Este răpit, internat la psihiatrie, hărțuit, i se ucide câinele. Nu-și poate trăi viața, pentru că nu-și poate ceda dreptatea unui stat dictatorial care face tot mai multe abuzuri și pentru care viața oamenilor simpli devenise o amenințare. Și, totuși, dispare fără urmă în 1991, când noul stat democratic abia mijea.
Mulți scriitori, intelectuali publici ale căror gesturi au fost scenografice, mai degrabă formale, ajung să ocupe prima scenă a acestei discuții în dauna, de pildă, într-un mod aș spune programatic, a disidenței muncitorești sau a rezistenței oamenilor simpli, care s-au opus dictaturii comuniste de pe poziții nu ideologice, ci ale unei clarități morale care nu a cedat niciun centimetru, spune Mihai Demetriade, consilier superior în cadrul Direcţiei Cercetare a CNSAS, autorul uneia dintre cele mai puternice cărți despre represiunea comunismului târziu din România – Ț𝒂𝒓𝒂 𝒖𝒏𝒖𝒊 𝒔𝒊𝒏𝒈𝒖𝒓 𝒐𝒎. 𝑶 𝒎𝒊𝒄𝒓𝒐𝒊𝒔𝒕𝒐𝒓𝒊𝒆 𝒂 𝒓𝒆𝒑𝒓𝒆𝒔𝒊𝒖𝒏𝒊𝒊 𝒅𝒊𝒏 𝒂𝒏𝒊𝒊 𝟏𝟗𝟕𝟎-𝟏𝟗𝟖𝟎 (Editura Polirom).
Mihai Demetriade, cartea se numește Țara unui singur om, o micro-istorie a represiunii din anii 1970-1980. La prima vedere, înainte de a citi cartea, am spus că acest singur om este Nicolae Ceaușescu. Pentru că atunci când te gândești la perioada comunistă, să spui un singur om, te gândești la dictator. Dar nu este vorba despre asta, este din contra, vorba despre un om obișnuit, cu țara lui în spate și care a reușit să treacă cu această țară până în după 1990, când a dispărut. Aș vrea să începem de aici. Cine este Marin Chiriță și cum ați ajuns la povestea lui?
Mulțumesc pentru invitație și pentru primele cuvinte care deschid, de fapt, o problematică interesantă. Este țara unui singur om și pentru că personajul nostru principal își revendică de fapt o țară, își revendică o cetățenie și o ia foarte în serios. El este un om normal. Până la urmă își revendică și își asumă inclusiv cetățenia socialistă pe care o duce până la ultimele consecințe.
Marin Chiriță sunteți dumneavoastră, Magda Grădinaru, sunt eu, e colegul care ne filmează. Este un muncitor zilier, care este angajat inițial la Șantierul Naval din Constanța pe post de docher, undeva în 1967 și balansează între diferite munci, încărcător, descărcător, în fine, șeful unei echipe de munci dure cu ziua.
Singurele lui contracte de muncă pe perioadă mai lungă sunt în perioada aceea 1967, 70, 71, după care intră într-un alt regim de existență.
Deci este un om absolut normal, fără niciun fel de ambiții opoziționiste, fără niciun fel de tradiție sau istorie ideologică atipice. Nu este un moștenitor al dușmanilor ideologici, pe care regimul și-i desemnase așa. Adică nu este un fost membru PNL sau PNȚ, n-are niciun tip de istorie politică în spate. Este un muncitor ca noi toți.
Și care la un moment dat ajunge să fie un dușman pe lista de sus a regimului comunist.
Întrebarea asta e: cum ajunge așa un om obișnuit? Cum ajung Marin Chiriță sau Magda Grădinaru un dușman al statului? Este o întrebare fundamentală. Cum ajungi dintr-un cetățean oarecare un dușman al statului?
