Președintele Putin nu mai râvnește la premiul Nobel

victor.pitigoi

Senior Editor

“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

O știre, peste care s-a așternut demult praful uitării, anunța în urmă cu câțiva ani că, la puțin după anexarea Crimeii din 2014, autoritățile moscovite l-au propus pe președintele Vladimir Putin ca nominalizat al premiului Nobel pentru pace.

Meritul invocat atunci a fost „prezentarea planului de neutralizare a arsenalului sirian de arme chimice şi evitarea astfel a unei intervenţii militare occidentale”.

Într-o declarație dată pe această temă, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, aprecia atunci că ar fi „fantastic”, ca o personalitate de talia lui Vladimir Vladimirovici să fie distinsă cu prestigiosul premiu.

Fantasticul însă nu s-a produs, iar așa-zisa nominalizare a lui Vladimiri Vladimirovici pentru premiul anului 2014 a rămas fără urmări. Numai că ambiția e ambiție, așa că, mult mai recent, , agenția TASS anunța că problema este iarăși în actualitate, întrucât „un grup de personalități publice rusești, în frunte cu scriitorul Serghei Komkov” a depus o nouă documentație de nominalizare a președintelui Putin, pentru a candida la premiul Nobel pe anul 2021.

Nici de rândul acesta nu s-a produs fantasticul. Propunerea n-a avut succes, premiul fiind atribuit unui alt rus, opozantul Dmitri Muratov, redactor șef al publicației Novaia Gazeta (în prezent suspendată de cenzură), precum și filipinezei Maria Ressa, o ziaristă cunoscută pentru succesele obținute în combaterea răspândirii de știri – fake news.

ADVERTISING

Nimeni n-a îndrăznit să-l mai propună pe președintele rus pentru încă o nominalizare și în anul 2022, dar agresiunea neprovocată asupra Ucrainei nu putea rămâne trecută sub tăcere de către un comitet care acordă premii pentru pace.

În aceste condiții, premiul din acest an n-a ocolit noua amenințare a păcii, care atârnă ca o sabie a lui Damokls deasupra omenirii. A fost acordat unor organizații ale societății civile din Rusia (Memorial) și din Ucraina (Centrul pentru Libertăți Civile), precum și unui pacifist notoriu din Belarus (Ales Bialiatski).

Faptul i-a dat prilejul președintelui ucrainean Volodimir Zelenski să remarce, cu ironia care îl caracterizează, că ”două țări au atacat-o pe a treia și primesc împreună premiul pentru pace”. Îmi permit să rețin respectiva observație cu valoare de butadă – una foarte reușită – însă doar atâta, întrucât nu țările au fost răsplătite cu premiul Nobel, ci personalități sau organizații ale societății civile, care cu adevărat s-au remarcat în lupta lor pentru cauza democrației și a păcii în Europa de Est și în lume.

Vladimir Putin s-a remarcat prin război, nu prin pace. Cu asta a ajuns celebru: un uriaș dezastru umanitar, cu zeci de mii de morți, răniți pe măsură, milioane de ucraineni plecați în exil, ca să se salveze din calea războiului, alte milioane de ruși plecați tot în exil, ca să se salveze de la o mobilizare fără sens, incomensurabilele pagube materiale, plus amenințarea lumii cu declanșarea unui război nuclear, capabil
să anihileze totul pe planetă.

După aproape nouă luni de război crunt, Rusia a ajuns într-o situație fără ieșire, pe care chiar presa moscovită o etichetează ca fiind un „tupik”, adică în limba rusă un drum înfundat, unde ai ajuns și nu-l poți continua, dar nici calea de întoarcere nu o poți găsi.

Tupik este, pe românește, ca atunci când spui despre cineva că a intrat în rahat. De acolo, din tupik, Kremlinul s-a simțit totuși ofensat, când a văzut că niciuna din propunerile pentru Nobel nu este luată în considerație și a găsit cu cale să împrăștie noroi în cine credeți? În… premiul Nobel. Căci iată ce citesc în ziarul Pravda din 09.11.2022 – citez, în traducere proprie:

„Premiul Nobel pentru Pace și-a pierdut de multă vreme sensul corect și a devenit un instrument de luptă ideologică, în care candidații sunt selectați nu după criterii obiective, ci după un fel agendă a opțiunilor occidentale. Ca urmare, Comitetul Nobel și-a asumat dreptul de a impune lumii pașii de urmat și de a-și asuma alternativa politică a unui anumit segment social, încercând să influențeze nu numai o viziune asupra lumii ci chiar și viitorul acesteia”.

