Din primul exil, cel transnistrean, Norman Manea s-a întors știind că acasă îi este limba română, o căsuță de melc în care locuiește și astăzi, în America, de unde privește spre țară cu cea mai lucidă privire: România a păstrat și păcatele corupției și demagogiei, dar și altruismul aproape biblic al Mariei, țăranca din Bucovina care a vrut să fie deportată cu evreii și care a mers sute de kilometri până în lagăr, pentru a-i vedea și a le aduce haine și mâncare.
Scriitorul Norman Manea a descoperit într-un tren de marfă, în care sute de oameni își strigau în feluri diferite suferința, că e evreu și, prin asta, vinovat de păcate absurde. A fost primul exil, la cinci ani.
Cel de-al doilea exil l-a trăit în comunism, un exil interior, de o dislocare la fel de profundă, în care a scris literatură mare, fără ca imaginația să îi fie un rând infestată de oroarea totalitară.
Nu a vrut să plece, nu putea să își părăsească limba. A fost nevoit în cele din urmă să împacheteze limba ca într-o casă de melc și să plece în cel de-al treilea exil, cel american. Iar când turnurile gemene cădeau la New York, primul gând i-a fost ”Ne-au găsit și aici”. Trauma deportării ca evreu din copilărie s-a reactivat imediat și nici nu e de mirare, într-o epocă în care antisemitismul rămâne un flagel.
Dialogul cu Norman Manea, din cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, este unul special și are ca temă exilul și granița. O graniță poate fi și naționalismul, atunci când se întoarce în el însuși.
V-am citit din Ion Creangă, din povestea Ivan Turbincă, pentru că eu știu că Ion Creangă are o semnificație aparte pentru dumneavoastră. Aș vrea să povestiți puțin.
Ion Creangă a fost, și când eram în România, și când am plecat, cutreierând lumea, același foarte apropiat sfetnic și vrăjitor. Eu l-am descoperit în momentul când m-am întors din lagăr, era o carte de povești de Ion Creangă pe care am primit-o cadou de la părinți la vârsta de 9 ani. Eram în Fălticeni, este o zi de iarmaroc, așa s-a întâmplat ziua mea de naștere, iar ei mi-au dat cadou această carte a lui Ion Creangă.
Am descoperit dintr-odată, fascinat, o altă lume și o altă lume lingvistică, pentru că am descoperit o limbă extraordinară, care nu era limba străzii, eu abia începeam să înțeleg și să cunosc limba străzii, după cei cinci ani de exil, de deportare.
Am fost fascinat de Ion Creangă atunci și ulterior în timpul liceului și pe meleagurile pe unde m-am risipit.
Aveți, iată, 34 de ani. Putem socoti așa vârsta exilului? Cum se măsoară anii în exil?
Depinde la ce vă referiți. Este exilul din depărtare, care a început în 1941, când nu aveam decât cinci ani și eram deja foarte vinovat de etnia mea, fără să știu. Apoi e exilul de la 50 de ani, când am părăsit Bucureștiul și am plecat la Berlin, unde aveam o bursă. Apoi e exilul actual, unde suntem cu toții prinși în pandemia recentă, care este, după părerea mea, un alt tip de exil, generalizat la scara întregii planete.
Îndeobște, exilul e o experiență solitară. Nu se pot exila comunități, nu pleacă în exil națiuni. Exodul e altceva și el înseamnă, etimologic, ieșire de pe drum. E și exilul o astfel de ieșire?
Absolut, este o ieșire de pe drum și uneori, cum este acum, o ieșire din lume.
Fără îndoială că este o experiență profund personală, dar este adesea consecința unei experiențe colective, cum a fost în cazul meu. Eu am fost exilat nu pentru că la cinci ani eram contrarevoluționar, ci pentru că aveam o etnie nefavorabilă, dacă nu blestemată.
Exilul e văzut în această ipoteză. El este, desigur, o experiență umană fundamentală. O știm din Biblie, o știm din istorie și o vedem în contemporaneitate, la o scară cosmică. Toți oamenii care, cu voie sau fără voie, se mută dintr-un loc în altul, siliți sau prin alegere proprie, se aruncă într-un univers nou, pentru unii favorabili, pentru cei mai mulți extrem de dureros.
