Pentru prima dată în 10 ani, Klaus Iohannis este confruntat cu perspectiva reală și probabilă de a pierde puterea. Nu i-a ieșit nicio strategie de a pune mâna pe o înaltă dregătorie internațională.
Încercarea de a merge în forță, la șantaj chiar, în cadrul NATO, în loc să-l ajute l-a îndepărtat și mai mult de obiectiv, pentru că a atras asupra domniei sale un val de critici severe ale marilor publicații internaționale.
S-a văzut cu această ocazie clar nu numai că are o strategie greșită, ci și reala anvergură politică externă a domniei sale, extrem de modestă, dar și costul felului în care a înțeles să își exercite mandatul de președinte, cu o imensă sfidare față de popor și față de ceea ce străinii numesc “accountability”, adică obligația de a da socoteală. Ceea ce s-a văzut în marile cancelarii.
Este acum, cu fiecare zi care trece tot mai mult, doar un fost președinte, ceea ce domnia sa nu pare a dori să și asume. Și pe undeva este de înțeles că exercițiul atât de îndelungat al puterii, mai ales când este strict în interes propriu, cum a fost în cazul dlui Iohannis, fără dubii, griji și rușine, dă dependență.
Planul ratat
Planul dlui Iohannis a fost să mențină puterea prin Nicolae Ciucă, un instrument docil, disciplinat și comod. O candidatură comună cu PSD, în care Marcel Ciolacu să primească poziția de premier, ar fi fost un plan foarte comod pentru dl Iohannis, dar pe măsura iscusinței politice a domniei sale.
Pentru că el nu lua în calcul elemente esențiale: chiar dacă dlui Ciolacu i-ar fi plăcut să scape de riscul candidaturii, era cu neputință să convingi cel mai mare partid din România să nu aibă candidat și să susțină candidatul altui partid.
Obișnuit cu slugărnicia extremă a PNL, care s-a lăsat emasculat și a îndeplinit fără crâcnire orice voie prezidențială, PSD are reflexe de partid mare.
În plus, plecarea președintelui PSD spre candidatura prezidențială deschide lupta pentru ocuparea funcției, alt exercițiu tentant într-un partid unde președinții nu sunt puși cu mâna de la Cotroceni. Pe scurt, nu avea cum să funcționeze și nu a funcționat.
Apoi, profilul dlui Ciucă este complet inadecvat unui asemenea exercițiu electoral. Pur și simplu nu are tracțiune, iar campania care i-a fost croită l-a aruncat în ridicol, mai rău în politică decât ura, după cum bine remarca Crin Antonescu.
Lupta politică se ascute între cele două partide ale guvernării cu președinții rivali, deci se alege praful de stabilitatea comodă a dlui Iohannis și nici Marcel Ciolacu nu–și poate permite să mai fie partenerul comod de până acum.
Lipsa de opțiuni este evidentă, pierderea tracțiunii la fel, deci opoziția internă din PNL începe să scoată colții. Atacul lui Crin Antonescu a fost elocvent.
Răsturnarea lui Nicolae Ciucă ar fi trebuit să aibă loc după un eventual dezastru la europarlamentare, evitat datorită/din cauza lui Marcel Cioalcu. Pretendenții la șefia PNL sunt destul de evidenți și așteaptă acum dezastrul de la prezidențiale/parlamentare.
Fără soluție
Pentru prima dată, spun sursele politice, Klaus Iohannis realizează inadecvarea lui Nicolae Ciucă și nu ar exclude schimbarea candidatului.
Nu are însă cu cine să-l schimbe, având în vedere că principalul criteriu este loialitatea fără fisură. Singurul care ar îndeplini criteriul al fi Cătălin Predoiu, însă domnia să are două mari probleme.
Una este desprinderea totală de partid, care nu îl percepe ca de-al lui, a doua este lipsa totală de preocupare pentru imaginea domniei sale, pentru comunicare și deprinderea acestui meșteșug esențial într-o campanie, mai ales una de asemenea calibru.
După jocul extern, pentru dl Iohannis începe să se închidă și cel intern, un final pe care l-a pregătit sfidător în fiecare minut aproape al ultimilor 10 ani.