Ne-a adus mâncare, ne-a adus haine, dintr-un fel de gest aproape biblic de a-ți ajuta semenul. Deși pe ea nu o urcase nimeni în trenurile care îi ducea în Transnistria, Maria a făcut de una singură drumul, din umanitate.
Nu avea motivații ideologice, cel mai probabil nu înțelegea nici politica gestului pe care îl făcea și care ar fi putut să o trimită la închisoare.
Era un om care văzuse o nedreptate în fața căreia nimeni nu o educase cum să îl ignore și să își vadă doar de viața ei.
Tot ce îi spuneau mintea și conștiința era că oamenilor lângă care trăise atâta vreme li se întâmplă un rău. Nu s-a pus de-a curmezișul istoriei, pretinzând că poate opri răul antisemit, ci doar s-a pornit la drum, cu haine și mâncare, să aline răul acelor oameni.
Din această înțelegere simplă a rostului pe care îl poate avea și a completei inapetențe pentru vreo dorință de faimă sau eroizare înțelegem de ce Maria lui Norman Manea a putut ține pe umeri, de una singură, o lume care nu fusese cu totul pervertită de rău, în pofida marilor orori prin care trecea – nazism, fascism, stalinism.
Maria
Norman Manea a spus povestea Mariei într-unul dintre interviurile pe care a avut generozitatea a mi le acorda. Povestește aici despre diferitele feluri ale exilului, despre acasă mutat în limba română, în care a scris mereu și încă scrie.
Este același tip de viață și de restaurare a umanității pe care le-am putut intui la Marin Chiriță, personajul pe care Mihai Demetriade îl scoate din arhive, din dosare și îl repune pe orbita acestei țări, una care, iată, nu a fost lipsită de oameni nepervertiți de rău, dar a fost văduvită de poveștile lor ca fond comun al societății.
Aceasta este miza textului de față. Povestea Mariei, spusă de Norman Manea:
“Am povestit și parcă aș relua-o, pentru că e vorba despre exilul meu și poporul român, și despre România din care am fost exilat atunci și apoi ulterior, iarăși, despre figura aș zice mitologică a Mariei, țăranca tânără care lucra la noi și îi ajutase pe bunicii mei, librarii din Burdujeni, și ulterior pe mama mea și familia noastră, și a devenit un membru de familie stăpân pe toate mijloacele economice și psihologice ale familiei.
Când noi am fost deportați, Maria a mers cu noi la gară, a vrut să fie în tren cu noi și soldații români au împiedicat-o. Ea a păstrat cu furie această dorință, încât a venit ulterior în Transnistria, să ne aducă haine și mâncare.
A fost arestată, era în pericol de a fi la Curtea Marțială, pentru că nu aveai voie să îi ajuți pe evrei și mai ales pe cei care fuseseră deportați ca străini, pentru că acuzația care ni se aducea, la fel de absurdă ca toate celelalte acuzații care ni se aduc, era că nu suntem români, suntem străini.
La noi în casă s-a vorbit românește de la început și până în ziua de astăzi, când noi doi vorbim.
Maria a străbătut sute de kilometri să vină în Transnistria, unde a ajuns epuizată și curajoasă și până la urmă maltratată de autoritățile românești. Ne-a adus mâncare, ne-a adus haine, dintr-un fel de gest aproape biblic de a-ți ajuta semenul.
Povestea Mariei, recuperarea biografiei ei și a marii semnificații a acestei biografii nu se termină, de fapt, în 1945, când noi ne întoarcem și când o descoperim pe Maria și aici este partea din nou aproape senzațională, ca soție a prim-secretarului de partid din orașul Suceava. Se numea Varașciuc, era prima doamnă a orașului.
Noi venisem zgribuliți, nenorociți din depărtare, am regăsit-o și ea ne-a găsit, iar soțul ei l-a presat pe tatăl meu și până la urmă a izbutit să îl facă să se înscrie în Partidul Comunist, spunându-i că tot ce s-a întâmplat nu se va mai întâmpla niciodată.
Am fost cu ei o bună bucată de vreme și treptat am înțeles că a fi cu ei nu înseamnă mai nimic. Asta era în '45-'46. Tatăl meu, care a fost dintotdeauna total apolitic, a devenit membru de partid și a avut de înghițit și de îndurat până la plecarea din țară o sumedenie de nenorociri.
A ajuns la Periprava care, probabil că știți, era un lagăr cu totul special. Când a ieșit de acolo, l-am întâlnit, eram student în ultimul an la București, m-a întrebat dacă nu plecăm. Și eu i-am răspuns că nu pot să mă despart de România, de limba română.
ASTĂZI PE SPOT:
De altfel, întreaga familie, care era foarte numeroasă, cum erau familiile evreiești, a plecat imediat după 1945 în Israel sau în alte părți. Noi am rămas singuri până la urmă și asta din cauza mea.
Nu a fost singurul meu păcat, am avut multe altele, dar asta s-a întâmplat spre dezastrul familiei, astfel încât astăzi pot să spun că noi trei, care am fost foarte uniți, părinții mei și cu mine, ne odihnim în eternitate în trei locuri foarte diferite.
Mama mea este înmormântată la Suceava, unde a murit, tatăl meu este în Ierusalim înmormântat, iar eu am deja locul rezervat aici, la Bard College, în cimitirul multietnic și multireligios, pentru că este un cimitir al oricărei credințe religioase și al celor care nu au niciuna.