Vorbiți despre exilul care implică o condiție a străinului și îl citați într-un loc pe Berlot Brecht, care spune că exilul e cea mai bună școală a dialecticii. În felul aceasta, e o provocare, te uiți într-o astfel de oglindă.
Eu la cinci ani nu mi-am dorit exil și nici nu am știut ce este, iar apoi, când am fost obligat la exilul propriu-zis, nici atunci nu mi l-am dorit. Am fost obligat de istorie să părăsesc România, dar, cum am scris de multe ori, am luat cu mine, ca un melc, casa mea, care este limba română. Acolo îmi regăsesc integritatea și biografia, de fapt, și continui pe acest drum, de mai bine de 30 de ani, cu împotmolirile inevitabile.
Scriu numai în limba română. (...) limba română este matca mea, este originea mea, este patria mea, este ceea ce am purtat cu mine în toți acești ani.
Scrieți tot în limba română?
Scriu numai în limba română. Noi doi am corespondat numai în limba română, puteam să îți fac surpriza să îți scriu și în alte limbi, dar limba română este matca mea, dacă vrei, este originea mea, este patria mea, este ceea ce am purtat cu mine în toți acești ani.
Cum v-au spus părinții atunci, la deportare, despre ce e vorba? V-au spus o poveste, pentru a nu vă speria?
Nu trebuia să îmi spună nimic, eram inculpat direct. La cinci ani, dintr-o copilărie extrem de fericită în mica urbe bucovineană am fost smuls și urcat într-un tren de marfă, cu sute de oameni nenorociți, fiecare își exprima disperarea în alt fel, eu nu înțelegeam ce se întâmplă, până când am înțeles că sunt evreu. Nu știam ce e. Treptat, am descoperit noblețea suferinței, într-un lagăr în Ucraina. Aceasta a fost prima experiență a exilului meu.
Eu, când m-am întors din Transnistria, eram năuc și nou-născut. Făcusem doi ani în școala sovietică, m-am întors poliglot. Am descris fascinația pe care am avut-o la întoarcere față de mâncare, față de cărți și față de peisaj și mă trezisem dintr-o dată într-o lume de basm, care nu era altceva decât normalitatea.
Am povestit și parcă aș relua-o, pentru că e vorba despre exilul meu și poporul român, și despre România din care am fost exilat atunci și apoi ulterior, iarăși, despre figura aș zice mitologică a Mariei, țăranca tânără care lucra la noi și îi ajutase pe bunicii mei, librarii din Burdujeni, și ulterior pe mama mea și familia noastră, și a devenit un membru de familie stăpân pe toate mijloacele economice și psihologice ale familiei.
Când noi am fost deportați, Maria a mers cu noi la gară, a vrut să fie în tren cu noi și soldații români au împiedicat-o. Ea a păstrat cu furie această dorință, încât a venit ulterior în Transnistria, să ne aducă haine și mâncare. A fost arestată, era în pericol de a fi la Curtea Marțială, pentru că nu aveai voie să îi ajuți pe evrei și mai ales pe cei care fuseseră deportați ca străini, pentru că acuzația care ni se aducea, la fel de absurdă ca toate celelalte acuzații care ni se aduc, era că nu suntem români, suntem străini.
La noi în casă s-a vorbit românește de la început și până în ziua de astăzi, când noi doi vorbim.
Maria a străbătut sute de kilometri să vină în Transnistria, unde a ajuns epuizată și curajoasă și până la urmă maltratată de autoritățile românești. Ne-a adus mâncare, ne-a adus haine, dintr-un fel de gest aproape biblic de a-ți ajuta semenul.
E aici o formă de memorie socială, dar care pare a fi obturată de neasumare. Faptul că nu asumăm, la nivelul memoriei colective, Transnistria și acest episod antisemit, care e al României, ne face să nu capitalizăm nici această parte bună a istoriei din care e desprinsă Maria.
