Cristian Diaconescu a intrat în atenția publicului în februarie 2025, când, din poziția de consilier al președintelui Ilie Bolojan, a afirmat că România trece printr-un moment dramatic. A descris atunci obiectivele Rusiei transmise noii administrații a SUA după revenirea lui Donald Trump la Casa Albă ca fiind o încercare a Kremlinului de a reîmpărți Europa, adică retragerea NATO din partea de est a continentului. Declarația sa a declanșat dezbateri aprinse în România și la nivel internațional.
Citate relevante:
- Nu cred că România ar fi fost mai sigură dacă ar fi refuzat cooperarea cu SUA. Ne confruntăm cu decizii dificile din cauza conflictelor actuale. Ordinea mondială s-a schimbat, iar NATO pune accent pe descurajare și apărare. În trecut, chiar și în fața opoziției europene, România a identificat soluții pentru propriile obiective.
- Tensiunile din Orientul Apropiat au crescut și din cauza refuzului europenilor de a se alătura ca Alianță Nord-Atlantică, ceea ce a iritat Washingtonul. Cred că presiunea economică, care de multe ori duce la război, va aduce totuși o anumită stabilitate, chiar dacă nu putem vorbi de pace. Ce mă îngrijorează este că această criză iraniană, nu doar în Strâmtoarea Ormuz, va avea consecințe pe termen lung, poate chiar o generație, asupra relațiilor dintre statele din Golf.
- Decizia Federației Ruse, de exemplu, de a lovi porturile ucrainene la câțiva kilometri de flancul Alianței Nord-Atlantice este extrem de susceptibilă de a genera preocupare, dronă cu dronă. Sigur, Federația Rusă joacă ceea ce se numește negarea plauzibilă: este un accident. Dacă vreți să o asumați ca fiind o temă de amenințare a Alianței Nord-Atlantice, atunci escaladați voi. Noi, de fapt, nu doream să escaladăm.
- Aș dori să subliniez importanța intereselor noastre regionale. Autoritățile de la București ar trebui să încurajeze dialogul regional privind Ucraina și Orientul Mijlociu, unde avem o prezență diplomatică solidă. Suntem recunoscuți în regiune, poate chiar cei mai buni din Europa de Est în acest domeniu. De aceea, este esențial să ne concentrăm pe proiecte regionale pe care să le prezentăm ulterior la Washington, Paris sau Berlin ca lideri, nu doar ca participanți.
- Din perspectiva mea, față de declarația din februarie 2025, nu s-a schimbat nimic. Strategic, nu cred că Ucraina este singurul obiectiv al Rusiei. Cererea de retragere a NATO din Europa de Est rămâne valabilă. Chiar dacă nu se mai discută public, semnalele arată că această dorință persistă. Deși uneori suntem surprinși de evoluții sau de o retorică nouă, experiența mea de negociator NATO arată că Rusia a urmărit constant acest lucru.
Ce părere aveți despre decizia Parlamentului la propunerea președintelui Nicușor Dan ca România să susțină SUA în conflictul militar din Iran?
Consider această decizie firească. Parteneriatul cu Statele Unite a fost întotdeauna esențial pentru apărarea României. SUA au solicitat sprijin defensiv pentru bazele militare unde au trupe, iar această decizie era previzibilă.
Dezbaterea parlamentară nu a adus argumente noi, dar a atras atenția internațională. Este important să fim conștienți că partenerii noștri urmăresc cu atenție aceste decizii, mai ales în contextul actualei incertitudini de securitate.
Vreau să vă întreb ce este diferit acum în acest sprijin pe care România îl acordă Statelor Unite față de cele anterioare din Irak și Afganistan. Vă pun această întrebare pentru că mi-a atras atenția o declarație a lui Traian Băsescu, un fost președinte pentru care ați lucrat o perioadă, care afirmă că sprijinul acordat SUA în conflictul cu Iranul poate expune România la anumite vulnerabilități în ceea ce privește siguranța națională.
