După ce comisarul Vera Jourova a fost la București și procurorul general european Laura Codruța Kovesi a avertizat că România poate risca să piardă banii europeni, dacă nu corectează situația avertizorilor de integritate, Klaus Iohannis a acceptat o conferință de presă.
Contextul nu e întâmplător, în pofida discursurilor triumfaliste de la București, de la Bruxelles se văd vulnerabilitățile structurale ale unei țări care, acum doar câțiva ani, era pariul UE pentru o poveste de succes.
Lupta anticorupție nu mai are loc nici măcar în discursul politicienilor, libertatea presei este slăbită și ea de atacurile politicienilor, uneori cât se poate de violente, între politicieni și cetățeni reprezentarea este compromisă, instituții cu rol social, de la CNA la ICR, au fost compromise, reduse la nesemnificativ și transformate în sinecuri de duzină.
Aceeași societate care i-a făcut pe liderii UE să ia poziție și să-i stea alături în epoca regimului Dragnea, marcat de abuzuri de putere și de personalizarea funcției publice, percepe astăzi ca fiind inutile pârghiile de control al puterii, atunci când se petrec derapaje.
PSD, partidul care a pus toate cărțile pe îndepărtarea României de la parcursul democratic și pe care Klaus Iohannis l-a indicat în mod repetat ca fiind sabotorul statului de drept, este astăzi apreciat de președinte, după o răsturnare absolută a votului dat de cetățeni: votul explicit solicitat ca fiind anti-PSD a fost folosit pentru a aduce la putere PSD-ul.
Toate aceste lucruri nu pot lipsi din rapoartele europene, iar UE știe foarte bine că nicio achiziție democratică nu e ireversibilă.
Ungaria și Polonia, cu regimurile iliberale pe care le-au construit, au pus Bruxelles-ului probleme mult mai mari decât o face România, care are mai degrabă politicieni cu mici calcule de putere personală, fără anvergura ideologică a lui Viktor Orban, care l-a transformat într-un sabotor al unității europene, mai ales când e vorba despre amenințarea Rusiei.
România, îmi spunea Stefano Bottoni în primul nostru interviu, a avut un singur personaj politic care ar fi putut să facă aceleași stricăciuni pe care le-a făcut Viktor Orban democrației de la Budapesta și acesta este Adrian Năstase. Iar faptul că România nu a ajuns un regim iliberal condus de Adrian Năstase este meritul deopotrivă al Justiției și al societății civile, de fapt, al voinței politice din acel moment de a susține lupta anticorupție ca prioritate. Că și politicienii de atunci și-au dat mai apoi măsura e altă poveste.
În prezența erodării, pe de o parte, a democrației de la București, lucru care apare deja în discuțiile de la nivel european, și, pe de altă parte, a unui context geopolitic în care România este un actor important, Klaus Iohannis a decis că e momentul să relegitimeze funcția prezidențială. Un președinte democratic nu refuză reprezentarea și atunci iată-l pe președintele României transparent, răspunzând tuturor întrebărilor jurnaliștilor și pretinzând că o face exhaustiv.
Pe fond, a răspuns la o singură întrebare, cea legată de o eventuală propunere de a prelua șefia NATO.
În rest, președintele nu știe sau refuză să spună cine din echipa prezidențială a lucrat la modificarea legilor securității naționale, care este stadiul reformării educației și de ce se naște greu educația, cum spune dumnealui, de ce este indiferent, dacă nu chiar protector, în fața unui plagiat comis de premier și mai ales în fața amenințării și strategiei de compromitere a jurnalistei care a documentat plagiatul, Emilia Șercan.
Nu a refuzat nicio întrebare, a răspuns la una singură și a dat singurul răspuns inoportun și care va avea, cel mai probabil, un efect de bumerang.
Nu este prima dată când, în și din România, se vehiculează posibilitatea ca Klaus Iohannis să-și facă ieșirea din politica internă preluând o funcție europeană. Întrebat dacă ar accepta să preia șefia NATO, Klaus Iohannis a spus apăsat că s-ar gândi la posibilitate și că ne va anunța.
Problema este că mandatul actualului secretar general al NATO, și așa prelungit în contextul invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina, se încheie în timpul președinției de țară a lui Iohannis. Dacă președintele se gândește să plece la NATO în aceste condiții înseamnă că dă credit posibilității de a-și abandona funcția în care a fost ales.
Și una e să transmiți asta românilor, care, după cum arată sondajele, nu-și mai pun speranțe în mandatul prezidențial al lui Klaus Iohannis, și cu totul alta e să transmiți partenerilor NATO că ești gata să induci o criză politică internă, pentru funcția nord-atlantică.
Altfel spus, dacă era un început de negociere, Klaus Iohannis și-a subminat singur șansele. Și a dat singurul răspuns prost la întrebare, când contextul îi punea la dispoziție chiar răspunsuri exhaustive, despre cum NATO are ca prioritate protejarea Occidentului în fața unui agresor periculos, Rusia, despre cum NATO a reușit să-și reafirme unitatea și să facă zid în fața unui stat care vrea să distrugă în alt stat suveran, despre cum are de născut o Românie educată, care dă din ce în ce mai multe semne de eșec.