Linia de start a prezidențialelor arată o ofertă cu nimic mai bună decât anul trecut și care nu rezolvă nimic din ceea ce a provocat valul de furie „georgistă”.
Dimpotrivă, aș zice, ne adâncește în miraj și ipocrizie. Mirajul independentului și ipocrizia antisistemului, care domină copios lista pentru 4 mai.
Mirajul independentului
Independentul este o specie de candidat pe care, reafirm ceea ce am spus deja de anul trecut, nu o voi vota niciodată, pentru că este un nonsens și o păcăleala politică, indiferent de numele în care este ea împachetată.
Un președinte „vândut” electoratului ca independent ori este inutil, ori este mincinos. De ce?
În sistemul nostru politic, de republică semiprezidențială cu atribuții limitate ale președintelui, acesta poate face mult rău de unul singur, mai ales în politica externă sau prin tot felul de bețe băgate prin garduri și în roți.
Dar bine poate face numai dacă are pârghia esențială a unui partid parlamentar puternic care să îl asume, pe care să îl asume și care, într-o coaliție măcar funcțională, să îi pună în aplicare proiectele.
Am dezvoltat repetat atribuțiile președintelui și analiza arată că numărul celor exclusive este foarte mic. În rest, nici măcar șefii serviciilor nu îi numește, ci îi propune Parlamentului, unde majoritatea îi acceptă sau îi respinge.
Deci un președinte fără partid este extrem de ușor de driblat și, inevitabil, majoritatea de care este independent îl va pune în geam la Cotroceni să medieze între pisici și cintezoi. Că nu s-a întâmplat așa până acum este consecința faptului că până acum nu am avut un independent la Cotroceni.
Cel mai aproape de acest statut a fost Emil Constantinescu, cu efectul limitării la un mandat și acela chinuit politic.
Sigur, președintele odată ales ca independent poate captura un partid, așa cum nu am nicio îndoială că ar face, de exemplu, „independentul” Victor Ponta cu PSD. În acest caz, independența este doar o minciună de păcălit naivii.
Ipocrizia antisistemului
A devenit o modă a acestui sezon electoral nu numai să te declari candidat independent, ci și antisistem. Măcar pe una dintre cele două o bifează aproape toți candidații. Cei mai mulți cochetează cu amândouă chiar, să fie masa minciunii bogată.
Ca să înțelegem ce e antisistemul, ar trebui mai întâi să ne lămurim ce e sistemul.
Pe scurt, sistemul este întreaga funcționare a statului. De la partide politice, la toate instituțiile. De la președinte, la primărie, de la școală și spital, la servicii de informații și justiție, toate sunt părți ale sistemului. Statul însuși este un imens sistem.
Antisistem înseamnă anarhie, haos.
Când candidezi să devii președintele României, candidezi ca să ajungi la vârful sistemului. Cum să pretinzi că ești împotriva lui? E un nonsens.
Ceea ce poți propune, e chiar de dorit și necesar, este reformarea sistemului. Dar reforma presupune un proiect clar, în limita competențelor prezidențiale clare, în mod ideal potențat cu proiectul unui partid politic.
Iar proiectul viabil de reformă înseamnă claritate, înseamnă asumarea limitelor, înseamnă să spui adevărul despre ce poți și despre ce vrei, înseamnă să știi cum funcționează ceea ce vrei să reformezi și care sunt punctele cheie asupra cărora trebuie să intervii fără să dărâmi și ce merge.
Ați văzut vreun astfel de plan? Ori nu spun decât banalități, ori promit ce nu pot face, ori nici măcar nu știu care e treaba cu instituțiile statului și cred, spre exemplu, că președintele e parte din CSM unde poate face minuni de anticorupție.
Ideologia nu e importantă în politica românească, oportunistă prin definiție. Candidații sunt ce se poartă, adică nu numai independenți și antisistem, dar și conservatori.
Conservator sunt și un fost președinte de partid social democrat, și un fost președinte de partid liberal, și un fost și un actual președinte de partid progresist. Social democrat nu mai e nimeni, deși toată lumea promite pensii și alocații, liberalismul poartă cruci mari la gât.
Cei mai ridicoli sunt suveraniștii, descendenți direct din Decebal, care se închină la Înalta Poartă de la Casa Albă mai ceva decât se închinau domnii fanarioți la Istanbul.
Dar, este adevărat, politica este ca o piață. Se oferă ceea ce se cere. Profilarea candidaților este raportată pragmatic la așteptarea electoratului.
Și, din păcate, electoratul adoră mirajele, se cere mințit și manipulat pentru a trăi atașamente paroxistice și care, în număr imens, habar nu are care sunt atribuțiile președintelui, deci ce poate aștepta realist de la el. Așteaptă ce își imaginează că acesta poate, pornind de la ce își dorește să poată. Apoi plânge că au trecut 10 ani degeaba.