sfârșitul anului viitor.

Sub greutatea sancțiunilor occidentale, costul din ce în ce mai greu al războiului, povara nemulțumirilor în creștere ale populației și, mai ales, seceta de succese în războiul din Ucraina și luptele de uzură care nu duc nicăieri, sistemul de putere de la Moscova, aflat în fierbere, îl va îndepărta la un moment dat de la Kremlin pe cel care îi duce acum pe un drum înfundat, fără soluții de viitor.

Ce fac principalii garanți ai securității Europei de Est

Dacă privim însă în jur, la principalii garanți ai securității Europei de Est din Occident, vedem că situația lor internă nu este de natură să creeze sentimentul certitudinilor est-europene și al siguranței 100% a unei intervenții salvatoare.

Statele Unite ale Americii intră din nou într-o campanie electorală foarte dură, pentru următorii doi ani, cu un trumpism agresiv, conspiraționist și revanșard, care divide profund societatea americană și cu unele șanse ca învingătorul care va (re)veni la Casa Albă în ianuarie 2025 să nu fie cel mai mare prieten al Europei.

Apetitul intervenționist al societății americane nu este prea mare, ci dimpotrivă, și mai ales nu trebuie să uităm că prioritatea strategică nr. 1 a SUA rămâne rivalitatea fundamentală cu China comunistă, nu isteria decrepită a unei Rusii imperiale aflate oricum în declin.

Marea Britanie trece printr-o recesiune economică destul de accentuată, cu tensiuni interne care se acumulează în era post-Brexit, cu lipsa de credibilitate a partidelor istorice și cu teme complicate care determină societatea și elita politică britanică să se concentreze mai degrabă spre problemele interne decât spre cele externe, în pofida unui discurs care rămâne asigurator pentru Ucraina și Europa de Est.

Franța a scăpat cu bine de alegerile prezidențiale din primăvară, dar perspectivele pro-europene sunt incerte pentru alegerile de peste cinci ani, cu partidele contestatare de dreapta și de stânga în creștere. Nu există deocamdată nici cel mai mic indiciu cu privire linia politică a următorului președinte francez, după ieșirea din scenă a lui Macron, în 2027.

Și nici garanții că Parisul nu se va grăbi să reînnoade legăturile cu Moscova, imediat ce lucrul acesta va părea rezonabil. Dacă pro-europeanul Macron ne bate la cap într-un an de război cu „negocierea unei noi ordini de securitate care să țină cont de interesele Rusiei”, deși știm că aceste interese vizează dominația rusească în Europa de Est, ne putem imagina cam ce viziune ar avea un președinte populist și suveranist, de dreapta sau stânga radicală.

Germania nu a fost niciodată un mare garant militar al Europei de Est și, în pofida discursului crucial Zeitenwende al cancelarului Olaf Scholz din 27 februarie, în fața Bundestagului, care anunță o schimbare importantă a politicii externe și de securitate a Germaniei și a viziunii privind Europa de Est și relațiile cu Rusia, Berlinul tot nu va deveni o putere garantă semnificativă pentru regiunea noastră – să zicem Danke dacă măcar nu vor mai fi prietenii și finanțatorii rușilor...

În plus, să nu uităm că în Germania au loc cele mai mari demonstrații pacifiste ale stângii și idioților utili ai Rusiei.

Statele din Europa de Est au nevoie de armate puternice

Cam asta este realitatea politică a momentului – securitatea regiunii depinde în principiu de SUA, al căror context politic intern nu este deosebit de încurajator. Nu vreau să spun prin asta că aplicarea art. 5 al Tratatului Atlanticului de Nord nu ar fi imediată și deplină în caz de agresiune, dar devine din ce în ce mai clar că primele care intră în luptă și au responsabilitatea de-a-și apăra teritoriul sunt forțele armate naționale ale țării respective.

Din toate punctele de vedere (strategic, politic, militar, pentru încrederea și moralul cetățenilor etc.), ar fi util ca țările din Flancul Estic al NATO și din Vecinătatea Estică a UE (cel puțin cele pro-occidentale, mai puțin excepțiile deplorabile Ungaria și Belarus, două regimuri pro-ruse pe care Europa nu poate conta) să își întărească propria capacitate de apărare.

Războiul din Ucraina arată foarte clar că armata rusă nu este nici pe departe invincibilă, că vechiul mit „nu are rost să dezvoltăm propria armată pentru că oricum nu ar face față într-un război de apărare” este depășit și neadevărat și, mai ales, că există posibilitatea unei rezistențe cu succes pe plan local/regional.

Ucraina însăși va rămâne după acest război o forță militară semnificativă în Europa de Est. Polonia și Ucraina împreună vor fi două țări partenere și aliate cu circa 80 de milioane de oameni, dezvoltând forme și proiecte de colaborare viitoare semnificative.

Trecem peste anunțul (poate emoțional și contextual) al Varșoviei, de acum câteva luni, care a cerut SUA să trimită arme nucleare pe teritoriul Poloniei, un obiectiv greu de realizat, totuși, pe termen mediu.

Cu cinci procente din PIB pentru cheltuieli de apărare (!), Polonia își va crește până în 2035 efectivele forțelor armate la 300.000 (spre comparație, Germania are 170.000), având în arsenal, printre altele, 250 de tancuri americane Abrams, 32 avioane F35 (nu mai vorbim deja de F16), plus un contract recent de 10 miliarde de dolari cu Coreea de Sud, cuprinzând furnizarea a 180 de tancuri K2 Black Panther, 200 obuziere K9 Thunder și 48 avioane de vânătoare FA-50[1].

Acestora li se adaugă sisteme puternice de artilerie grea Patriot și Himmars, achiziționate după anexarea Crimeii în 2014.

Până la jumătatea deceniului viitor, când va încheia actualul plan de achiziții militare și de creștere a capacității de apărare, Polonia va deveni o putere militară regională de rang mediu.

Desigur, este un drum lung până când Europa de Est ar putea ajunge capabilă să-și asigure securitatea cu forțe proprii, iar prezența militară asiguratorie a SUA în regiune rămâne esențială. Dar calea indicată de Polonia devine un model credibil și realist pentru soluția de securitate a Europei de Est, proiectată chiar la nivel local și regional.

În momentul în care Rusia nu va mai putea amenința militar regiunea, vom putea spune că, în sfârșit, Europa de Est își va fi depășit și rezolvat vechiul complex istoric de inferioritate și teama față de Rusia.

Soluția de securitate costă, ce-i drept, dar costă mai puțin decât lipsa de securitate și sfera de influență rusească, al căror cost s-a dovedit în istorie incomensurabil. Sunt semnale că și România începe să înțeleagă că parteneriatul strategic cu SUA este absolut necesar, dar nu suficient și că o bună cooperare regională, împreună cu o consolidare militară proprie, trebuie realizată obligatoriu în acest deceniu, nu doar la nivel de achiziții de armament, dar și de trupe active bine pregătite și de rezerviști.

Nu ne mai putem baza doar pe promisiunea ajutorului extern.   


[1] https://www.politico.eu/article/europe-military-superpower-poland-army/


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