Zece negri mititei, fiul lui Noe și cei șapte pitici: Ce desființăm, ce păstrăm și când mai trebuie o statuie să cadă? - Interviu

Zece negri mititei, fiul lui Noe și cei șapte pitici: Ce desființăm, ce păstrăm și când mai trebuie o statuie să cadă? - Interviu

O știre face vâlvă de la Paris până la București: romanul Zece negri mititei al Agathei Christie nu se mai poate numi astfel. Tirania corectitudinii politice!, se aude de-o parte a scenei. Rasismul se camuflează în artă!, se aude de cealaltă parte.

Adevărul e însă mult mai bogat: de pildă, în ediția franceză, cuvântul folosit nu e noir, ci nègre, amintește, într-un interviu acordat SpotMedia.ro, scriitorul și publicistul Andrei Cornea. Și nu e totuna. Dar unde ne oprim?

Toate dialogurile din rubrica Intelectuali față cu istoria

Până unde mergem cu corectitudinea politică, se întreabă un jurnalist francez în Le Figaro. Se referă la decizia, luată chiar de strănepotul Agathei Christie, de a ”deboteza ”, să îi spun așa, cartea Dix petits nègres, așa e titlul în franceză. E aici coada corectitudinii politice sau e o exagerare?

E în mod evident o exagerare.

Sigur, chiar și nègre în franceză, dar nigger, în titlul originar din engleză, avea conotații rasiste indiscutabile. De altfel, epoca interbelică în care a scris Agatha Christie cartea era foarte rasistă, nu numai în Germania, ci și în Statele Unite, în Marea Britanie, în Franța, la niveluri pe care noi, astăzi, aproape nu ni le imaginăm.

Dar asta e una.

Altceva este să modifici titlul, pur și simplu, din pudoare hipercorectă. Poți pune o notă de lectură, prin care să îl previi pe cititor asupra unor lucruri. Altminteri, într-adevăr, nu te mai poți opri.

Poți să schimbi Biblia, de exemplu. În Biblie, Ham, copilul mai mic al lui Noe, este considerat negru și se spune că este robul fraților săi. Ce facem, schimbăm Biblia?

La fel e și cu misoginismul.

Desființăm basmele de tipul Alba-ca-Zăpada și cei șapte pitici, pentru că își bate joc de, să spunem așa, cei care sunt mai mici de statură? Unde ne putem opri?

Într-adevăr, nu există limite, asta o știm foarte bine noi, care am trăit sub cenzură foarte multă vreme. Rămâne ca opinia publică să își spună cuvântul în fiecare dintre aceste cazuri.

Despre noua tiranie, însingurări și Statuia Libertății. Cum vede scriitorul Norman Manea pandemia care lovește deopotrivă New York-ul și Suceava – Interviu

S-a pus această problemă și în cazul filmului Pe aripile vântului, scos temporar de pe un post de televiziune, pentru a-i adăuga un disclaimer, un mesaj de contextualizare. Poate, trebuie arta să fie contextualizată? E asta o imixtiune?

Haideți să fim cinstiți. Pe aripile vântului e o carte foarte frumoasă, dar citită din perspectiva negrilor americani, lucrurile nu stau așa de bine.

E o atmosferă idilică, în care albii, care sunt un fel de boieri, se înțeleg foarte bine cu sclavii lor și marile probleme sunt dincolo de asta: războiul împotriva Nordului și problemele de amor.

Este o atmosferă idilică, una care seamănă puțin  și, sigur, orice comparație e lipsită de foarte multe fundamente, cu Viața la țară, a lui Duiliu Zamfirescu, în care boierii și clăcașii se înțeleg foarte bine și apar numai niște arendași răi, care strică lucrurile.

Poți să pui un disclaimer, o notă, o precizare, ca să liniștești  apele. Nu poți să-l schimbi.

Asta este, așa a fost făcut în epoca lui. Multe lucruri sunt așa.

Shylock este antisemit, ce să mai discutăm? Este antisemit. E o piesă foarte frumoasă, dar este o piesă antisemită, evreul mănâncă acolo carnea creștinilor.

Vedeți pusă o notă introductivă la piesă, care să explice antisemitismul epocii și, până la urmă, al lui Shakespeare?

A fost această discuție. Cred că acum evreii sunt ceva mai puțin sensibili decât altădată.

Au fost discuții, de exemplu, a propos de Wagner.

În Israel, multă vreme nu s-a cântat Wagner, a fost o rezistență foarte mare. Wagner era, într-adevăr, foarte antisemit. Muzica în sine nu, dar libretele lui, unele dintre ele puteau fi interpretate în această cheie antisemită.

Asta e situația: trebuie să o știi, să o cunoști, e bine să înțelegem trecutul, dar nu putem să modificăm, să intrăm cu picioarele, să tăiem, să umblăm cu foarfeca și cu colaje.

Ajungem la o rescriere ideologică.

În America, a mai fost un lucru, se știe bine asta. După Războiul de secesiune, după ce aceasta s-a încheiat, statelor din Sud li s-a permis să introducă o legislație, Jim Crow laws, în care negrii erau într-un fel de apartheid: nu aveau restaurante comune, nu aveau toalete comune, în autobuze erau separați.

Erau lucruri foarte dure și urâte și care, într-un fel, poate au lăsat o amprentă chiar mai rea decât sclavia în sine și care au continuat și au fost desființate abia în anii 60, în vremea lui Lyndon Johnson.

Și trauma încă există și iată că, în răstimp, ea este acutizată.

Da, pentru că există și astăzi, probabil, un comportament diferențiat al Poliției din unele state americane în raport cu negrii și albii. Un negru creează suspiciuni mai mari și apar lucruri de genul acesta.

În State s-a mai întâmplat ceva. Există această catastrofă care se numește Trump, care a pus paie peste foc și a ațâțat pasiunile, creând de partea cealaltă o rezistență și o animozitate pe măsură.

Pe de altă parte, remarc și faptul că acum o lună 50 sau mai mulți intelectuali de marcă, în general pornind de la centru stânga până la extrema stângă, precum Naom Chomsky, s-au pronunțat împotriva exceselor corectitudinii politice.

Spuneau ei acolo că Trump, sigur, este foarte periculos, e unul dintre promotorii iliberalismului, dar nu poate fi învins prin radicalism.

Exact, printr-un nou iliberalism contrar.

E ceea ce spunea Adam Michnik în anii 1990, că un –ism nu poate fi învins tot printr-un –ism.

Și vedem, din păcate, chiar în Polonia, și în Ungaria, un stil de neofundamentalism conservator, catolic, în Polonia, naționalist pur și simplu în Ungaria, care nu seamănă deloc cu ceea ce doream noi să fie liberalismul. Acolo apar altfel de corectitudini politice, de alt tip.

Și mai e ceva. Eu cred că aceste încercări de corectitudine politică de astăzi pur și simplu nu au niciun succes, în final.  O să tai un titlu, titlul poate fi reintrodus. În lumea noastră, circulația ideilor și a informațiilor este rapidă. Se pot publica cărți pe Internet.

Omul acela a schimbat titlul cărții străbunicii lui, avea dreptul să facă, avea drepturile de autor, cred că astea sunt 90 de ani de la moartea autorului. În momentul când nu o să le mai aibă, fiecare poate să facă ce vrea.

Gândiți-vă că încă în secolul al XVII-lea, pe vremea lui Spinoza, apăreau ediții piratate și statele nu le puteau controla. Tratatul teologic al lui Spinoza a apărut anonim, într-o ediție pirată, să îi spunem așa, fără numele autorului, și s-a răspândit foarte rapid. Astăzi, e imposibil să controlezi. Abia îi ațâți pe adversari, îi faci să se înverșuneze.

Dar statuile trebuie să mai și cadă? Există un moment când trebuie să cadă?

Da, trebuie să cadă, sigur. Statuia lui Stalin a trebuit să cadă, statuia lui Lenin a trebuit să cadă.

Statuia regelui Leopold.

Da, regele Leopold, se știe asta, a făcut niște lucruri teribile în Congo, comportamentul lui personal și al Belgiei atunci au fost fără asemănare cu ceea ce au făcut alte imperii coloniale.

Statuia lui Cristofor Columb?

Bun, acolo e o nebunie, a fost făcută de oameni completamente lipsiți de minte. Bietul Columb, care credea că a ajuns în Indii!

Sunt statui care pot să cadă. Statuia e un element simbolic, în jurul cărora orașele sunt organizate. Iar unele sunt și plicticoase și lipsite de valoare artistică.

S-au întâmplat lucrurile astea și în Renaștere. Până și Leonardo da Vinci făcuse o statuie ecvestră ducelui Sforza, care a fost distrusă de francezi, a fost topită.

Întrebarea e dacă e un protest față de o statuie sau față de un mod de a decupa istoria.

Da, statuia este un simbol. Este un protest față de personaj, dar care se întâmplă să întruchipeze o anumită politică, o anumită situație, o anumită stare.

În schimb, sunt alții care ar vrea să devină statui. De pildă, l-am auzit pe Trump, care s-a dus la Rushmore, unde sunt președinții sculptați într-un munte, patru, și a declarat că i-ar sta și lui bine acolo alături de ceilalți.

Ați scris recent un text, în Dilema, în care vorbiți despre fața românească a corectitudinii politice. Porniți de la acel amendament prin care să se interzică școlilor răspândirea distincției dintre sex și gen. În America avem corectitudinea politică universitară, ultra-conservatoare, la noi, iată, avem Parlamentul.

La noi apar din când în când chestii de genul ăsta. Aceea era o prostie absolută, nu neapărat fiindcă distincția asta ar fi cine știe ce lucru grozav, e și ea destul de discutabilă. Face parte din discuțiile academice, de zeci de ani deja.

Pro și contra interzicerii ”ideologiei de gen” în școli și universități

Dar a pretinde să faci asta printr-o lege, împiedicând libertatea academică, este cu totul și cu totul absurd.

Dar mai sunt la noi astfel de lucruri. La un moment dat au vrut să scoată din manual sau să reducă spațiul teoriei evoluției a lui Darwin.

Știți ce ne salvează pe noi? Puțina considerație pe care românul, politicianul roman, marea parte a populației o acordă chestiunilor de teorie, de doctrină, de principii. La noi nu contează chestiile astea, teoriile, ideologiile. Noi ne ajustăm la evenimente, cum e cazul.

Dar intelectualii?

Și intelectualii sunt destul de lași în chestiunile astea, cu unele excepții.

Nu prea am luat parte la această dezbatere care a încins spiritele occidentale, Cancel culture.

S-au scris și la noi câteva articole, privind lucrurile de la distanță, pentru că nu am avut niște cazuri dramatice  întâmplate.

Am avut dărâmarea unor statui ale comunismului, cu care toată lumea a fost de acord, deși și acolo se poate discuta. Nu mai știu când, atunci în 1990, au vrut să demoleze sau au demolat statuia lui Dobrogeanu Gherea.

A fost punerea în discuție a intelectualilor ideologi sau apropiați de extrema dreaptă în interbelic.

Iarăși, este un fenomen important, s-a întâmplat în anii 90, puțin după 2000, oarecum s-au cam clarificat niște chestiuni.

A fost recent tradusă în limba engleză cartea lui Mihail Sebastian, dar fără prefața lui Nae Ionescu, prefața antisemită.

Știu bine cartea, am fost la lansarea ei la Londra, l-am și întrebat atunci pe traducător și explicația a fost că ar fi fost greu de înțeles pentru cititorul englez, ar fi trebuit să faci o prefață la prefață.

Dar se poate această carte, fără prefața care a făcut istorie?

Da, cum să nu? Prefața nu poate fi înțeleasă fără carte. Cartea e un roman chiar bun, l-am recitit cu plăcere.

Derapajul legionar sau discipolii, adevărata lui operă? Pe cine a iubit Nae Ionescu mai mult – Interviu

Tatiana Niculescu are această ipoteză, că Nae Ionescu a dat acolo o replică personală, pentru că s-a recunoscut în personajul Ghiță Blindaru al lui Mihail Sebastian.

Semăna, da, sigur, dar Ghiță Blindaru era privit frumos, ca un personaj interesant, cu care eul autorial nu intră în niciun fel de conflict, amândoi își urmează drumul.

Tatiana Niculescu îl tratează cu prea multă simpatie, chiar cu mănuși, pe Nae Ionescu.

Nae Ionescu, sigur, a avut geniul lui, capacitatea de a magnetiza, de a hipnotiza o generație, însă totuși el, din punct de vedere intelectual, al producțiilor lui, este aproape nul. Dacă citești astăzi Roza vânturilor, vezi că nu e nimic acolo. Nu e nimic care să țină, care să rămână, care să aibă o valoare, totul e scris foarte frust.

Chiar și Prefața asta este foarte prost scrisă, grosolan scrisă. Atât de grosolan, încât până și pe Eliade l-a scandalizat. Eliade atunci i-a dat o replică, a fost atunci, trebuie spus, un bun prieten pentru Mihail Sebastian.

A fost o dezbatere și în România care privea Baltagul: e o carte misogină și avem episoadele de violență domestică, unde soțul o bate pe soție.

Da, țin minte: din când în când o bătea, dar o și iubea. Așa era lumea aceea.

Dacă mergem la lucruri de genul ăsta, desființăm multe, desființăm aproape toată literatura lumii, de la Ghilgameș până la, iată, Baltagul.

Când ți se dă să citești Pe aripile vântului, poți să înveți din ea foarte multe lucruri. Și din romanele românești, gen Viața la țară sau romanele lui Ionel Teodoreanu, poți să înveți foarte multe lucruri. La Sadoveanu e o lume mai aparte, mai îndepărtată, e greu de intrat în ea, dar din toate poți să înveți, dacă sunt explicate.

Pe vremuri, în sistemul artelor liberale, ce numim noi gramatică, de fapt, înseamna înțelegerea și explicarea textelor literare. Aflai și regulile de gramatică, sensul cuvintelor și până la urmă explicai sensul operelor literare. Așa trebuie să fie și acum.

Licențiat în istoria şi teoria artei la Academia de Arte Frumoase, apoi în filologie clasică la Universitatea din Bucureşti, Andrei Cornea a tradus în limba română filosofie greacă – Platon (Republica, Philebos, Theaitetos), Aristotel (Metafizica, Despre generare şi nimicire), Plotin (Opere I–III), Aristofan (Lysistrata, Viespile, Belşugul), Epicur.

A scris filosofie – Platon: Filozofie şi cenzură (Humanitas, 1995); ; De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş (Humanitas, 2004); Când Socrate nu are dreptate (Humanitas, 2005; trad. fr. Les Presses de l’Université Laval, Canada); Noul, o veche poveste (Humanitas, 2008); Poveşti impertinente şi apocrife (Humanitas, 2009); O istorie a nefiinţei în filozofia greacă (Humanitas, 2010); Realitatea şi umbra (Humanitas, 2013); Miracolul: Despre neverosimila făptură a libertăţii (Humanitas, 2014) -, dar și trei romane – Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia (roman, Humanitas, 2015), Lanțul de aur (Humanitas, 2017), Amintiri din epoca lui Bibi (Humanitas, 2019)