Dialogurile constructive au devenit un lux. Mai ales în timpul alegerilor parlamentare și prezidențiale, când opiniile divergente ies la iveală, a devenit aproape imposibil de a dezbate fără a ne jigni reciproc.
Există o tendință tot mai accentuată de a eticheta pe celălalt drept „extremist” sau „incompetent”, atunci când părerile sale ne deranjează. De multe ori, abandonăm rapid discuția, cu o nervozitate palpabilă, dar nu înainte de a ne expune opiniile, lăsându-le să rămână neconstestate, fără nicio șansă de a fi trecute prin filtrul rațiunii.
E mai ușor a scoate la iveală extremismul politic, deoarece acesta încalcă drepturile fundamentale ale omului, încurajează ideologiile politice radicale și amenință structurile democrației prin acțiuni violente ori reforme radicale care nu respectă principiile pluralismului.
Fascism, comunism, ultranaționalism, anarhism sunt doar câteva dintre pozițiile politice extreme, pe care le putem recunoaște cu ușurință, chiar dacă unii încearcă să îndulcească gustul amar al extremismului prin idealuri de puritate sau ordonare socială.
Extremismul în gândire se manifestă însă mai subtil și, ca urmare, este mai greu de identificat.
De multe ori, acesta se camuflează sub pretextul libertății de exprimare, percepută că o extensie a identității noastre.
Suntem convinși că avem dreptul de a ne expune opiniile. Totuși, în același timp, nu întindem acest drept și celuilalt. Monologul prevalează, în detrimentul dialogului.
Abuzăm de dreptul nostru, delegitimând dreptul celuilalt atunci când opiniile sale nu se aliniază cu ale noastre. Cu cât ideile noastre sunt mai ferme, cu atât credem că sunt mai clare, și deci mai greu de contestat.
Filozoful Søren Kierkegaard atrage însă atenția asupra faptului că claritatea nu e mereu un semn al înțelepciunii.
Chiar dacă vrem să simplificăm adevărul pe care vrem să-l propagăm, el e de multe ori complex și ne obligă să ne confruntăm cu contradicții și paradoxuri care ne incomodează.
Michel Foucault argumentează că ceea ce considerăm adevărat este, de fapt, rezultatul discursului grupurilor care dețin puterea la un moment dat și care decid ce poate fi considerat „corect” sau ce informație este „validă”.
Adevărul, susține el, nu este obiectiv și universal, ci un construct al puterilor dominante, care, printr-o viziune absolutistă asupra realității, urmăresc să modeleze comportamentul indivizilor pentru a-i „disciplina”.
Cei care resping acest „adevăr” riscă să fie marginalizați. Viziunea lui Foucault asupra puterii este relevantă, deoarece vede puterea nu ca un instrument centralizat, ci ca o rețea de relații răspândită la toate nivelurile societății, care se manifestă prin discursuri despre moralitate, sănătate, știință, educație, practici sociale.
Dacă extremismul politic vizează ordinea politică, extremismul în gândire se axează pe rigiditatea mentală. Dacă în primul caz politica este absolutistă, în al doilea caz gândirea devine absolutistă. Ambele sunt amenințate de diversitate și de o realitate nuanțată.
Extremismul politic poate merge mâna în mâna cu extremismul în gândire, însă este posibil să fim extremiști în gândire fără a adera neapărat la o ideologie politică extremă.
Inflexibilitatea gândirii se poate manifesta nu doar în politică, ci și în discursurile religioase, culturale sau sociale.
De exemplu, unii pot susține drepturile minorităților de orice fel, dar, în domeniul economic, pot adopta o gândire extremă, promovând un comunism radical care respinge orice inițiativă privată.
Alții, teoretic, pot susține egalitatea între sexe, dar nu ar accepta niciodată alegerea unei femei ca președinte sau într-un post de conducere.
Gândirea noastră poate aluneca ușor în extremism atunci când impunerea propriului punct de vedere devine mai importantă decât ascultarea opiniilor celorlalți.
Încercăm să convingem înainte de a asculta, în loc ca ascultarea să fie prioritară. Toleranța este esențială, dar nu suficientă.
Așa cum sublinia filozoful scoțian David Hume, pentru a încuraja progresul intelectual și, implicit, pe cel societal, nu este îndeajuns doar să conștientizăm existența diverselor puncte de vedere, ci trebuie să fim dispuși să învățăm din ele.
Freud ar spune că refuzul de a ne desprinde de propriile convingeri pentru a le supune filtrului criticii reflectă dorința de a proteja un ego fragil de haosul incertitudinii.
Poate că adevărata forță nu constă în vehemența cu care ne susținem și ne impunem opiniile, ci în abilitatea de a recunoaște vulnerabilitatea ascunsă în spatele siguranței cu care propovăduim adevărul.