„Dacă aș pleca, ar trebui să plec prin demisie. Sigur, e posibil și acest lucru, dar nu aș face-o fără o motivație extrem de solidă, pentru un interes public”, spunea președintele Klaus Iohannis în decembrie. Oare cum de nu vede dl Iohannis acum marele interes public.
Nu am făcut parte dintre cei care au considerat nelalocul ei menținerea președintelui în funcție în luna decembrie, mai precis strict până la instalarea noilor titulari la conducerea instituțiilor statului. În situația pe care o traversa România atunci, era nevoie să existe măcar un punct fix.
Dar perioada aceea trebuia să fie extrem de scurta și ea s-a terminat odată cu alegerea președintelui Senatului și instalarea noului guvern.
Adică de la Crăciun. Din acel moment, fiecare zi pe care dl Iohannis o petrece la Palatul Cotroceni este nu doar inutilă, ci de-a dreptul toxică.
Nu caut explicații complexe pentru rămânerea dlui Iohannis acolo. Domnia sa nu a fost niciodată un personaj complex, ci doar extrem de egoist. Deci cred că aceasta este cheia în care trebuie privită prelungirea.
După cum nu susțin că este o prelungire fără temei juridic. El a fost oferit de CCR, în dispozitivul hotărârii prin care a anulat alegerile. Deci nu e vorba despre vreo uzurpare sau vreo nulitate a actelor interne sau externe ale președintelui.
Dar prelungirea mandatului este extrem de problematică din punct de vedere politic și electoral.
Fiecare zi în care dl Iohannis rămâne în funcția de președinte al României este o sursă de enervare și radicalizare nu doar pentru electoratul deja fidelizat de extremiști, ci și pentru majoritatea românilor.
Felul în care dl Iohannis a înțeles să se raporteze la popor a făcut că România să își încheie mandatele constituționale la cel mai scăzut nivel de încredere și simpatie după Nicolae Ceaușescu.
Rezultatul votului din 24 noiembrie, dincolo de presupusele intruziuni rusești, a fost în bună măsură consecința frustrării provocate electoratului de Klaus Iohannis și a prăbușirii instituțiilor în mandatele sale.
Fermentul acesta de iritare nu se va diminua până în mai. Dimpotrivă, aș zice. Dacă cei 10 ani au reprezentat consecința unor alegeri, deci a unui joc democratic, acest bonus este o sfidare.
Președintele rămâne pentru că îi convine să rămână, pentru că nu are alt job cu aceleași privilegii cel puțin, rămâne pe bani publici pe care nu a înțeles să îi cheltuiască decent și transparent, rămâne deși există toate condițiile ca prerogativele, mai puțin convocarea referendumului și dizolvarea Parlamentului, să fie preluate interimar în cele mai bune condiții.
Omul care se simte sfidat se răzbună cum poate, iar votul din mai este la-ndemână. Degeaba îi spui că durerea de măsea nu se tratează cu tăierea mâinii. Arareori argumentul rațional răzbate prin perdeaua emoțională densă.
Deci dacă dl Iohannis caută un interes public pentru a demisiona, este suficient să se uite puțin către țara, peste presă, inclusiv internațională, peste rețelele de socializare, peste cercetările sociologice. Nu risc să fac apel la bun simț, dar mă gândesc că un pic de rațiune ar mai trebui să licărească în palat.
Ar pleca lansând în urmă un președinte interimar foarte serios și de încredere, pe Ilie Bolojan, și ar elibera campania electorală, dezbaterea publică și chiar alegerile din mai de bruiajul pe care a ajuns să-l reprezinte persoana detestată a domniei sale.
Și, în mod ironic, poate că ar fi ultima șansă a dlui Iohannis să demonstreze că se înșală cei care îl acuză că nu îi pasă deloc de țară și viitorul ei.