Patriarhia transmite că în centrul deciziilor pe care le ia privind trecerile în rândul sfinților stă valorizarea căinței, a transformării vieții păcătosului. Un principiu puternic, dar care nu lămurește în ce măsură canonizarea se face în lipsa căinței individuale, înlocuită de o răsturnare a istoriei.
Răspunzând Institutului Elie Wiesel, care a denunțat canonizarea, printre alții, a trei persoane care în decursul vieții nu doar că au avut convingeri legionare, dar au fost implicate activ în ideologia legionară și chiar în conducerea unor cuiburi legionare, Biserica Ortodoxă se prevalează de propria-i autonomie în luarea unor decizii care ar ține strict de registrul credinței ortodoxe.
Este un răspuns de putere, autarhic și în cu totul alt registru, pentru că nimeni nu contestă că doar BOR poate evalua lucrurile, faptele sale țin de manifestările de credință.
Dar în cazul celor trei legionari – Ilarion Felea, Ilie Lăcătuşu şi Dumitru Stăniloae – tocmai acest argument devine problematic și periculos pentru ceea ce înseamnă memorie socială, asumarea trecutului și recunoașterea fără dubiu a răului și a chipurilor acestuia în istorie.
Pentru că dacă BOR ar pretinde că aceștia devin sfinți în virtutea vieții duse, atunci unei ideologii criminale îi este admisă legitimitatea de a pretinde că crima poate fi comisă în numele binelui. Acesta este cel mai perfid mecanism, utilizat de toate ideologiile criminale și totalitare, unde se încadrează și Mișcarea Legionară: pervertirea binelui, diluarea răului, pretenția de a acţiona dincolo de binele și răului omului.
„În lumina principiilor libertăţii religioase şi autonomiei bisericeşti cuprinse atât în legislaţia internaţională (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 18), cât şi în cea naţională (Constituţia României, art. 29; Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor), Biserica Ortodoxă Română, în calitatea sa de cult recunoscut, are dreptul de a analiza şi a se pronunţa, potrivit propriilor criterii religioase, în ceea ce priveşte canonizarea unor persoane din Patriarhia Română.
În cadrul procesului de canonizare, Biserica Ortodoxă Română desfăşoară o activitate de cercetare minuţioasă a vieţii persoanelor propuse prin raportare la modul în care acestea şi-au schimbat viaţa” (comunicat BOR).
Biserica ia în considerare schimbarea vieţii păcătosului şi, mai ales, modul în care şi-au încheiat viaţa, fără însă ca, prin această atitudine, să fie încurajate (sanctificate) anumite derapaje pe care respectivele persoane le-au avut în timpul vieţii, argumentează BOR, amintind că și mari sfinți, cum este Apostolul Pavel, au avut căderi omenești.
Criteriile pentru care o persoană este canonizată
Procesul de canonizare, explică Patriarhia, constă exclusiv în recunoaşterea sfinţeniei pe baza dovezilor consistente şi mărturiilor credibile.
Astfel, în cazul trecerii fiecărei persoane în rândul sfinţilor (canonizare) s-a ţinut cont de mai multe criterii canonice, istorice şi pastoral-misionare din care reţinem următoarele:
- Viaţa sa curată şi sfântă;
- Mărturisirea dreptei credinţe până la sfârşitul vieţii;
- Aspru nevoitor, împodobit cu multe virtuţi;
- Dragostea şi spiritul de jertfă manifestat faţă de cei aflaţi în nevoie;
- Mărturisitor al lui Hristos în temniţele comuniste;
- A dobândit de la Dumnezeu darul facerii de minuni;
- S-a bucurat de o cinstire constantă din partea credincioşilor.
Dar poate fi transformat păcatul fără căință personală?
Marii legionari nu și-au mărturisit crimele antisemite, nu și-au confruntat conștiința într-un proces care, punându-i față în față cu răul absolut pe care l-au adus în lume, să îi transfigureze și să îi determine să facă orice e în putința lor pentru ca acesta să nu se mai întâmple.
Faptul că nu am avut astfel de procese majore, așa cum am pretins criminalilor naziști și comuniști, pe bună dreptate, înseamnă ocultarea memoriei sociale și băltirea într-un registru în care naționalismul și o viață creștinească post-crimă sunt chemate să stea dincolo de rău.
Biserica Ortodoxă Română este o instituție legitimă, în care foarte mulți români au încredere și de care societatea are nevoie nu doar pentru capitalul de speranță de după moarte, cât mai ales pentru claritatea morală în mijlocul unei istorii manipulate.