Nu cred că România ar fi fost mai sigură dacă ar fi refuzat cooperarea cu SUA. Ne confruntăm cu decizii dificile din cauza conflictelor actuale. Ordinea mondială s-a schimbat, iar NATO pune accent pe descurajare și apărare. În trecut, chiar și în fața opoziției europene, România a identificat soluții pentru propriile obiective. Refuzul cererii SUA nu ar fi îmbunătățit apărarea noastră. Vedem, de exemplu, cum Iranul utilizează strategii asimetrice împotriva vecinilor.
Cât va continua războiul din Iran?
Miza este semnificativă. Atât timp cât luptele continuă, este dificil să facem o predicție. Experiența arată că au loc atât confruntări directe, cât și negocieri neoficiale. Când pierderile devin foarte mari, apar presiuni pentru compromis. Totuși, cât timp persistă conflictele armate, este greu de anticipat când se vor opri. Speranța rămâne în discuțiile neoficiale, care pot înclina balanța spre compromis.
Am citit despre o încercare de a rezolva criza din Strâmtoarea Ormuz, pe unde trece aproape un sfert din petrolul lumii, pe cale militară. Statele Unite au chemat forțe expediționare din apropierea Japoniei. Există vreo șansă de rezolvare diplomatică a crizei sau trebuie rezolvată militar?
Sper că toți vor înțelege că pierderile sunt de ambele părți, iar situația din Strâmtoarea Ormuz ar avea nevoie de o soluție diplomatică sau politică, poate cu unele garanții militare. Situația este foarte complicată.
Prin Strâmtoarea Ormuz trec aproximativ 20% din exporturile mondiale de țiței, gaze, îngrășăminte, uree și amoniac. Jumătate din ureea exportată la nivel global trece pe aici, fiind folosită ca îngrășământ. India depinde în proporție de 60% de gazul și țițeiul care trec prin această strâmtoare, iar China de 40%. China este principalul importator de hidrocarburi din Iran.
În prezent, peste 400 de petroliere așteaptă în zonă. Strâmtoarea este deschisă, dar nicio companie de asigurări nu poate garanta securitatea navelor din cauza costurilor uriașe.
Din ce am aflat, cel puțin trei petroliere au fost atacate cu drone sau rachete. Pe o parte, se află Iranul, iar pe cealaltă Qatarul și Omanul. Iranul este imprevizibil. A amenințat cu minarea zonei, dar acest lucru ar dura luni și ar afecta și exporturile proprii. Qatarul, deși are o populație majoritar șiită și a încercat să medieze între SUA și Iran, a fost totuși atacat de Iran. Situația este foarte gravă și complicată.
Există două coridoare alternative spre Marea Roșie, din Emirate și Arabia Saudită, dar acestea acoperă doar 30% din volumul total. Distanța este mare, iar Iranul continuă acțiunile militare împotriva Arabiei Saudite. Deocamdată nu există o perspectivă clară. Tensiunile au crescut și din cauza refuzului europenilor de a se alătura ca Alianță Nord-Atlantică, ceea ce a iritat Washingtonul.
Cred că presiunea economică, care de multe ori duce la război, va aduce totuși o anumită stabilitate, chiar dacă nu putem vorbi de pace. Ce mă îngrijorează este că această criză iraniană, nu doar în Strâmtoarea Ormuz, va avea consecințe pe termen lung, poate chiar o generație, asupra relațiilor dintre statele din Golf.
Fatalismul ideologic și o parte din religia islamică, cu resentimente față de sunniții din zonă, au dus la implicare militară, inclusiv prin intermediari, împotriva Arabiei Saudite. În acest context, probabil vor trece mulți ani până vom vedea o soluție de compromis.
Să trecem la celălalt război acum, că, din păcate, suntem prinși între războaie. Săptămâna trecută a avut loc o vizită a lui Volodimir Zelenski, președintele Ucrainei, la București, pentru o întâlnire cu președintele Nicușor Dan. Aș vrea să îmi spuneți ce semnificație are această vizită. Schimbă ceva în relațiile dintre România și Ucraina? Aduce ceva în plus față de fosta administrație de la București? Ajută mai mult Ucraina de mâine? Cum vedeți? Cum analizați această vizită?