Eu am locul meu deja în cimitir, unde voi fi alături de prietenul meu Philip Roth, care a cerut expres președintelui Colegiului să rezerve un loc și pentru el lângă mine, ca să nu se plictisească ulterior”.
Marin
Povestea lui Marin este menită să aducă în centrul scenei, eviscerat, încât să vedem măruntaiele monstrului, regimul totalitar comunist din România.
“Este un muncitor zilier, care este angajat inițial la Șantierul Naval din Constanța pe post de docher, undeva în 1967 și balansează între diferite munci, încărcător, descărcător, în fine, șeful unei echipe de munci dure cu ziua.
Singurele lui contracte de muncă pe perioadă mai lungă sunt în perioada aceea 1967, 70, 71, după care intră într-un alt regim de existență.
Deci este un om absolut normal, fără niciun fel de ambiții opoziționiste, fără niciun fel de tradiție sau istorie ideologică atipice. Nu este un moștenitor al dușmanilor ideologici, pe care regimul și-i desemnase așa. Adică nu este un fost membru PNL sau PNȚ, n-are niciun tip de istorie politică în spate. Este un muncitor ca noi toți.
Întrebarea asta despre cum te desenează statul ca dușman, ca entitate care pune probleme, ridică, de fapt, o lume în fața noastră. Pentru că toate garanțiile unei cetățenii, toate garanțiile legale, toate garanțiile normative nu sunt suficiente pentru protejarea lui Marin Chiriță. El este desenat pe harta agresivă a opoziției de către stat, de instituțiile lui și ajunge aici printr-un eveniment banal.
Practic, din salariu își cumpăra niște bunuri pe care le depozita într-o cameră pe care o închiriase și care bunuri trezesc suspiciunea proprietarului camerei pe care o închiriase și, cum se întâmplă într-o lume bolnavă, proprietarul ajunge să denunțe chiriașul, suspicionând că bunurile respective ar fi provenite dintr-un furt și evident că autoritățile folosesc turnătoria organizând o percheziție inițială ilegală, adică în absența unor proceduri legale de care ar putea cumva să legifereze o atare acțiune, adică proces-verbal de percheziție, martori, prezența proprietarului bunurilor sau a chiriașului, adică a lui Marin Chiriță și constată existența acestor bunuri pe care le pun inițial sub un semi-sechestru neoficial.
După care organele transmit la Constanța cazul și-și imaginează că au pus mâna pe un dosar foarte serios al unui mare hoț de bunuri portuare.
Cei de la Constanța, de la Miliția Constanța, se ambalează extrem de tare, produc o a doua percheziție, de data asta în forme legale, și vor să mobileze acest caz încropindu-l cu prezumții. N-au făcut nici măcar diligențele necesare să întrebe proprietarul bunurilor dacă există probe că acele bunuri îi aparțin, le-au prezumat ca fiind furate. Și urmează o sarabandă de acte, o anchetă dură.
Deci omul este anchetat aproape 45 de zile, din investigațiile mele, în condiții brutale și, în ciuda evidențelor documentare, omul prezintă bonuri pentru toate bunurile pe care le avea. Dovedește că el este proprietarul lor legal.
Ancheta continuă și este ținut mai bine de o lună de zile în arest, sub anchetă. După care, fără niciun fel de explicații, după 45 de zile este eliberat, dar cu bunurile sechestrate.
Acest abuz așază cumva statul în poziția lui corectă. E un turnesol care arată că, de fapt, garanțiile legale ale unui cetățean, adică drepturile lui, posibilitatea de a se apăra, contraargumentele lui în fața unei anchete, nu au niciun fel de greutate, pentru că statul decide chiar atunci când greșește și își dă seama că greșește, decide să ascundă greșeala, adică decide să perpetueze de fapt abuzul.
Un abuz inaugural e perpetuat ulterior printr-o anchetă și prin absența unor corecții ulterioare, adică îndreptățirea victimei la a-și prelua înapoi bunurile, îndreptățirea victimei la scuze și lăsarea lui în pace. Statul nu acționează așa. Statul, dimpotrivă, îl profilează ca pe un dușman agresiv care, atunci când își cere drepturile, așa cum face orice om normal, crede că, de fapt, el acționează împotriva statului.
Și, încet, încet, din 1970, când se produce scena despre care discutăm până în 1989, în jurul lui crește, de fapt, un establishment al agresiunii. Un om normal, un om oarecare, devine o oglindă a statului. Devine o fotografie foarte precisă, filigranată, a ceea ce statul ajunge să fie”.
E momentul să ieșim din maniheisme
Zilele acestea, când se discută canonizarea, printre alte persoane, a unor legionari despre care nu se cunoaște vreo mărturisire de căință și asumare ulterioare, pericolul este acela al maniheismului.
Binele și răul sunt rareori în stare absolută în ceea ce-i privește pe oameni și atunci când sunt pure fie ne aflăm în fața unor excepționali, a unor sfinți, fie a unor monștri.
Nuanțele sunt cele care ne feresc și de demonizări colective, și de eroizări și ne fac să vedem cum existențele anonime ale Mariei și cea a lui Marin au avut capacitatea de a înmagazina pentru memoria socială binele din niște epoci în care părea că totul va fi compromis.