Adevărul este esențial credinței și el este mult mai știrbit nu de minciună, ci de ocultare, de trunchiere și mai ales de pretenția de a înfățișa răul făcut drept un bine ulterior.
A recunoaște valorile creștine în care și-a dus viața post-ideologia crimei un fost legionar înseamnă, tocmai, a spune adevărul despre el, adevărul întreg.
Cine au fost cei trei, ca legionari
Institutul „Elie Wiesel” pune cap la cap biografiile celor trei.
- Ilarion Felea (1903-1961) a desfăşurat activităţi politice militante în timpul Statului Naţional Legionar ca membru al Mişcării Legionare şi şef al cuibului legionar „Sf. Ioan” din cadrul Academiei Teologice Ortodoxe din Arad. Între 1944 şi 1945 a fost internat în Lagărul de la Caracal prevăzut pentru foştii legionari.
- Ilie Lăcătuşu (1909-1983) a desfăşurat activitate legionară în calitate de şef de cuib şi ulterior de sector legionar. A luat parte la rebeliunea legionară din ianuarie 1941 în calitate de lider al unui grup insurecţional. Tot el a alcătuit liste cu adversari ai Mişcării Legionari, ce urmau să fie împuşcaţi după ce această grupare fascistă ar fi preluat în totalitate puterea. Între 1942 şi 1943 a fost misionar al Bisericii Ortodoxe Române în Transnistria, o regiune aflată sub controlul statului român unde au fost exterminaţi zeci de mii de evrei în timpul Holocaustului.
3.Dumitru Stăniloae (1903-1993) a scris în publicaţiile de extremă dreaptă „Calendarul” şi „Porunca vremii” articole unde a făcut apologia Germaniei naziste şi a legăturii dintre ortodoxie şi etnocraţie. De asemenea, a avut contribuţii importante în paginile revistei „Gândirea”, unde s-a implicat în dezbaterile extremei drepte susţinând legătura dintre ortodoxie şi naţionalism.
Poate anticomunismul ulterior să șteargă derapajul legionar?
Cercetătorul CNSAS Mihai Demetriade, autorul uneia dintre cele mai limpezi și utile monografii a opoziției anticomuniste în virtutea conștiinței (Țara unui singur om), argumentează că există anticomunism legitim și anticomunism nelegitim.
“În cazul de față, este un anticomunism nelegitim. Adică n-are sens să-l promovăm, e și foarte toxic să-l promovăm.
De ce? Pentru că motivația anticomunistă a unui legionar nu era o motivație care ținea de fapt de caracterul totalitar al ideologiei comuniste. Nu era un anticomunism care ținea de negarea drepturilor fundamentale în interiorul ideologiei comuniste. Pentru că asta făceau și ei de fapt, și aceleași idealuri sau aceleași valori le împărtășeau și legionarii.
Nu erau un anticomunism care condamna, de pildă, eradicarea unor întregi structuri socio-profesionale pe criterii de clasă, în această mare luptă a clasei muncitoare împotriva tuturor celorlalte clase sociale.
Multe din ingredientele totalitare ale fascismului românesc, evident, se regăsesc și în partea cealaltă.
Prin urmare, te întrebi care e natura acestui anticomunism și, de aici plecând, îți dai seama că, de fapt, acest anticomunism este nelegitim și nu merită să-l promovăm. Prin urmare, radiografia statului la care de la care plecasem trebuie trecută prin filtrul nostru democratic azi, ca să discernem cu rigoare între ce merită promovat, ce merită recuperat și ce merită doar observat critic”.
Memoria pervertită
Pentru o țară trecută prin dictaturi succesive, dintre care ultima, oroarea comunistă, a fost atât de potrivnică ființei umane, încât miza majoră a fost chiar decăderea omului, a fiecărui om, din moralitate și umanitate, recuperarea memoriei sociale este esențială, pentru a restabili atât demnitatea, cât și condițiile de posibilitate ale binelui comun.
Iar cea mai perfidă abordare a problemei legionare este aceea a ambivalenței prin care crima nu este condamnată cu totul și în toate formele ei, ci poate fi stilizată în anticomunism, iar adepții ei canonizați.
Nu neagă nimeni BOR dreptul de a decide conform criteriilor de credință, dar un astfel de gest este capabil să nege dreptul societății de a avea acces la adevărul crud al trecutului, tocmai pentru a putea dezvolta mecanisme de recunoaștere a răului.
Or, ciorba mimetic legionară pe care o încearcă AUR ar avea un teren mai puțin fertil, dacă memoria socială ar fi cinstită.