Întrebarea asta despre cum te desenează statul ca dușman, ca entitate care pune probleme, ridică, de fapt, o lume în fața noastră. Pentru că toate garanțiile unei cetățenii, toate garanțiile legale, toate garanțiile normative nu sunt suficiente pentru protejarea lui Marin Chiriță. El este desenat pe harta agresivă a opoziției de către stat, de instituțiile lui și ajunge aici printr-un eveniment banal.
Practic, din salariu își cumpăra niște bunuri pe care le depozita într-o cameră pe care o închiriase și care bunuri trezesc suspiciunea proprietarului camerei pe care o închiriase și, cum se întâmplă într-o lume bolnavă, proprietarul ajunge să denunțe chiriașul, suspicionând că bunurile respective ar fi provenite dintr-un furt și evident că autoritățile folosesc turnătoria organizând o percheziție inițială ilegală, adică în absența unor proceduri legale de care ar putea cumva să legifereze o atare acțiune, adică proces-verbal de percheziție, martori, prezența proprietarului bunurilor sau a chiriașului, adică a lui Marin Chiriță și constată existența acestor bunuri pe care le pun inițial sub un semi-sechestru neoficial.
După care organele transmit la Constanța cazul și-și imaginează că au pus mâna pe un dosar foarte serios al unui mare hoț de bunuri portuare.
Cei de la Constanța, de la Miliția Constanța, se ambalează extrem de tare, produc o a doua percheziție, de data asta în forme legale, și vor să mobileze acest caz încropindu-l cu prezumții. N-au făcut nici măcar diligențele necesare să întrebe proprietarul bunurilor dacă există probe că acele bunuri îi aparțin, le-au prezumat ca fiind furate. Și urmează o sarabandă de acte, o anchetă dură.
Deci omul este anchetat aproape 45 de zile, din investigațiile mele, în condiții brutale și în ciuda evidențelor documentare, omul prezintă bonuri pentru toate bunurile pe care le avea. Dovedește că el este proprietarul lor legal.
Ancheta continuă și este ținut mai bine de o lună de zile în arest, sub anchetă. După care, fără niciun fel de explicații, după 45 de zile este eliberat, dar cu bunurile sechestrate.
Și iată declanșatorul etic practic, pentru că Marin Chiriță devine obsedat de dreptate, i s-a făcut o nedreptate și ajunge un dușman al unui regim totalitar pentru că i s-a făcut o nedreptate.
Da, la bază este o nedreptate, dar în esență, ce este de fapt acest abuz? Acest abuz așază cumva statul în poziția lui corectă. E un turnesol care arată că, de fapt, garanțiile legale ale unui cetățean, adică drepturile lui, posibilitatea de a se apăra, contraargumentele lui în fața unei anchete nu au niciun fel de greutate, pentru că statul decide chiar atunci când greșește și își dă seama că greșește, decide să ascundă greșeala, adică decide să perpetueze de fapt abuzul.
Un abuz inaugural e perpetuat ulterior printr-o anchetă și prin absența unor corecții ulterioare, adică îndreptățirea victimei la a-și prelua înapoi bunurile, îndreptățirea victimei la scuze și lăsarea lui în pace. Statul nu acționează așa. Statul, dimpotrivă, îl profilează ca pe un dușman agresiv care, atunci când își cere drepturile, așa cum face orice om normal, crede că de fapt, el acționează împotriva statului.
Și, încet, încet, din 1970, când se produce scena despre care discutăm până în 1989, în jurul lui crește, de fapt, un establishment al agresiunii. Un om normal, un om oarecare, devine o oglindă a statului. Devine o fotografie foarte precisă, filigranată, a ceea ce statul ajunge să fie.
Statul comunist este un un animal violent și care instrumentează delațiuni și violențe și complicitatea mare socială.
Exact. Deci avem un gest inaugural, dar în același timp și o incursiune în organismul statului. Ca și cum am coborî în burta acestui monstru și am vedea punct cu punct mecanismele.