Vom afla detalii concrete despre deciziile luate abia peste ceva timp. Au existat mereu contacte directe între România și Ucraina, inclusiv prin coaliția de sprijin. Această vizită a adus un plus important. România are cea mai lungă graniță cu o zonă de conflict activă pe flancul estic, ceea ce impune o coordonare bilaterală atentă și strategii clare, adaptate situației excepționale.
Anumite aspecte trebuie stabilite la cel mai înalt nivel pentru a permite implementarea eficientă de către instituțiile responsabile, fie că este vorba de energie, transporturi sau domeniul militar. Ucraina urmărește să obțină sprijin maxim și să mențină așteptări ridicate. După o perioadă dificilă, se discută acum despre reconstrucție, care necesită dialog cu vecinii. Vizitele la nivel înalt vizează aspecte punctuale, deoarece direcția generală este deja stabilită. România, împreună cu alte state și comunitatea internațională, sprijină Ucraina și caută soluții pentru a rezista agresiunii Rusiei.
Este important să reținem că România observă schimbări de frontieră la granița sa, ceea ce poate crea un precedent cu consecințe greu de anticipat.
Vă referiți la negocierile dintre Ucraina și Rusia?
Da. Și mă refer în această corelație și la faptul că Moscova nu a făcut un secret din faptul că și frontierele, cum ar fi gurile Dunării, până la urmă, reprezintă o zonă de interes.
Pentru Rusia, da.
Deci un anumit tip de atitudine a Ucrainei, în afară de cea publică, trebuie să o cunoaștem și noi din timp. În egală măsură, sunt planurile de pace în desfășurare. Sigur, și în acest moment, ca în urmă cu câteva luni, Ucraina se poziționează spunând: să înceteze războiul, după care stabilim agenda planului de pace. Iar în legătură cu cedarea de teritorii, situația este extrem de dificil de acceptat. Federația Rusă spune: nu, să avem negocieri în timp ce executăm acțiuni militare. Și de aici, în acest moment, nu există premisele unui armistițiu.
Pe de altă parte, pot să vă certific, în legătură cu evaluările sistematice care se fac odată la două-trei zile în ceea ce privește situația din Ucraina, că dezvoltările din zonă, primele ascultate, sunt statele din flancul estic. Pentru că ele nu numai că știu istoric, dar simt cel mai bine dezvoltările și sensul amenințărilor, care evident comportă unele nuanțe.
Decizia Federației Ruse, de exemplu, de a lovi porturile ucrainene la câțiva kilometri de flancul Alianței Nord-Atlantice este extrem de susceptibilă de a genera preocupare - dronă cu dronă. Sigur, Federația Rusă joacă ceea ce se numește negarea plauzibilă: este un accident.
Dacă vreți să o asumați ca fiind o temă de amenințare a Alianței Nord-Atlantice, atunci escaladați voi. Noi, de fapt, nu doream să escaladăm. De aici multe alte elemente. Toate aceste chestiuni de răspuns, uneori, sigur că Ucraina trebuie să le discute, în primul rând, cu cei din vecinătate.
Un jurnalist din Ucraina a scris că România este cel mai stabil vecin al țării sale de când a început războiul. Ce părere aveți despre asta? Ucraina se învecinează cu Belarus, cu Polonia, cu Ungaria, cu Slovacia, cu România, cu Moldova și cu Rusia, bineînțeles.
Aș dori să subliniez importanța intereselor noastre regionale. Autoritățile de la București ar trebui să încurajeze dialogul regional privind Ucraina și Orientul Mijlociu, unde avem o prezență diplomatică solidă. Suntem recunoscuți în regiune, poate chiar cei mai buni din Europa de Est în acest domeniu. De aceea, este esențial să ne concentrăm pe proiecte regionale pe care să le prezentăm ulterior la Washington, Paris sau Berlin ca lideri, nu doar ca participanți.
România nu are dușmani în zonă, ci doar neprieteni, ceea ce ne conferă un statut special. Deși este dificil să obținem același impact la Sofia, Ankara, Kiev, Budapesta, Belgrad sau Chișinău, aceste relații sunt importante în dialogul cu partenerii noștri.