Și, întrucât nu agreează premiul Nobel, articolul informează că Rusia a instituit un premiu propriu, întitulat „premiul internațional pentru pace Lev Tolstoi”, care va fi atribuit „pentru merite în consolidarea păcii și a cooperării între popoare”.

Premiul Tolstoi, iată ceva instituit anume ca să surclaseze neagreatul premiu Nobel (neagreat numai la Kremlin, în rest, agreat de întreaga lume). Am un respect deosebit pentru cultura rusă și nutresc o considerație fără egal pentru marele romancier Lev Tolstoi. M-a fascinat în tinerețe să citesc Ana Carenina, m-a tulburat epopeea Război și Pace sau romanul Învierea. Dar a folosi numele marelui romancier pentru surclasarea unui brand fără egal până astăzi mi se pare cel puțin excentric.

Asta îmi aduce aminte de o cofetărie, unde se servește prăjitura Napoleon, de pantofii denumiți Louis Quinze, de ceaiurile Pompadur, de mobilierul pentru bucătărie marca Bismarck sau de biscuiții Regina Maria. Le accept pe toate ca delicatese, dar doar atâta și nimic mai mult.

Observați? Faptele demonstrează că domnul Putin, pierzând mult din triumfalismul de altădată, se agață acum chiar și de un pai ca să-și salveze credibilitatea, aflată în curs de prăbușire.

Mai țineți minte mitingul triumfal din februarie, când discursul președintelui rus pleda pentru „denazificarea” urgentă a Ucrainei? Naivii au crezut că, într-o săptămână, maximum două, președintele rus va primi defilarea trupelor victorioase de pe tribuna instalată pe bulevardul Hresciatik, mândria Kievului.

Iar astăzi Armată Rusiei este nevoită să părăsească orașul Herson cu coada între picioare, după ce a aruncat în aer principalul pod de peste Nipru, ca să n-o poată urmări ucrainenii din urmă!

Pentru cine nu știe, îmi permit să observ că podul Antonovski este și el tot o mândrie a Ucrainei, este legătura dintre cele două maluri ale fluviului, chiar înainte de vărsare, adică acolo unde vadul este foarte larg și a impus un pod pe măsură: lung și cu deschidere mare.

Ca să fac o comparație, mi se pare că podul Antonovski sună la auzul ucrainenilor la fel de impunător cum ne sună nouă podul de la Cernavodă. Așa ceva a dinamitat Armata Rusă, de teamă să nu fie urmărită.

Dar dinamitarea podului mai are și o semnificație mult mai pragmatică, decât un simplu fapt divers: este dovada supremă a faptului că Armata Rusă și-a luat gândul să se mai întoarcă vreodată la Herson!

O spun ca răpuns la temerile liderilor ucraineni că retragerea din Herson ar putea ascunde o capcană. Nu poate fi capcană, când îți distrugi singur orice cale de întoarcere.

Și nu sunt nici două luni de la momentul când președintele Putin decreta într-un cadru festiv anexarea „pentru totdeauna” la Rusia a patru teritorii ucrainene, inclusiv regiunea Herson!

Îmi apare în gând o întrebare legitimă: după ce domnului Putin i-a fost refuzat Nobelul pentru Pace de la Oslo, oare care merite deosebite îl motivează tot pe dânsul acum, pentru noul premiu Tolstoi?

Fireşte, s-ar putea ca liderul de la Kremlin să nu candideze la premiul Tolstoi, s-ar putea ca nici să nu-l intereseze premierea, dar, să-mi fie iertat, dacă premiul nu a fost instituit anume pentru domnia sa, atunci cum de apare tocmai în acest moment, după respingerea candidaturii la Nobel și, mai ales, după premierea dizidentului din Belarus, a unei organizații din Rusia și alteia din Ucraina?

Repet, noul premiu Tolstoi este instituit și se atribuie „pentru merite în consolidarea păcii și a cooperării între popoare”.

Consolidează oare pacea transformarea în ruine a unei țări vecine?

Întărește oare cooperarea între popoare sacrificarea multor zeci de mii de vieți, căzute „la datorie”, din amble tabere?

Un premiu pentru pace instituit de autoritățile unei țări care a declanșat război pe continentul european – asta mă face să am îndoieli cu privire la eventuala participare a altor personalități internaționale decât de prin Belarus, Siria, Coreea de Nord, Zimbabwe și, poate Cuba.

Na, că era să uit: și din Nicaragua, acea țara minunată pe care nu o poate uita cine a citit comedia spumoasă „Doamna Ministru” a scriitorului Branislav Nușici – un fel de Caragiale al Serbiei.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