Ceea ce nouă ni se pare, de pildă, că sunt mici încălcări ale unor drepturi sau mari încălcări ale unor drepturi, când un cetățean ajunge, într-o continuitate de 19 ani, să fie permanent, de fapt, supus acestor injoncțiuni violente, este clar că e ceva în neregulă cu întregul mecanism, pentru că, am primit la lansare întrebarea asta, se întâmplă și acum abuzuri, dar abuzurile n-au o continuitate.
Abuzurile la un moment dat sunt descoperite, pedepsite, făptuitorii sunt sancționați. Societatea învață ceva din aceste abuzuri. Peste tot în lume se întâmplă abuzuri. Dar când un stat timp de 19 ani face dintr-un om obișnuit un opozant e clar o problemă.
Mecanismul acestei întâlniri spune ceva în primul rând despre stat. Deci este o anatomie, dacă vreți, fără ca victima să-și dorească, a statului.
S-a spus și în cazul Ursu că nu mai exista represiune după anii '70. În anii '80 în niciun caz, era doar un regim cumințel, care voia să plătească datoria externă. Or, ce aflăm din cartea asta e de fapt că represiunea era mult mai subtilă, era mult mai complexă și angrena aproape întreaga societate în acest sistem.
Da, aici este o confuzie. N-o să deschidem această paranteză laborioasă care este cazul Ursu, pe care știu foarte bine că am lucrat cu Andrei și în cadrul instituției unde lucrez există o prezumție greșită, pe care cumva judecătorii și-au asumat-o, care aparține istoriografiei.
Judecătorii români nu fac altceva și procurorii care au instrumentat cazul n-au făcut altceva decât să citească ceea ce există pe piața românească în materie și ceea ce cultura istorică a produs în 30 de ani.
Prezumția de care vorbeam este următoarea: Partidul în 1967 – 68 produce o comisie care analizează abuzurile epocii anterioare. În analiza asta, din 1967-68, partidul însuși produce, ajunge să fie producător de istorie și spune că, de fapt, represiunea s-a produs în spatele nostru, în timpul regimului Gheorghiu Dej, datorită unei înlănțuiri a legislației cu caracter represiv.
O suită întreagă de practici sistematice ale statului, pe care comisia asta din 1967 le-a scos la iveală și a încercat să demonstreze că regimul Gheorghiu Dej, cu Alexandru Drăghici, fostul șef al Securității, a fost un regim care a făcut abuzuri, nu-și permiteau să spună că a fost un regim criminal, evident.
Dar concluzia acestei comisii a fost preluată ulterior de istoriografie, producând o ruptură în 1968, spunându-se foarte pe scurt că înainte de 1968 vorbim de represiune. După 68, vorbim de normalitatea unui regim socialist care este fundamental legal, normativ, bun și care asigură acele garanții de care am discutat inițial. În realitate, lucrurile nu stau așa. Nu suntem și ar trebui să nu fim în această istorie a partidului, pentru că partidul ne-a scris practic istoria cu această comisie, pe care o bună parte din istoriografie a preluat-o.
În ceea ce privește ultimele două decenii, investigația trebuie să pornească nu de la această concluzie, ea trebuie să pornească de la alte mecanisme represive. Nu mai avem acele mecanisme ante-68, adică nu mai avem un sistem penitenciar înlănțuit, nu mai avem o represiune în care categorii întregi socio-politice sunt incarcerate, care sunt în bloc sistematic încarcerate, urmare a unor ordine. Avem un alt tip, o altă arhitectură a violenței. A înțelege această nouă arhitectură a violenței post-68 e sarcina de fapt esențială, ca să poți dovedi caracterul sistemic al represiunii.
Această nouă arhitectură are într-adevăr niște caracteristici și una dintre poate cele mai importante caracteristici este caracterul extrajudiciar, subversiv al unor practici. De pildă, nu vei găsi ordine sistematice de represiune în anii 70-80 cu atâta ușurință cu care găsești în anii 50-60, pentru că există o explozie a practicilor extrajudiciare.
