De la summit-ul NATO, președintele Klaus Iohannis a ratat un răspuns subtil în privința pericolului pe care îl pune tot mai credibila revenire a lui Donald Trump la Casa Albă, printr-o uzurpare. A vorbit despre el.
„Nu aș comenta cursa pentru preşedinția americană și nici pe candidați, fiindcă nu se face, dar sunt convins că americanii își vor alege un președinte care îi va reprezenta. Nu cred că se va schimba relația transatlantică, cum nu cred că vor apărea vreun fel de efecte îngrijorătoare pentru NATO.
Deci, aceste chestiuni, după părerea, sunt speculații care nu au un fundament real și cum foarte bine știm și de acasă și din altă parte, una este discuția în plină campanie și narativul agresiv de campanie și alta este pe urmă administrația curentă și nu mă aștept la niciun fel de schimbări negative”.
Una e temperatura politică internă, cu totul altul e impactul politic extern al unui politician de la putere, a vrut să transmită Klaus Iohannis. Miza era aceea de a ne face să înțelegem că percepția negativă din România asupra aventurii unei candidaturi încă neexplicate la șefia NATO nu s-a reflectat și în cea externă, și anume în felul în care ambiția lui de a conduce Alianța a fost discutată în cancelariile occidentale.
Or, realitatea este că problema candidaturii lui Klaus Iohannis la șefia NATO a fost în primul rând o problemă externă, în care România a fost parte, și mai apoi una de politică internă, ca parte a culturii tranzacționale din politica românească.
Dacă, prin absurd, aliații s-ar fi mobilizat pentru Iohannis (sic!), alta ar fi fost soarta alegerilor prezidențiale și actorii noștri politici ar fi avut alte atuuri în mânecă. Oricât de precar ar suna, în funcție de aceste mici achiziții pe cont de partid și persoană sunt stabilite alegerile prezidențiale și ignorată guvernarea.
Cum a devenit o candidatură la președinția NATO o problemă de politică externă a României?
În primul rând, felul în care a fost gestionată, ca o aventură solitară, a expus minoratul în care România este reprezentată extern.
Eșecul total al identificării și persuadării unor aliați care să susțină România, mai ales că președintele Iohannis a vrut să se instituie drept candidatul Estului ignorat și astfel frustrat, este un cost pe care diplomația românească îl va plăti pe termen lung, în pofida faptului că, dacă ar fi stat în mâinile diplomației, finalul s-ar putea să fi arătat la fel, cu Rutte la NATO, dar traseul nu ar fi fost atât de minor și umilitor pentru România.
Cum șefia NATO nu este un concurs tipic, cu audierea candidaților, CV-uri și eventual un test grilă, criteriul este acela al susținerii pe care o ai, adică al abilității de a convinge alte state să te valideze. Este unica probă de examen pe care o ai de trecut.
Or, în momentul în care Klaus Iohannis a prezentat candidatura drept una a României, a pus problema relevanței pe care țara noastră o are în cancelariile externe. Adică a aruncat țara în joc, așteptând ca țara să îi facă lui cărțile, astfel încât, la final, eșecul este unul de țară, și nu unul al unei persoane fizice înainte de pensie.
În al doilea rând, nedisocierea de Viktor Orban, care a practicat până în ultimul moment șantajul pentru a părea că are un cuvânt de spus în privința ascensiunii lui Mark Rutte la șefia NATO face tot mai grea susținerea instituțiilor UE, ușurate că România, cu problemele ei de populism și corupție sistemică, nu pune probleme grave de suveranism și iliberalism, cum o face Ungaria.
Klaus Iohannis nu a condamnat o clipă șantajul practicat de Viktor Orban și nici nu și-a retras candidatura pentru că ea devenise monedă de șantaj în mâinile unor politicieni care sfidează UE, ca orban și Robert Fico. Dacă acești băieți teribili ai Estului ar fi reușit să împiedice ascensiunea lui Rutte, Iohannis ar fi putut beneficia. Un calcul oportunist, dar care nu ar fi ținut până la capăt: felul în care Viktor Orban a folosit candidatura lui Iohannis pentru a mai sfida o dată democrația occidentală arată și disprețul față de liderul de la București.
În al treilea rând, odiseea candidaturii de la București, cu ocheadele lui Viktor Orban, s-a văzut cât se poate de ofensator în cancelariile acelui Est care are greutate și legitimitate geopolitice, mai ales în contextul războiului din Ucraina: cele ale statelor baltice.
Cu ele ar fi trebuit să se consulte și să lucreze România, nu cu Viktor Orban, gata să profite de un rol de reprezentare a Estului în fața Vestului compromis de liberalism.
Ce e în responsabilitatea lui Klaus Iohannis să facă
Efectele de politică externă nu mai pot fi corectate direct, prin Klaus Iohannis și jocul lui mediocru pentru NATO, România este percepută într-un minorat nedrept, cauzat doar de politicienii care o conduc.
Klaus Iohannis însă e președinte și Constituția îi cere nu doar să stea la Cotroceni și să meargă cu un avion de lux în deplasări externe, care ar trece neobservat, dacă mandatul ar fi umplut cu un alt fel de conținut, ci și să dea seama asupra deciziilor pe care le-a luat în numele României.
Sunt patru întrebări la care președintele trebuie să răspundă:
- Cu cine a pregătit candidatura pentru NATO? A fost implicat MAE, a fost gestionată de Guvern, a fost un cerc restrâns cel care a gestionat dosarul?
- Ce știa și de la cine când a intrat în cursă? A fost președintele indus în eroare în privința susținerii acestei candidaturi?
- Cu ce state a negociat susținerea?
- De ce și-a retras candidatura abia după ce Viktor Orban a renunțat și el la șantajarea NATO?