Conducerea își dorește validare prin contacte bilaterale relevante. Este important ca societatea să înțeleagă că aducerea de elemente noi în relația cu partenerii contează. Dacă doar urmăm inițiativele altora, fără a aduce ceva nou, nu vom obține schimbări.
Cred că vă referiți la acele discuții din jurul Davos și conferinței de securitate de la München, la care România nu a participat.
Este important să înțelegem că atât la Davos, cât și la conferințele de securitate, cele mai valoroase sunt întâlnirile informale, unde se pot stabili acorduri bilaterale pentru proiecte concrete. Pentru a valorifica aceste oportunități, este esențial să ai o listă clară de subiecte și interlocutori. Cooperarea regională rămâne foarte importantă. De exemplu, summit-ul B9 de la București, la care a fost invitată administrația americană, este un pas pozitiv.
Am participat la o reuniune româno-polonă cu toate statele nordice, unde am învățat din proiectele lor. Țările nordice, de la Polonia și Germania la statele baltice, Suedia, Norvegia, Finlanda și Danemarca, colaborează zilnic și dezvoltă împreună propuneri și strategii. Doar astfel se poate obține sprijin real.
Sunteți singurul consilier care a lucrat sub trei președinți — unul interimar, e adevărat, domnul Ilie Bolojan. Și îmi amintesc de declarația dvs, care a stârnit anumite dezbateri în România, vis-à-vis de ceea ce viza Rusia, imediat după ce s-a schimbat administrația de la Washington. Și păreați destul de îngrijorat atunci. A trecut un an și câteva luni de atunci. Care credeți că este situația Rusiei în acest moment? Ce vizează? Care sunt principalele obiective pe care le are nu numai în Ucraina, ci și în Europa?
Din perspectiva mea, nu s-a schimbat nimic. Strategic, nu cred că Ucraina este singurul obiectiv al Rusiei. Cererea de retragere a NATO din Europa de Est rămâne valabilă. Chiar dacă nu se mai discută public, semnalele arată că această dorință persistă. Deși uneori suntem surprinși de evoluții sau de o retorică nouă, experiența mea de negociator NATO arată că Rusia a urmărit constant acest lucru.
Vă referiți la negocierile din perioada 2004-2006?
Da, am negociat direct cu ei. Vreau să spun că, indiferent dacă nu au reușit să includă în tratat ideea lor de bună vecinătate, Rusia nu a renunțat niciodată la dorința de a avea o arhitectură de securitate în care să fie mai influentă la nivel mondial. În negocieri, veneau mereu cu ideea: acceptați sau ne oprim aici. Nu și-au schimbat deloc această abordare în ultimii 20 de ani.
Acum, angajamentul lor militar are consecințe strategice clare. În ultimul an, arhitectura de securitate pare să fi dispărut, iar pentru a nu provoca reacții negative din partea europenilor sau americanilor, Rusia a redus retorica. Totuși, cerința de a împinge NATO din Europa de Est rămâne, iar mandatul lor nu s-a schimbat, sperând la un compromis în etape.
Dar în acest moment Rusia este mai slabă sau mai tare, mai întărită decât în urmă cu un an, de când a venit Donald Trump la Casa Albă?
A avut un moment complicat atunci când au sperat că Ucraina, exact ca în 2014, va ceda în trei zile. Pare că acest termen devine permanent în anumite așteptări. Ceea ce nu s-a întâmplat. Evident, cunoaștem toate evoluțiile din punct de vedere militar. Ceea ce este important din perspectiva lor, a Federației Ruse: pe de o parte, ca din toată această criză să nu se întoarcă acasă cu cuvântul înfrângere, ci numai cu cuvântul victorie.
Cum e ambalat acest concept este complicat de spus. Și, în al doilea rând, speră să obțină un raport de compromis. În ce sens? Ei, și în negocierile diplomatice, escaladează pentru a dezescalada. Maximizează cererile pentru a putea să renunțe, dar să rămână mereu cu un câștig.
Exact. E principiul lor de bază.