Cazul de care discutăm a plecat de la o analiză a mea privind cazurile de răpiri. Răpirile de fapt sunt proceduri extrajudiciare în care indivizi oarecare sunt ridicați de acasă, de pe stradă, ținuți o perioadă mai lungă sau mai scurtă, fără forme legale.
În 1987, când a fost emis planul Securității prilejuit de vizita soților Gorbaciov în România, planul avea o listă de turbulenți sau de persoane care puneau probleme Securității și statului și care trebuiau neutralizate. A doua zi după emiterea planului, primul pe listă era Vasile Paraschiv. A fost răpit și dus într-o casă conspirativă a Securității și supus unei proceduri. Al patrulea pe listă era eroul cărții noastre, Marin Chiriță. Inflația asta de proceduri extrajudiciare, care înseamnă fie violențe explicite, fie amenințări, fie răpiri, fie provocări, ajung de fapt să distrugă o infrastructură existențială, adică destinele unor oameni.
Securitatea făcea lucrul ăsta în mod sistematic. Or, asta, de fapt, este noua natură a represiunii în ultimii 20 de ani. Și asta nu e întâmplătoare. Adică nu e doar Marin Chiriță sau Vasile Paraschiv sau nu știu, Radu Filipescu sau alți opozanți sau disidenți. Sunt foarte mulți care sunt victimele acestor strategii multifațetate, care, în fine, pot fi subsumate sub termenul foarte general de acțiuni de neutralizare.
Nu este doar anchetat, nu este doar răpit, este internat la psihiatrie. Iarăși, un lucru despre care noi vorbim în ultima vreme, dar nu foarte mult, despre acest instrument pe care îl folosea dictatura comunistă, de folosire a psihiatriei ca represiune politică. Nu avem dimensiunea acestor internări.
E un instrument foarte eficient, pentru că statul comunist a construit o legislație specifică care permitea, de pildă, o rapidă internare, fără alte avize ale instanțelor judecătorești. Deci, miliția putea decide expertizarea și, ulterior, intra și o comisie de psihiatrie adjudecată. Putea permite internarea la psihiatrie, garanta, de pildă, izolarea cuiva sub tratament psihiatric o perioadă de o lună, două, trei, șase luni de zile, fără niciun fel de probleme. În felul ăsta îl scoteai din circuit, îl izolai și aveai și garanția că după perioada asta de tratament, respectivul era suficient de docilizat, de înfrânt.
S-a scris despre povestea asta.
Dar nu există, de pildă, nicio condamnare penală pentru medicii psihiatri care au făcut parte din aceste comisii. Sau o condamnare penală a ofițerilor de miliție care au prilejuit, au acordat, au semnat ordonanțele de expertizare. Or, asta poate fi subsumată crimelor împotriva umanității. Pentru că avem aici și o lipsire de libertate și un act de tortură, pentru că administrarea unor medicamente este un act de tortură.
Și discutam cu regretatul profesor Vianu, l-am întrebat care sunt efectele fizice, fiziologice ale unui tratament de câteva săptămâni sau o lună asupra unui pacient sănătos și mi-a spus că de fapt sunt mai multe efecte, chiar și atunci când nu ești beneficiarul unui tratament. Izolarea de viață obișnuită, privarea de viața obișnuită ajung să te distrugă, să-ți schimbe de fapt orizontul uzual cotidian. Cu atât mai mult administrarea unor medicamente de specialitate care îți distrug câmpul de percepție.
Să nu uităm frica, care e capabilă să se modifice anatomia unui individ, a modificat societatea.
Și un alt instrument, de data asta nu de acțiunea extrajudiciară, ci de acțiune judiciară, dar care e folosit subversiv, cum a fost și cazul lui Marin Chiriță. Folosirea unor instrumente legale din Codul penal al dreptului comun, partea de drept comun și nu de infracțiuni contra statului, și care erau de fapt instrumentate în scopuri politice.