Povestea Mariei, recuperarea biografiei ei și a marii semnificații a acestei biografii nu se termină, de fapt, în 1945, când noi ne întoarcem și când o descoperim pe Maria și aici este partea din nou aproape senzațională, ca soție a prim-secretarului de partid din orașul Suceava. Se numea Varașciuc, era prima doamnă a orașului.
Noi venisem zgribuliți, nenorociți din depărtare, am regăsit-o și ea ne-a găsit, iar soțul ei l-a presat pe tatăl meu și până la urmă a izbutit, să îl facă să se înscrie în partidul comunist, spunându-i că tot ce s-a întâmplat nu se va mai întâmpla niciodată. Am fost cu ei o bună bucată de vreme și treptat am înțeles că a fi cu ei nu înseamnă mai nimic. Asta era în 45, 46. Tatăl meu, care a fost dintodeauna total apolitic, a devenit membru de partid și a avut de înghițit și de îndurat până la plecarea din țară o sumedenie de nenorociri.
A ajuns la Periprava.
A ajuns la Periprava care, probabil că știți, era un lagăr cu totul special. Când a ieșit de acolo, l-am întâlnit, eram student în ultimul an la București, m-a întrebat dacă nu plecăm. Și eu i-am răspuns că nu pot să mă despart de România, de limba română.
De altfel, întreaga familie, care era foarte numeroasă, cum erau familiile evreiești, a plecat imediat după 1945 în Israel sau în alte părți. Noi am rămas singuri până la urmă și asta din cauza mea.
Nu a fost singurul meu păcat, am avut multe altele, dar asta s-a întâmplat spre dezastrul familiei, astfel încât astăzi pot să spun că noi trei, care am fost foarte uniți, părinții mei și cu mine, ne odihnim în eternitate în trei locuri foarte diferite.
Mama mea este înmormântată la Suceava, unde a murit, tatăl meu este în Ierusalim înmormântat, iar eu am deja locul rezervat aici, la Bard College, în cimitirul multietnic și multireligios, pentru că este un cimitir al oricărei credințe religioase și al celor care nu au niciuna.
Eu am locul meu deja în cimitir, unde voi fi alături de prietenul meu Philip Roth, care a cerut expres președintelui Colegiului să rezerve un loc și pentru el lângă mine, ca să nu se plictisească ulterior.
Aveați un umor compatibil? Umorul dumneavoastră era și profund românesc, cumva, el era american.
Știu și eu, dacă ne referim la originile noastre multimilenare, poate că este ceva acolo. El avea un umor evreiesc american, iar eu aveam un umor evreiesc de exil, de Bucovina evreiască, care constituia în sine o particularitate deosebită. Bucovina a fost o regiune care, înainte de unificarea provinciilor românești, avea un Parlament al ei, în care evreii erau reprezentați proporțional și nu numai ei, ci și polonezii, ucrainenii din zonă. Era într-o perioadă când asta nu se practica la București, iar Bucovina era încă parte din Imperiul Austro-Ungar.
E o paranteză. Ce ar fi spus Philip Roth despre această poveste a pandemiei?
El nu a mai apucat-o, dar când a început nebunia, eu am vorbit cu el. Am vorbit când a fost ales noul nostru clown, dictator democrat, știți voi cine. Trump, McTrump, cum îi spun eu.
El era convins, înainte de alegeri, că Trump nu are nicio șansă. După aceea, când am vorbit cu el și i-am spus, a spus că durează doar câteva luni, ăsta nu poate fi președinte. A fost, este și s-ar putea, din păcate, să fie și în continuare.
În acea perioadă, când Philip era deja destul de bolnav și se pregătea, cu luciditatea lui dintotdeauna, pentru nemurire, a scris o scrisoare către președintele Colegiului Bard, în care a cerut să i se rezerve un loc lângă mine, în cimitir.