Când dezescaladează, aici sunt nuanțe extrem de complicate. Deci din acest punct de vedere este vizibil că această dezescaladare se încearcă în diverse variante. Ideea este: oferim pacea pe care noi am încălcat-o. Oferim pacea contra unor compromisuri. Nu cred că vizează numai patru regiuni din Ucraina de est.
Deci e mai mult decât atât.
Nu, nu cred că poate fi vorba numai despre asta.
Am înțeles. Și asta ar trebui să ne îngrijoreze și pe noi în România.
Da, ar trebui să ne îngrijorăm și să fim foarte atenți și fermi în relația cu partenerii noștri, astfel încât descurajarea și apărarea să fie prezente nu doar în planul militar, ci și în cel diplomatic.
România nu are de aproape doi ani director la SRI. E o întreagă discuție despre numirile noilor șefi la agențiile de informații. Pe surse, apare faptul că acestea se negociază politic. Există un anumit tip de nemulțumire publică pentru că au fost făcute promisiuni la nivelul președintelui. Ce credeți? Acest lucru vulnerabilizează România? Ar trebui rezolvată?
Consider că această problemă trebuie soluționată imediat, mai ales în contextul răspunsului la amenințări din domeniul informațiilor. Este o chestiune de siguranță care necesită o abordare rapidă și tehnică.
Mai ales un anumit tip de insistență în legătură cu balanța politică. Nu înțeleg care este beneficiul politic al unui partid spunând „ne-am pus șeful la servicii” - și nu sunt naiv, știu că nu sunt naiv. A devenit un fel de retorică comună: stai un pic, că balanța să-l pună pe X, ca noi să avem și noi omul. Cum adică să ai omul la așa ceva? Este nevoie de un demers.
Repet, ține de răspunsul în timp real la amenințări. Din păcate, nu sunt puține și multe dintre ele sunt extrem de sofisticate în comparație cu trecutul. În primul rând: semnalul de descurajare și apărare a țării. Pentru că cu aceste domenii se lucrează zilnic, 24/7. În al doilea rând: semnalul către parteneri. Pentru că de-a lungul anilor s-au stabilit platforme de cooperare foarte semnificative, din punct de vedere al importanței și rezonanței lor.
Câtă vreme nu există o reprezentare la cel mai înalt nivel în aceste instituții, vă spun că sunt dificultăți de cooperare, inclusiv schimb de informații. Știu că nu se poate duce un executiv să se întâlnească cu un director de la CIA, dar trebuie să aibă legitimitatea formală, legală, constituțională, astfel încât partenerul să poată interacționa. Este vorba de cooperări pe termen lung. Automat, capacitatea de angajament a celui care nu conduce formal o astfel de instituție este limitată.
Deci la toate aceste elemente - dincolo de războiul hibrid, atacurile asimetrice de toate felurile - s-a adăugat și amenințarea din zona Orientului Mijlociu. Vorbim de celule, crize, acte teroriste, latențe de tot felul, cu un potențial amenințător pe care numai aceste instituții îl pot cunoaște. Nici ele nu le controlează până la capăt, dar, în orice caz, cu un coeficient de risc mai bine conturat.
Este cazul să dăm deoparte retorica politică și să existe un fel de conivență, de așa manieră încât încrederea instituțională, dar și a societății, în legătură cu faptul că și acolo este o zonă solidă de răspuns, să fie mult mai clară decât „au bătut palma politic". Repet, nu înțeleg, dar văd că devine aproape o normalitate publică această chestiune.
În continuarea acestei discuții, iarăși sunt câteva întrebări pe care vreau să vi le pun de foarte mult timp. Ați fost consilier de securitate, cred, în cel mai dificil moment al României după 1990. Ajungeți la Palatul Cotroceni în februarie 2025, după plecarea președintelui Klaus Iohannis prin demisie. O demisie și o criză politică și de încredere uriașă, după anularea alegerilor prezidențiale. Și nu vorbesc numai de societatea din România, de România în general, care a fost șocată efectiv, ci de relația României cu partenerii ei, cu partenerii din NATO, cu America. Aș vrea să-mi spuneți cum v-ați simțit în ochiul furtunii — și din perspectiva umană, și din perspectiva profesională.