De pildă, folosirea unor decrete pentru parazitism sau pentru tulburarea liniștii publice în scopuri exclusiv politice iar este un specific al acestor ultimi 20 de ani, pentru că Securitatea după Helsinki, și statul român prezumau că România nu mai are deținuți politici în mod oficial și atunci ei nu mai trebuiau să apară nici în statistici. Iar costul reputațional pe care România vrea să îl suporte sau urma să-l suporte în urma prezenței în închisoare a deținuților politici a fost escamotat prin folosirea acestor instrumente.
Trebuiau transformați în infractori de drept comun. Ceea ce aduce această carte este un alt tip de contestatare a regimului comunist, nu ideologic, după cum ați spus, pentru că nu vorbim despre oameni care veneau din partidele politice tradiționale, nu vorbim despre intelectuali, vorbim despre un om banal și vedem din documentele pe care le publicați, care nici nu stăpânea gramatica limbii române, un om needucat, un om simplu, dar care devine un alt fel de contestatar al regimului comunist. E momentul să rediscutăm și să lămurim puțin toate aceste concepte: disident, opozant, oponent, rezistent?
Da, cred că e o discuție care nu se va termina niciodată. Dar e util să jalonăm discuția. Cred că jalonul esențial în discuția asta, sigur că există voci ale Estului care au definit, au circumstanțiat, dar jalonul principal este următorul: dacă un om se comportă normal, ca și cum țara lui ar fi normală, el este un opozant într-un regim autoritar sau totalitar.
Pentru că normalitatea, invocarea normalității ajunge să fie interpretată ca o stare de agresiune. Statul o interpretează ca o stare de agresiune. Deci importantă aici nu definiția în sine, cât modul în care statul ajunge să te perceapă. Dacă statul te percepe ca un actor agresiv, ca un opozant sau ca un disident, el are cel mai bun termometru, are temperatura precisă a realității. Iar ce faci tu în calitate de actor al acestor gesturi, și anume invocarea normalității, este elementul esențial al disidenței sau opoziției.
Cred că de aici trebuie trebuie plecat. Un om care își ia în serios Constituția țării lui, chiar o Constituție socialistă, ia în serios infrastructura legală, adică se comportă așteptând de la ceilalți să respecte legea, ajunge să fie un opozant. Deci ăsta este elementul cheie.
Și cumva teoreticienii disidenței sau ai opoziției din Est spun asta. Havel spune foarte clar asta, că un opozant ajunge să pună în fața statului oglinda acestei schizofrenii, pentru că el reprezintă normalitatea pe care statul pretinde că o are. Adică el reprezintă legalitatea, ordinea normativă a statului. În timp ce statul nu se comportă cum ar trebui să se comporte statul, dimpotrivă, își subminează propria ordine legală, apelând la acele acțiuni extrajudiciare. Statul își neagă propria Constituție, anulând drepturile unui opozant.
Pentru că statul nu este un stat de drept înainte de 1989, de vreme ce statul însuși nu-și respectă propria structură normativă, adică Constituția, codurile de legi, propriile legi. Despre ce state drept vorbim, dacă așteptarea în jurul respectării legilor ajunge să fie încălcată cu fiecare caz în parte?
Câți oameni, câte țări din acestea solitare au existat? Nu vă cer un număr exact, ce vă cer e o dimensiune care poate ne corectează puțin această percepție indusă după 1990, că noi cu toții am fost turnători și complici într-o formă sau alta, noi, românii, înainte de 1989, încât nu prea erau posibili aceste existențe de tipul Marin Chiriță.
Evident că nu se poate da un număr, dar aș spune că prezența lor este profund subdimensionată. Cazuistica asta a fost pusă în surdină de vocile foarte autoritare și gălăgioase care și-au revendicat acest bun simbolic după 1990, anume calitatea de a fi disident sau opozant în mod real.
