Stalin înalt, puternic, stând în picioare lângă un Lenin împuținat la trup, vulnerabil, gestionându-și deja retragerea. Nu-l voia pe Stalin succesor, pentru că-i cunoștea cruzimea. Acesta din urmă însă a înțeles că trucarea realității și punerea în scenă sunt arme la fel de puternice în arsenalul puterii.
Se pare că nu este singura imagine pe care Stalin a pus-o în scenă, pentru a-și înainta profilul de succesor. Legenda spune că sunt alte fotografii trucate, în care Stalin e înfățișat mai înalt decât Lenin, de pildă, creând astfel nu doar senzația de putere, ci și pe aceea a filiației – cei doi merg alături, ca și cum ar fi apropiați, dar Lenin are statura mai mică a generației care trece.
Când Lenin a murit, Stalin a reușit să facă în așa fel încât Troțki, succesorul de drept și cel dorit de Lenin, să nu poată ajunge la înmormântare – telegrama a fost trimisă suficient de târziu încât toată lumea să-l poată vedea pe Stalin singur, la înmormântarea liderului, în poziția de preluare a puterii.
Căderea unui lider de sorginte autoritară nu lasă niciodată spațiul gol și instinctele de putere îl poartă pe unii prematur chiar în preajma tronului în care începe prăbușirea.
George Simion, în fața Parchetului în care era audiat Călin Georgescu, și-a obținut fotografia de moment. O va folosi sâmbătă, la mitingul care va jongla între pseudo-sanctificarea/martirizarea lui Călin Georgescu, liderul cu discurs mistico-naționalist și salutul legionar la consemn, și preluarea torței, de fapt o cățărare pe locul care trebuie ocupat cât încă e cald.
George Simion nu e însă singurul care și-ar dori avansul pe culoarul care capitalizează furia socială și normalizează instinctele extremiste, naționalist-retrograde, radicale. E un electorat pe care-l vor cei mai mulți dintre candidații la prezidențialele din mai, dar despre care nu știu mai multe decât un portret robot de suprafață, care poate fi și o capcană.
Problemele care au transformat opțiunile de vot în nevoi de salvare și ură față de toate celelalte grupuri sociale sunt reale și poți contabiliza acest electorat pe care sondajele îl estimează la aproape 40% (preferința pentru Călin Georgescu) în două feluri: vânzând gândire magică, sentiment de apartenență și promisiunea recompensei, așa cum a făcut-o Georgescu, sau rezolvând cauzele sociale.
Nu avem pe piață încă un candidat plin, care să propună o ofertă politică reală, în termeni de soluții pentru problemele sociale ale acestui electorat, de la nedreptatea resimțită pentru că nu au acces la educație și servicii de sănătate de calitate pentru ei și copiii lor până la sentimentul de stigmatizare socială, alimentat de campanii de polarizare.
O preluare mimetică însă a „misiunii” lui Călin Georgescu ar putea fi înșelătoare: să fii legionar în suflet și în cuib, în același timp cu un soi de protecție de clan, anti-democratic vorbind despre desființarea partidelor, anti-sistem, preluând tocmai ceea ce mulțimile admiră la adevărații oameni din sistem, ar putea avea efect devastator pentru cariera politică a unora lipsiți de pârghiile instituționale și din subterane care l-au întărit pe Georgescu.