Ați spus că nu e singurul păcat acesta, că nu ați emigrat la timp. Tatăl dumneavostră a așteptat, a emigrat târziu, avea peste 80 de ani când a plecat în Israel. Nu știu exact la ce v-ați gîndit dumneavoastră, mie mi-a sugerat episodul acela în care mama înțelege că veți pleca din țară definitiv și vă cere să îi promiteți că veniți la înmormântarea ei. Nu i-ați putut promite asta.
Ea era foarte legată de mine, de familie și de etnie. Tatăl meu era un tip mai lucid și mai detașat. Eu, când am fost la Suceava să îmi iau rămas-bun de la ei, aveam bursa de la Berlin și urma să plec. Ea, cu intuiția ei și cu spaimele ei tradiționale, m-a întrebat dacă mă întorc. Și eu i-am spus: Hai să nu discutăm asta, nu e momentul. Și ea a insistat: Nu, nu, te rog să îmi spui dacă te întorci, fiindcă simt că se întâmplă ceva. Și eu i-am spus: Hai să nu discutăm asta.
Te rog să îmi promiți, mi-a spus, că vei fi la înmormântarea mea.
De ce nu i-ați putut promite? În fond, ați fi amăgit-o, știați asta, dar poate de asta avea nevoie. Dar nu ați mințit-o.
Nu am putut. Era o discuție foarte afectivă, sentimentală și sub marea greutate a despărțirii care ne aștepta pe amândoi. Eu am zis, din nou, să nu discutăm, să aibă încredere în mine. Ea era foarte inteligentă și cu un mare simț al intuiției și mi-a spus: Ok, nu vrei să spui, înțeleg.
Am plecat și peste câteva luni ea a murit, era deja foarte bolnavă. Nu am avut cum să mă întorc la înmormântarea ei. Tatăl meu, care, de altfel, era și el un om religios, ca să mă ferească de obligația iudaică de a ține doliul măcar o săptămână, nu mi-a spus că ea a murit decât peste câteva luni, când el deja pleca spre Israel.
Nu m-a întrebat în legătură cu decizia asta a lui, știa că aș putea să ezit, să îl sfătuiesc să nu se ducă sau să îi spun că e prea bătrân. A făcut totul singur la 81 de ani, a împachetat, a făcut hârtiile și a plecat spre Israel.
Eu eram deja în America când am aflat că el a ajuns în Israel, la familia lui de acolo.
Ați visat-o pe mama, un vis foarte puternic. Mergeați pe stradă, ați întâlnit-o, ea s-a împiedicat într-o gură de canal și ați încercat să o prindeți, să o aduceți la suprafață.
Da, e adevărat. Sunt vise în care revine. Acum sunt la vârsta la care toate amintirile astea revin, sub formă de vis sau de coșmar, mai curând. Și ea, și tatăl ei apar sub această formă. Eu am avut cu ea mai ales conflicte afective legate de credință, de religie, legate și de plecarea din România, pe care ea știa că nu o doresc și că o resping și că mă simt cu totul atașat de limba și de cultura română.
Ați vorbit despre cele două exiluri, deportarea în Transnistria și apoi plecarea din țară, în 1986. Mai e o formă de exil, despre care scrieți, cel interior. Seamănă exilul interior din România comunistă, din societatea închisă, cu acesta din America, o societate deschisă?
Exilul e exil. Într-o formă de interioritate sau într-una de exterioritate e tot exil. Adică este o scoatere din obișnuit și o plonjare în necunoscut, cu toate consecințele afective și psihologice și intelectuale ale unui asemenea dezastru. Pentru că dezastru este exilul și dezastru a fost, un dezastru pe care mulți au izbutit să îl transforme într-o victorie. Eu nu pot spune că am reușit, dar nici nu m-am prăbușit, cum am fost sigur că mă voi prăbuși, mai ales în lumea nouă și violentă a prezentului.
Un alt moment, foarte dramatic, a fost 9/11, când tot ce s-a întâmplat m-a găsit la Colegiu, aveam ore. Mulți profesori renunțau la ore, eu am continuat și dintr-o dată am zis, în sinea mea: M-au găsit și aici.
Când v-ați dat seama că nu vă veți prăbuși? Când ați ajuns în SUA, nici nu știați limba.
Și nu știam multe. Eu am fost foarte ezitant, chiar și în privința deciziei de a ajunge în America. America mă speria în multe și azi îmi dau seama, justificat, era o lume cu totul, cu totul străină și distanțată în istorie, față de ceea ce știam eu. Am ajuns în America fără limbă și fără relații, fără cunoștințe, m-am simțit pierdut și disperat. În același timp, eram fascinat de noua realitate în care ajunsesem, a acestei lumi noi, abile și a durat câțiva ani până când am devenit cât de cât acomodat cu noul meu domiciliu.
Îmi aduc aminte de momentul când, la Universitatea din Washington unde fusesem invitat de profesorul Nemoianu, trebuia să îmi fac legitimație și atunci funcționarul american mi-a pus întrebările elementare. Virgil Nemoianu s-a dat un pas în spate, să vadă dacă mă descurc. M-am descurcat, nu ușor, și în felul acesta am obținut legitimația, ca student la Nemoianu.
Un alt moment, foarte dramatic, a fost 9/11, când tot ce s-a întâmplat m-a găsit la Colegiu, aveam ore. Mulți profesori renunțau la ore, eu am continuat și dintr-o dată am zis, în sinea mea: M-au găsit și aici.
Mi se confirma că prigoana la care am fost supus de mic, vrând-nevrând, a reapărut sub forma acestui dezastru brutal și exploziv, o formă de explozie fanatică a urii, fie ea și religioasă, deși nu e numai religioasă.
Am trecut prin 9/11 împreună cu studenții din clasa mea, discutând evenimentul, iar ulterior, când am revenit la New York, lângă soția mea, eram complet zăpăcit de reiterarea, că asta a fost pentru mine, reiterarea dezastrului din copilărie, a dezastrului care a fost în adolescență în România și care, iată, a continuat în pofida bunelor mele speranțe și în țara bunăstării și a fericirii.
V-ați simțit în pericol. S-a reactivat trauma deportării. V-ați gândit că trebuie să vă faceți din nou bagajul?
Am simțit că nu voi mai avea timp să fac niciun bagaj. 9/11 a fost o mare zguduire pentru toată lumea și pentru cei care aveau amintiri, cum era cazul meu și era și cazul prietenilor mei din România. A fost un moment puternic pentru mine, mai puternic decât pentru americanii zăpăciți de acest cataclism brusc.
Eu eram obișnuit cu cataclismele, m-am simțit și american. Și mi-am zis: Acum am devenit american. Pentru că era parte din tragedia țării și a poporului american, locuiam aici, aveam un pașaport american și cetățenia, eram într-un fel inclus într-o comunitate care, deși străină, devenise cumva, fie și temporar, a mea.
Tragedia v-a dat acest sentiment al apartenenței. Aparțineați unei tragedii colective.
Da, mă simțeam solidar cu toată țara și spuneam că ei nu au mai trecut prin așa ceva, eu trec a treia oră, acum sunt aici și sunt al lor și sunt eu însumi un cetățean al lumii.
A fost apoi o perioadă grea, erați la Berlin când am vorbit, țin minte, despre flagelul terorismului. Pare că s-a mai liniștit în ultima vreme.
Nu aș crede, e o manifestare omenească și trebuie înțeleasă în acești termeni și nu ca o pedeapsă divină, deși pentru unii foarte credincioși poate fi văzută și în acest fel. Eu am văzut-o ca pe încă una dintre manifestările profund omenești ale agresivității, ale urii, ale barbarismului care este potențial și în oameni, nu numai în animale.
Vorbeam despre memorie. Cum stă România la capitolul memoriei sociale? Am recuperat golurile? Am avut în comunism un manual de istorie din care erau scoase perioade întregi. Apoi, în postcomunism am avut episoade întregi iarăși scoase, cum a fost acest episod transnistrean. Care e calea de a recupera memoria?
Calea de a recupera memoria, la junii corupți sau nu ai țării, este învățătura. Depinde ce înveți, ce ți se spune, despre ce ești interogat cu privire la istoria ta și a comunității în care trăiești.
Eu, în România, în anii de după război, niciodată nu am vorbit despre Transnistria. Niciodată nu am negat etnicitatea mea vinovată, să zicem, dar nici nu am promovat-o ca un avantaj sau un artificiu retoric, cum au făcut foarte mulți. Eu am tăcut.
Mi-aduc aminte de prietena mea Gabriela Adameșteanu care, evocând Holocaustul, a menționat că România, din punctul ăsta de vedere a scăpat, e nevinovată. Iar eu i-am spus: Nu știu dacă e nevinovată, dar eu am trăit patru ani într-un lagăr. Ea nu știa, a rămas uluită și ulterior am mai discutat cu ea despre această realitate neagră. A înțeles că există o realitate antisemită veche, care s-a perpetuat și care nu s-a stins nici sub zorii luminoși ai comunismului.
Spun din nou: statistic, evreimea românească, foarte atașată de țară, de obiceiuri, de tradiții, de istorie, aproape că nu mai există în România de azi. Asta nu e o întâmplare și spune mult mai mult decât episodul teribil al Holocaustului.
Corupția, adaptabilitatea, minciuna, demagogia au rămas vii în România, așa cum au rămas vii calitățile românești: fraternizarea, o anumită apropiere plină de înțelegere față de semeni.
Ar trebui intelectualul să aibă un rol mai mare în acest proces de recuperare a memoriei?
Intelectualii nu trăiesc nici ei în stratosferă. Sunt oameni, au defectele și calitățile comunității din care provin. Ceea ce s-a întâmplat cu intelectualitatea românească atunci și acum este o reluare continuă a acelorași calități și defecte ale poporului: corupția, adaptabilitatea, minciuna, demagogia au rămas vii în România, așa cum au rămas vii calitățile românești: fraternizarea, o anumită apropiere plină de înțelegere față de semeni.
Eu am trecut prin asta, am avut colegi extraordinari și cu unii dintre ei am rămas în contact, dar, în același timp, nu se pot nega, nu se pot uita episoade de compromis, de corupție, de complicitate la care intelectualii, ca și restul populației, au luat parte. Pentru că intelectualii nu trăiesc în Eden, trăiesc pe pământ și pământul în acest caz e românesc. Tot ce există în populație, în oameni există și în intelectuali, la care calitatea intelectuală și cerebrală uneori reușește și alteori nu reușește să tempereze instincte brutale și teribile.
Recent, am avut neplăcerea ca printr-o corespondență cu un intelectual român din străinătate, trăiește la Bruxelles, să descopăr, într-un articol care era solidar cu un text scris de mine, despre Eliade, comentariile cititorilor, care au exprimat exact ceea ce spun: foarte mulți și mult prea mulți au revenit la sloganul antisemit al istoriei. Am fost stupefiat că după atâția ani și după atâtea schimbări în România și în lume există încă aceste reminescențe și aceste reveniri ale unei simțiri etnice, să zicem.
Deși au trecut atâția ani de la acel articol despre Eliade, Felix culpa. Am aflat, din 1991 încoace, suficiente și despre Mișcarea Legionară și despre Mircea Eliade și relația lui cu legionarismul. În 1991 să spunem că ați provocat rumoare pentru că, abia ieșiți din comunism, ne raportam la interbelicul de dinainte ca la o vârstă de aur.
Eliade însuși este un personaj mai complex. El însă, spre deosebire de Cioran, pentru care eu am o admirație specială, nu a fost destul de consecvent.
Vreau să spun că am făcut această descoperire foarte recent, când pur și simplu din întâmplare am văzut textul meu reprodus de acest intelectual român foarte integru, cu comentarii care erau aidoma cu cele care au fost în 1991 și în 1992 și în 1998. Există o reminescență și o continuitate și aș zice o permanență a unor pulsații antisemite, care firește că nu sunt doar antisemite, sunt pulsații ostile străinului, ostile celui care nu ne convine.
Nu e și vina politicienilor, care speculează aceste frici atavice și administrează cumva prin discursurile lor ura? Nu numai în România. S-a întâmplat în Marea Britanie, în campanile pentru Brexit, și în SUA. Iar în România sintagma aceasta, trădător de țară, încă mai apare în discursurile electorale.
Așa este, iar discursul electoral este, așa cum îi spune și numele, o manipulare politică a momentului. Și toți cei care sunt în competiția respectivă caută posibilitățile și artificiile pentru a câștiga competiția în care ei știu că acest resentiment milenar îi va ajuta.
Tema acestei ediții a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara e dată de granițe. E naționalismul o formă de graniță, de închidere?
Este, firește, dar uneori, cum a fost și în istoria României, naționalismul poate să aibă și un rol pozitiv și a avut, pentru Unirea țării, pentru dezrobirea de turci.
În momentul în care naționalismul se întoarce înăuntru, împotriva minorităților, împotriva celor cu care românii dintotdeauna au trăit în relativă coabitare afectuoasă sau măcar indiferentă, atunci lucrurile iau o turnură foarte neplăcută și adesea ucigașă.
Statele Unite stau acum pe un cazan care fierbe continuu și în care rezultatele nu se pot aprecia încă. E o perioadă foarte grea în America, care își pierde, și-a pierdut parțial rolul de far luminos.
Cum arată lucrurile în SUA, după protestele de acum câteva luni?
Statele Unite stau acum pe un cazan care fierbe continuu și în care rezultatele nu se pot aprecia încă. E o perioadă foarte grea în America, care își pierde, și-a pierdut parțial rolul de far luminos. America este un caz cu totul special, un conglomerat de etnii și de religii și de oameni pribegi, care își căutau un loc mai bun. Acești pribegi ajunși cu mult înainte cetățeni americani nu au corespuns totdeauna unor exigențe firești ale conviețuirii.
Mi se pare că actualul nostru president este o caricatură extrem de neplăcută și aș zice primejdioasă a ceea ce a fost pentru noi nea Nicu sau cum este acum, în atâtea alte comunități otrăvite de naționalism și de obscurantism.
Și pliat pe această criză socială, totul are proporții mai rele.
Absolut, pentru că tot ce se întâmplă acum și această nenorocire a maladiei este o formă a unui exil generalizat. Toată planeta este exilată în momentul acesta de la obișnuințele și de la existența ei obișnuită și comună într-un fel de năuceală primejduită și foarte toxică a superstițiilor.
Și aici au izbucnit imediat toate prostiile astea misticoide, care ne explică tot ceea ce s-a întîmplat printr-un soi de blestem supraomenesc și fac să ne punem speranța, cei care suntem destul de tâmpiți, într-o miraculoasă vindecare.
Este vorba despre un vaccin și despre un microb. Vindecarea, marea speranță a normalizării nu vor veni nici de data asta din Eden, sunt prea necredincios, e adevărat, ci va veni din oameni.
Nici păsările, nici șerpii, nici leii nu au religie, nu au o filosofie a așteptării. Oamenii au.
Norman Manea, după plecarea din țară, ați spus deseori că nu sunteți plecat de suficient timp pentru a avea o relație de indiferență față de țară. După dialogul nostru, mie mi se pare că tot nu a trecut suficient timp pentru a fi ajuns la indiferență. Greșesc?
Nu greșești. Eu am plecat la 50 de ani. La 50 de ani nu mai faci această schimbare radicală, revoluționară și totală. Nu am vrut să plec, a trebuit să plec. Astăzi am 250 de ani, dar cei 50 de ani inițiali, în care s-au petrecut copilăria, adolescența, maturizarea nu pot fi șterși pur și simplu printr-o deplasare profundă, geografică, spirituală cum vreți să îi spuneți.
Așa că am rămas măcar parțial legat de ceea ce mă lega. Astăzi, la o vârstă matusalemică, există rămășițele trecutului în mine. Sunt om, supus tuturor slăbiciunilor și speranțelor deșarte.
Citește și:
