Statele Unite și China par să caute din nou o formulă de cooperare, după summitul dintre Donald Trump și Xi Jinping. Dar această apropiere nu mai are neapărat semnificația pe care o avea în urmă cu două decenii, când colaborarea dintre cele mai mari două economii ale lumii era văzută ca un sprijin pentru ordinea globală bazată pe reguli, scrie The Conversation.
În 2005, economistul american Fred Bergsten a lansat ideea unui „Grup de 2” – G2 –, o formulă de cooperare mai strânsă între SUA și China. După criza financiară globală, această idee părea să funcționeze: Washingtonul a lansat un stimul fiscal de 787 de miliarde de dolari, iar Beijingul a venit cu propriul pachet, de 586 de miliarde de dolari. Împreună, aceste măsuri au contribuit la evitarea unei crize economice globale și mai grave.
G2-ul despre care se vorbește acum arată însă diferit. După summitul cu Xi Jinping, Donald Trump a spus că cele două țări au ajuns la „acorduri comerciale fantastice”, dar nu a oferit detalii clare despre tarife, pământuri rare sau Iran.
Problema, notează The Conversation, este că o cooperare între SUA și China nu mai înseamnă automat beneficii pentru restul lumii. În 2026, un posibil G2 pare mai degrabă o înțelegere privată între două mari puteri, cu costuri ascunse pentru statele care nu se află la masa negocierilor.
Administrația Trump a schimbat vizibil felul în care SUA își definesc interesele economice: nu prin prisma valorilor liberale comune, ci prin logica sferelor de influență. Întrebarea importantă nu mai este dacă SUA și China pot coopera, ci ce fel de ordine globală va produce această cooperare.
O logică mai apropiată de vechile blocuri de putere
The Conversation face o comparație cu perioada de după Al Doilea Război Mondial. Blocul occidental, condus de SUA, Marea Britanie și statele vest-europene, a construit ordinea economică de la Bretton Woods, care urmărea liberalizarea comerțului, dar permitea statelor să-și păstreze autonomia economică.
În schimb, blocul estic, dominat de Uniunea Sovietică, organiza comerțul prin Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, Comecon, cu schimburi planificate între state, adesea prin aranjamente de tip barter, nu prin piețe libere.
Ironia prezentului este că agenda Trump–Xi seamănă mai mult cu această logică veche a negocierilor între blocuri de putere. Semnul cel mai clar nu este faptul că Washingtonul și Beijingul discută, ci faptul că pot pune pe aceeași masă teme foarte diferite: tarife, comenzi de avioane, acces la pământuri rare, restricții pentru cipuri, Taiwan și Iran.
Fiecare dintre aceste dosare poate justifica o coordonare între cele două țări. Împreună însă, ele indică o ordine globală în care două superputeri decid tot mai mult în funcție de propriile interese.
Cipurile și pământurile rare, monedă de schimb între marile puteri
Pământurile rare și cipurile avansate sunt cel mai clar exemplu. Beijingul vrea acces la semiconductorii avansați de care are nevoie pentru a domina cursa inteligenței artificiale. Washingtonul vrea pământuri rare și minerale critice, devenite și mai importante pe fondul tensiunilor cu Iranul și al presiunii asupra stocurilor americane de rachete, drone, sisteme de apărare antiaeriană și alte tehnologii militare de vârf.
Dacă aceste domenii sunt negociate unul contra celuilalt, summitul nu mai este despre liberalizare economică. Este despre transformarea tehnologiilor strategice în instrumente de negociere bilaterală.
Marile companii, parte din negociere
Delegația de afaceri care l-a însoțit pe Trump a transmis același mesaj. Prezența unor directori precum Jensen Huang de la Nvidia, Tim Cook de la Apple sau Elon Musk, alături de reprezentanți ai Qualcomm, Citigroup și Boeing, a dat summitului aerul unei negocieri comerciale.
Eventuale acorduri privind comenzi de avioane, achiziții agricole, forumuri de investiții sau acces pentru companii pot fi prezentate ca semne de normalizare economică. Dar întrebarea importantă este alta: dacă aceste câștiguri comerciale stabilizează o înțelegere între mari puteri ale cărei costuri geopolitice sunt plătite în altă parte.
Un acord privind tarifele ar putea avea cel mai mare impact asupra piețelor. Dar chiar și aici, efectul politic poate conta mai mult decât conținutul: Trump ar putea prezenta acordul ca pe o victorie de business. Pe termen scurt, asta poate calma piețele. Pe termen lung, poate accentua retragerea de la liberalizarea multilaterală bazată pe reguli.
Taiwan, Iran și riscul ca alții să plătească prețul
Taiwanul a fost una dintre temele centrale ale summitului. Xi Jinping i-a transmis lui Trump un avertisment neobișnuit de direct: dacă problema Taiwanului nu este gestionată corect, cele două țări ar putea ajunge la „ciocniri și chiar conflicte”.
Pericolul nu este neapărat o concesie formală a SUA în privința Taiwanului. Riscul mai mare este ca Taiwanul și alți actori regionali să suporte costurile unei înțelegeri private între Washington și Beijing.
Dacă Taiwanul devine doar o variabilă într-o negociere mai largă, prețul cooperării dintre SUA și China va fi plătit de cei care nu sunt în sală.
Aceeași logică se aplică și în cazul Iranului și al petrolului. Dacă Trump i-a cerut lui Xi să folosească influența Chinei asupra Teheranului, nu este vorba doar despre ajutor diplomatic. Este o încercare de a trata Beijingul ca pe un co-hegemon într-o înțelegere între mari puteri: ordine pentru unii - SUA și China - și excludere pentru ceilalți.
Acest tip de G2 poate submina interesele globale comune. Va fi și un test pentru puterile mijlocii - Australia, Canada și statele europene - care trebuie să decidă dacă își pot păstra locul la masa unde se iau deciziile sau riscă, așa cum a spus premierul canadian Mark Carney, să fie „în meniu”.
Proiectil cu două kilograme de explozibil, găsit într-o curte din Pardina, în Tulcea UPDATE A fost detonat
Bolojan, sfat pentru tinerii absolvenți: Faceți ce vă pasionează, munciți și respectați oamenii din jur (Video)
Trei moduri plăcute prin care putem încetini îmbătrânirea creierului
Cum arată portarul de 16 ani al Angolei: "Are 16 ani și 500 de săptămâni"