A fost un moment fără precedent, atât pentru noi, cât și pentru partenerii noștri. Discuțiile au fost serioase, fiind necesar să demonstrăm respectarea regulilor democratice. Sunt încă necesare clarificări, atât pentru societate, cât și la nivel diplomatic. Experiența anterioară și relațiile existente au facilitat dialogul cu partenerii, care cunoșteau deja situația. Era esențial ca aceștia să aibă informații concrete despre capacitatea noastră de răspuns, dincolo de decizia Curții Constituționale. Scopul a fost prevenirea unor situații excepționale similare. Cred că am ajuns la un consens.
Este nevoie de comunicare cu societatea, nu doar pentru informare, ci și pentru a avertiza și a învăța din experiență. Astfel, societatea știe că a existat un pericol, că a fost gestionat și că riscul este acum redus. Totuși, există riscul manipulării și al utilizării unor metode tehnice pentru a distorsiona adevărul. Dincolo de aspectele penale, cred că este esențial să-i facem pe cetățeni să fie vigilenți.
Tot referitor la acea experiență, pentru că, din perspectiva mea, e foarte importantă: pe cine ați sunat prima dată? Cu cine ați vorbit după ce ați preluat poziția de consilier de securitate națională?
De regulă, dacă o ai, îți folosești agenda de telefon. Dar m-am străduit — eu sunt mai tradiționalist — din proprie inițiativă, cu contacte bilaterale la nivel de omologi, din state care, în egală măsură, sunt parteneri strategici ai României, dar și se aflau, din ce am găsit, în raporturi de cooperare foarte apropiate pe zona de securitate cu România. Și mă refer la, evident, Polonia, Finlanda, Marea Britanie — mai ales, trebuie să dau detalii de ce, mai ales, chestiune personală — și Franța. Dar, sistemic, mai ales că urmau momente extrem de complicate, Republica Moldova.
Putem spune că România a fost o victimă a războiului hibrid?
Am preluat, din punct de vedere al responsabilității, împreună cu cei doi președinți, o situație de fapt deja consacrată. Față de detaliile pe care le aveam, evident, încercarea era un nou moment electoral. Din acest punct de vedere, ideea că ceea ce s-a întâmplat să nu mai repete, în mod clar, era una pe care cu toții o înțelegeam. Nu, n-aș folosi neapărat cuvântul victimă.
A fost o situație, repet, fără precedent, la care s-a dat un răspuns. Și demersurile noastre nu erau neapărat orientate spre răspunsul în sine, ci spre a nu se mai repeta o situație similară. Pentru că nu s-ar mai fi putut interveni de o manieră atât de categorică.
Probabil nu s-a conștientizat un anumit tip de potențial. S-a crezut că intră într-o logică electorală obișnuită, în care argumentul tehnic până la urmă nu va influența atât de dramatic procesul electoral.
Vreți să spuneți că nu a fost conștientizat pericolul?
A fost o situație cu care nu eram obișnuiți. Elementul surpriză a venit din rețelele sociale și din infrastructura de comunicare creată atunci. Nu este o scuză, dar este o realitate. Când te confrunți pentru prima dată cu o asemenea amploare, șocul vine din dimensiunea problemei, nu din faptul că este ceva nou.
Care este situația actuală în privința acestui subiect? Adică, suntem mai greu de luat prin surprindere? Rezistăm mai bine la atacurile hibride ale Rusiei? Credeți că și în perioada în care ați lucrat la Palatul Cotroceni s-au făcut anumiți pași pentru a ne întări această abordare față de războiul hibrid?
La nivel instituțional, lecțiile au fost învățate. Din ce am observat, alegerile din mai anul trecut s-au desfășurat corect. Sunt convins că nu a existat un factor extern care să descurajeze atacurile hibride, însă procesul electoral a fost democratic.
Consider că situația a fost depășită, dar pentru a avea o societate pregătită, nu doar instituțiile trebuie să fie informate, ci și publicul larg. Este important să existe o comunicare atentă și bine pregătită, precum și răspunsuri la eventualele contraatacuri care pot apărea.