Discursul anual de politică externă al președintelui român a fost de data aceasta un fel de prezentare a activității sale de zece ani în fruntea țării.
Klaus Iohannis declară cu „deplină convingere” că la finalul celor 10 ani de mandat „identitatea României pe plan extern a câștigat în substanță, iar profilul țării noastre a crescut poate chiar exponențial”.
Președintele crede că, datorită lui, „România a devenit un actor regional, european și internațional credibil, implicat și respectat, un furnizor de stabilitate și de securitate”. În plus, împreună cu diplomația țării a reușit „să construiască oportunități” și „să fructifice apartenența la Uniunea Europeană și la NATO”.
Președintele nu a dat exemple clare despre profiturile țării în acest context și nici nu a vorbit despre faptul că imaginea României a crescut „exponențial” după ce Rusia a invadat Ucraina. Ca țară de graniță cu acest război, România nu doar apărea pe toate hărțile prezentate la toate televiziunile din lume, dar liderii români au fost de acord ca americanii și NATO să folosească diferite culoare autohtone pentru a transporta arme și muniție în Ucraina.
Klaus Iohannis are un mare merit în această decizie strategică a Bucureștiului, fiindcă nu a avut momente vizibile în care să aibă rezerve față de ideea ca România să fie țară de tranzit pentru sprijinul militar al Kievului.
Spre deosebire de Polonia, însă, o altă țară din fostul lagăr socialist care a ajutat necondiționat Ucraina, președintele Iohannis nu a vrut să spună niciodată care au fost formele de sprijin, câte arme au trimis românii pe front, ce fel de muniție, câte transporturi militare cu destinația Ucraina au trecut pe șoselele, căile ferate și prin apele maritime românești.
Șeful statului român nu a spus nici dacă Bucureștiul a cerut vreodată de la Bruxelles sprijin pentru aducerea la standarde UE și NATO a infrastructurii de cale ferată, în așa fel încât convoaiele să ajungă mai repede la destinație sau dacă șoseaua care leagă vestul țării de Est poate fi lărgită cu ajutor aliat.
Nu e vorba despre o condiționare a ajutoarelor militare care trec spre țara vecină invadată de ruși, ci despre posibilitatea unei negocieri.
Președintele s-a aflat mereu pe axa București-Washington, dar nu toți diplomații sau membrii guvernului au lucrat în același sens. Recent un incident diplomatic grav pare trecut cu vederea la București: Liliana Burda, numărul 3 în Ambasada României la Moscova, a vizitat Insulele Kurile, anexate de Rusia și revendicate de Tokyo.
Un semn că România recunoaște status quo-ul Rusiei sau o trădare pur și simplu? Agenția rusă de știri Tass a transmis această știre pe 12 iulie, iar pe 18 iulie trustul mediatic japonez NHK nota că e fără precedent o vizită a unui diplomat vestic pe aceste insule.
Președintele Iohannis a lăsat în urmă întâmplarea și s-a lăudat că anul trecut România și Japonia au semnat un acord de parteneriat strategic. Tot la realizări apare acceptarea României cu frontierele maritime și aeriene în Schengen, precum și progresele obținute, dar neconcludente în încercarea de ridicare a vizelor americane pentru români.
Fără să o spună direct, șeful statului a făcut și o ierarhie cu țările cele mai importante pentru România:
- (i) în primul rând Statele Unite, „ca pilon esențial al politicii externe a României”, care a devenit „mai robust” , în vreme ce „anvergura relațiilor politice bilaterale a ajuns la un punct maxim” după întâlnirile pe care le-a avut Iohannis la Casa Albă;
- apoi (ii) Republica Moldova, „o prioritate strategică” pentru președinte și „o relație specială” pentru România;
- urmează (iii) „relația constructivă și principială cu Ucraina”,
- dar și (iv) parteneriatele și relațiile strategice bilaterale cu Germania, Franța, Spania, Italia, Polonia, toate puse la grămadă;
- (v) nu în ultimul rând a menționat „raporturile privilegiate cu Marea Britanie și Turcia”,
- adăugând că (vi) în ultimii zece ani a încheiat parteneriate strategice cu Bulgaria, Japonia și Georgia;
- (vii) celelalte state asiatice, africane și sud-americane prin care a făcut vizite lungi par mai degrabă note de subsol cu numele de „acțiunea globală a României”.
Pentru aceste vizite nu există încă niciun rezultat, nici măcar unul care să ducă la noi investiții economice, de o parte sau de alta.
Președintele trece cumva în contul său faptul că la summit-ul Alianței Nord Atlantice din 2022 noul Concept Strategic al NATO a consacrat importanța strategică a Mării Negre pentru securitatea euroatlantică. Acesta a fost, însă, un deziderat lansat încă din 2008 de la summit-ul NATO de la București.
Klaus Iohannis subliniază că „România beneficiază în prezent de cel mai înalt grad de apărare și protecție din întreaga noastră istorie”, dar nu are nicio idee nouă despre ce-ar trebui să facă România în următorii ani, care ar trebui să fie obiectivele țării și cum s-ar putea ajunge la ele.
Meritul președintelui Klaus Iohannis în politica externă a ultimilor 10 ani este că a ținut acul busolei îndreptat invariabil spre Vest.
Slăbiciunea lui a fost dată însă de cercul mic de experți din jurul său, de faptul că nu a vorbit nimic despre glisările spre Rusia și China care există și că nu a creat transparență în jurul ajutorului pentru Ucraina, lăsând să se dezvolte teorii ale conspirației, rostogolite la infinit în mediul virtual.
Sabina Fati