După 1990 a fost o reală bătălie simbolică pentru povestea asta. Și pot înțelege asta, pentru a-ți asigura un statut social simbolic și public prestigios. Iar aici este, din păcate, un amestec foarte toxic, pentru că avem oameni care au avut niște gesturi mai degrabă minore și superficiale împotriva regimului.
De pildă, mulți dintre ei, n-o să dau nume, dar mulți dintre scriitori, intelectuali publici ale căror gesturi au fost scenografice, mai degrabă formale, ajung să ocupe prima scenă a acestei discuții în dauna, de pildă, într-un mod aș spune programatic, a disidenței muncitorești sau a opoziției muncitorești. Un fenomen real în România în anilor 1970-80, avem multe greve de care nu știm.
Știm doar despre Brașov.
Și Brașovul din 1987 a fost prefațat, în lunile și anii anteriori, de multiple greve de care nimeni nu știe. Au existat revolte muncitorești locale, în multe fabrici, uzine din România. A existat un întreg fenomen al răspândirii de manifeste pe care îl pun în scenă copiii adolescenți, muncitorii, o întreagă infrastructură de care România nu a știut. Deci accesul privilegiat la, cum să spun, marile dezbateri sinodale în jurul prestigiului anticomunist după 1990 a ignorat o pagină fundamentală a opoziției anticomuniste.
Ne-am simțit cumva și generația mea, inclusive, cumva înfrânți moral, pentru că n-am avut o opoziție majoră în comunism. Ne uitam spre Polonia, ne uitam înspre fosta Cehoslovacie și spuneam că acolo s-a rezistat altfel, noi probabil avem un compas moral mai defect în România, de vreme ce nu știam despre aceste cazuri.
Eu aș zice că această cultură a decepției a fost și încurajată, pentru că, pe fondul unei culturi a decepției, excepțiile sunt mult mai importante decât sunt în realitate.
Adică soclurile, statuile, acest podium pe care urcăm câțiva eroi.
În realitate, lucrurile sunt mult mai nuanțate, iar pledoaria mea este pentru o democratizare de fapt a definiției opozantului și disidenței. Și cum am spus, elementul fundamental este cum te percepe statul. Statul înțelege mai bine decât au înțeles directorii de conștiință post-90. Statul comunist, dacă te-a inclus într-o bază de date operativă și te-a etichetat ca dușman, el știe mai bine de ce te-a etichetat ca dușman. Problema cheie după 1990, acum, când purtăm noi discuția, este ca acea interpretare unilaterală a statului să fie, dacă vreți, defragmentată de noi. Pentru că în spatele ei stă și o opoziție pe care nu e bine s-o încurajăm, de pildă, stau și adepții fostului regim fascist din anii 40 din România.
Aveam această narațiune a sfinților închisorilor. Sigur că au fost anti-comuniști, dar anti-comunismul nu poate să șteargă o crimă de dinainte, pentru că Mișcarea Legionară e una criminală.
Da, evident, există anticomunism legitim și anticomunism nelegitim. În cazul de față, este un anticomunism nelegitim. Adică n-are sens să-l promovăm, e și foarte toxic să-l promovăm. De ce? Pentru că motivația anticomunistă a unui legionar nu era o motivație care ținea de fapt de caracterul totalitar al ideologiei comuniste. Nu era un anticomunism care ținea de negarea drepturilor fundamentale în interiorul ideologiei comuniste. Pentru că asta făceau și ei de fapt, și aceleași idealuri sau aceleași valori le împărtășeau și legionarii. Nu erau un anticomunism care condamna, de pildă, eradicarea unor întregi structuri socio-profesionale pe criterii de clasă, în această mare luptă a clasei muncitoare împotriva tuturor celorlalte clase sociale.
Multe din ingredientele totalitare ale fascismului românesc, evident, se regăsesc și în partea cealaltă.
Avem și celebra butadă, Căpitane, nu fi trist, garda merge înainte prin Partidul Comunist.
Prin urmare, te întrebi care e natura acestui anticomunism și de aici plecând, îți dai seama că, de fapt, acest anticomunism este nelegitim și nu merită să-l promovăm. Prin urmare, radiografia statului la care de la care plecasem trebuie trecută prin filtrul nostru democratic azi, ca să discernem cu rigoare între ce merită promovat, ce merită recuperat și ce merită doar observat critic.
Și mă gândesc că așa avem și noi acces, înțelegem anti-totalitarismul prin aceste povești de oameni simpli, oameni în care te poți regăsi, nu pretenția de a sta pe un soclu. Pentru că atunci când anticomunismul e rezervat dar soclului, practic nu mai ai acces la el.
În plus, uitați-vă puțin la viața acestui om. Vasile Paraschiv a fost un simplu muncitor, iar doamna Doina Cornea a fost un asistent universitar, deci fără niciun fel de profil politic. Ăsta e și motivul pentru care asistăm și la o marginalizare a profilului ei după 90.
Acest om poate să fie oricare dintre noi. Ce i s-a întâmplat lui i se putea întâmpla oricărui om care trăia în comunism și care se încăpățâna să considere că statul trebuie interogat, trebuie chestionat în legătură cu ceea ce pretinde că este.
Totuși, marea întrebare rămâne: ce s-a întâmplat cu acest om despre care nu știm nimic după 90. Știm că a dispărut misterios undeva în 1991. Nu există mormânt, nu există certificat de deces. Cum a trecut fostul regim în 1991?
Întrebare asta mi-am pus-o și eu. Ce s-a întâmplat cu el? Investigațiile din Chirițești, din satul lui, unde avea casa, spun câteva lucruri esențiale: casa lui e părăsită de foarte mulți ani, deci, în mod clar nu mai locuiește acolo. Interogarea instituțiilor statului abilitate să ofere răspunsuri a condus la certitudinea că pe numele lui nu există un certificat de deces, statul român acum nu știe dacă acest personaj a murit sau nu. Nu există un mormânt.
Aproape nu mai putem spune dacă a existat sau nu, a reușit cumva regimul comunist în post-comunism să-i șteargă existența socială?
Este o marginalitate care se auto-confirmă în cazul lui. Ce se întâmplă imediat după 90 e mai degrabă interesant, pentru că statul, la interogarea unui ziarist australian care l-a susținut în perioada anilor 80, statul se comportă aproape simptomatic. Încearcă să nege o întreagă istorie agresivă a fostului stat comunist, deși se schimbaseră lucrurile după 90, confirmând de fapt că că practic nu s-a întâmplat nimic și încercând să sugereze că statul post-decembrist nu mai are nicio responsabilitate în cauză.
Iar informațiile, ultimele informații despre el sunt din toamna lui 1991, când lucra sezonier la niște plantații viticole din județul Argeș, iar iarna, ca să poată supraviețui, întrucât nu avea bani de lemne să se întrețină, locuia în saloanele unor spitale, se interna în saloanele unor spitale unde beneficia de căldură și de o masă pe perioada iernii.
Asta e ultima fotogramă a personajului, iar apoi cumva el se pierde. N-aș vrea să transform povestea asta într-un topos romantic sau simbolic, pentru că nu e cazul. Dar el se pierde cumva, fără să și-o dorească. Eu nu cred, sincer, având în vedere informațiile privind afecțiunile medicale, nu cred că mai putea trăi. El avea 60 de ani, în 1990. Deci acum ar avea peste 90 de ani. Mi-e greu să cred că mai este în viață.
E simptomatic cum dispare și oglinda regimului represiv, dispare odată cu regimul.
Da, a pus oglindă în fața statului. Or asta, de fapt, este esential. Invitația mea în această carte este ca și cititorul să meargă alături de el, să facă câțiva pași alături de acest personaj în lumea asta brutală și să resimțim cumva temperatura fiecărui gest.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech