În trecut, adică înainte ca rețelele sociale să ne invadeze viețile, caracteristica principală a diplomației era rafinamentul, fiecare gest și cuvânt fiind alese atent, ceea ce le dădea greutate strategică. Astăzi, diplomația se confruntă mai degrabă cu declarații provocatoare, impulsive, fără filtru.
Eleganța verbală devine tot mai rară, iar subtilitatea și discreția sunt adesea considerate slăbiciuni. Ce contează acum este atragerea atenției, care este văzută ca un semn de fermitate și putere.
Summiturile internaționale afișează tot mai des zâmbete, bătăi pe umeri, îmbrățișări, de parcă prioritatea ar fi imaginea care trebuie transmisă, mai degrabă decât rezolvarea problemelor. Amenințările iau locul dialogului. Confruntările împing în fundal necesitatea negocierilor.
Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, care a fost un maestru al diplomației, reușind să-și folosească influența inteligent sub cinci regimuri diferite din Franța, avea o vorbă: „Cuvântul i-a fost dat omului pentru a-și deghiza gândirea.”
Nu prin transparență totală se ating obiectivele dorite, ci printr-o ambiguitate strategică. Talleyrand nu era de părere că trebuie să spui tot ceea ce crezi, ci mai degrabă să lași loc interpretării prin cuvinte atent alese. Astfel, mai multe uși se deschid pentru negocieri, iar manipularea, care automat este o armă a diplomației, devine mai eficientă.
Diplomația de astăzi reflectă mai mult viziunea filozofului german Nietzsche despre putere. Voința de putere e ceea ce contează, nu principiile morale ori atingerea dreptății, libertății sau a păcii adevărate. Altfel spus, puterile își urmăresc propriile interese. Nu căutarea sinceră a adevărului este cea care primează, ci modul în care acesta este transformat într-o „armă” pentru a consolida puterea și a-i forța pe adversari să renunțe la propriile revendicări, dacă acestea contrazic propria versiune a lumii.
Chiar dacă atât Talleyrand, cât și Nietzsche sunt conștienți de jocurile de putere și de necesitatea de a-i influența pe ceilalți, abordările lor sunt diferite. Acolo unde Talleyrand căuta să echilibreze puterea, știind când să cedeze și să-și recunoască eșecurile, viziunea nietzscheană aplicată în diplomație pune accentul pe afirmarea intereselor unui stat și respinge compromisurile care ar putea amenința autonomia și independența acestuia. Astfel, puterea este glorificată și afirmată, în timp ce supunerea față de autoritate, sub orice formă, este percepută ca un semn de slăbiciune, deoarece implică renunțarea la propria voință.
Filozoful german Immanuel Kant i-ar fi criticat pe amândoi. El nu vedea diplomația ca pe un joc de putere, ci o baza pe universalism, pe respectarea drepturilor fundamentale ale tuturor statelor și indivizilor. Un tratat, dacă este semnat, trebuie respectat de către toate părțile. Talleyrand ar fi fost prea cinic pentru el, deoarece nu apăra neapărat principiile morale, ci căuta înainte de toate avantaje strategice pentru a consolida poziția Franței, chiar dacă asta însemna să negocieze compromisuri sau să accepte reculuri temporare. Diplomația în sensul nietzschean, pe de altă parte, respinge normele morale și presiunile exterioare, favorizând o căutare a puterii eliberată de constrângerile tradiționale.
În teorie, mulți dintre conducătorii actuali sunt „kantieni”. Susțin respectarea dreptului internațional, garantarea drepturilor minorităților, promovarea libertății, democrației și păcii, dar în practică, tind să adopte viziunea lui Nietzsche, adică urmărirea propriilor interese și creșterea puterii.
Adevărul este că, de prea multe ori, idealurile noastre se lovesc de realitatea dură. Contextul politic se schimbă rapid, iar ceea ce părea de la sine înțeles doar cu ceva vreme în urmă devine adesea prea complex pentru a putea fi simplificat prin decizii pripite, ale căror consecințe le vom regreta ulterior.
În realitate, politicile ideologice rigide nu funcționează într-un climat politic volatil. E nevoie de pragmatism, flexibilitate și adaptabilitate. Războaiele nu trebuie doar gestionate, ci și prevenite. Colaborarea între state aduce mai multe beneficii pe termen lung decât competiția dintre ele. Menținerea dialogului între națiuni ajută la găsirea punctelor comune și, implicit, la negocieri și o pace stabilă.
În linia gândirii lui Talleyrand, diplomația preventivă, prin facilitarea alianțelor strategice, a dialogului direct și a negocierilor, se dovedește a fi mai eficientă decât acțiunile diplomatice reactive, care riscă, în ritmul în care evoluează lucrurile, să se transforme rapid într-un spectacol mediatic, unde impulsivitatea și emoțiile necontrolate ne vor duce inevitabil la o succesiune de provocări și la escaladări inutile.
Articolul a aparut miercuri în limba franceză în ziarul belgian L’Echo.