Discursul lui JD Vance la Conferința de Securitate de la Munchen a stârnit imediat reacții extreme. Două părți s-au conturat imediat: cei care l-au criticat vehement și cei care l-au aplaudat entuziasmat.
Aceste reacții emoționale nu au prea lăsat loc, sau doar un spațiu restrâns, unei dezbateri obiective și raționale a argumentelor pe care vicepreședintele american a încercat să le prezinte.
Printre criticile aduse de vicepreședintele american se numără și declinul libertății de exprimare în Europa. Libertatea de exprimare e o valoare fundamentală într-o democrație. Ceea ce deplânge vicepreședintele e cenzura anumitor idei considerate extremiste de către mainstream. Pericolul constă în faptul că cenzura poate duce la nașterea unor regimuri totalitare.
Frica preponderentă în Europa pare să fie (re)venirea la putere a extremiștilor de dreapta. Se face deseori referire la Hitler, la nazism, urmașii lui, văzuți ca întruchiparea răului absolut, de evitat cu orice preț.
Crimele și atrocitățile care au fost comise în numele comunismului par să fie uitate ori minimalizate. Ideile comuniste sunt îndulcite, pentru că sunt considerate progresiste. În Franța există, de exemplu, Partidul Comunist. Un Partid Nazist e de neconceput astăzi, oriunde în Europa.
Într-adevăr, în timpul lui Hitler libertatea de exprimare a fost suprimată total. Dar deja dinaintea venirii lui la putere, era sub presiune. Cu toate că de la începutul Republicii de la Weimar (1919-1933), libertatea de exprimare a fost asigurată prin Constituție, crizele economice, hiperinflația și instabilitățile politice au dus la creșterea extremismului, atât de dreapta, cât și de stânga.
Tratatul de la Versailles (1919), pe care Germania, considerată singura responsabilă pentru Primul Război Mondial, a fost obligată să-l semneze, a provocat resentimente la mulți germani. În urma acestui tratat, Germania a pierdut multe teritorii importante, printre care Alsacia-Lorena.
După Puciul de la München (1923) și arestarea lui Hitler, care încercase să răstoarne guvernul bavarez ca prim pas spre preluarea puterii în Germania, Partidul Nazist a fost temporar interzis, ceea ce i-a permis lui Hitler să se prezinte ca un martir al cauzei naționaliste.
Naționaliștii s-au văzut ca victime, oprite în drumul lor spre „dezvăluirea adevărului“. Această victimizare a atras și mai mulți susținători, sceptici față de sistem. Ideile radicale au început să capete tot mai mult un aer de martiraj.
Au urmat crize economice, printre care Marea Criză din 1929, când șomajul a explodat și sărăcia a crescut. Partidele radicale, comuniștii și naziștii, au găsit un spațiu propice pentru a-și propaga ideile și a încuraja proteste și violențe de stradă.
Reacția guvernului de la Weimar în fața haosului economic și social a fost restrângerea treptată a libertății de exprimare prin controlarea și limitarea informațiilor considerate radicale din ziare ori restricții asupra partidelor politice. A urmat apoi emiterea decretelor de urgență pentru a înăbuși propaganda comunistă și de extremă dreaptă. Multe ziare au fost cenzurate dacă se considera că sfidează ordinea politică.
- Celei mai mari agenții de presă din SUA i s-a interzis total accesul în Biroul Oval și Air Force One
- Donald Trump a interzis accesul AP la Casă Albă, pentru că agenția nu vrea să scrie „Golful Americii”
- AP dă în judecată trei oficiali ai administrației Trump, printre care și pe Susie Wiles
- Associated Press, Bloomberg și Reuters au denunțat restricțiile Casei Albe
Aceste măsuri au fost selective însă. Unele grupuri politice erau considerate mai periculoase decât altele și, ca urmare, și cenzura a fost mai severă. Aceste interdicții selective au provocat o divizare a societății, unii simțindu-se mai puțin auziți în opiniile lor, ceea ce a dus la o creștere și mai mare a instabilității politice. Ceea ce a urmat este cunoscut: venirea lui Hitler la putere în 1933.
Suprimarea, ca unica modalitate de a opri extremismul, nu a părut să fi fost suficientă ori efectivă. De cele mai multe ori, restricțiile asupra libertății de exprimare dau un avânt și mai puternic radicalizării.
Filozoful John Stuart Mill, în eseul său Despre libertate (1859), susține că nu cenzura este cea care combate ideile extremiste, ci dimpotrivă, lipsa unei dezbateri libere le permite să se radicalizeze, împiedicând astfel adevărul să iasă la iveală.
Pe aceeași linie de gândire merge și Karl Popper. O societate deschisă permite libera circulație a tuturor ideilor, inclusiv cele percepute ca fiind radicale, pentru că, altfel, acestea riscă să fie împinse într-o subcultură radicală unde devin și mai puternice.
Într-un interviu acordat Atlantico (16 februarie 2025), filozoafa franceză Chantal Delsol atrage atenția asupra tendinței de a privi anumite partide politice cu viziuni diferite ca pe un dușman mai degrabă decât ca pe un adversar.
Diferența dintre cele două e că cu un adversar e încurajată dezbaterea, dialogurile, chiar dacă există ciocniri ideologice. Opoziția politică menține viu sistemul democratic, pentru că deschide spațiul pentru negociere și compromisuri. Cu un dușman, pe de altă parte, nu mai există necesitatea de a-l înțelege, de a dialoga constructiv, de a ajunge la un acord, pentru că e perceput ca o amenințare existențială, un pericol, care trebuie înlăturat.
Să nu uităm că în regimurile totalitare opoziția parlamentară este aproape complet eliminată, redusă la tăcere.
Nu neapărat existența ideilor radicale afectează grav democrația, ci lipsa dialogului și a dezbaterii într-un cadru respectuos și constructiv. Atâta timp cât viziunile considerate extremiste nu sunt dezbătute deschis, astfel încât să poată fi analizate cauzele economice, sociale sau culturale care le-au declanșat și, în caz de nevoie, să fie contracarate prin argumente, pentru a evidenția defectele lor, democrația este subminată.
Un climat de suspiciune și polarizare ia naștere, iar încrederea în instituțiile statului este periclitată.
Articolul a fost publicat în franceză, în La Libre Belgique.