Ceremonia deschiderii Jocurilor Olimpice din Paris a adus în lumină faptul că atunci când predici inclusivitatea e ușor să cazi în capcana excluderii anumitor grupuri.
În loc de a fi deschis un spațiu al dialogului bazat pe respect, s-a considerat că e mai ușor a aduce în prim plan propriile idei ale unui grup prin denigrarea sau derâderea credințelor altui grup. Ca și cum s-ar promova inclusivitatea cu o mâna, în timp ce cu cealaltă se lovește în credințele altui grup.
Mulți creștini au considerat că parodierea Cinei cea de Taină, un eveniment sacru și crucial din teologia creștină, când Iisus ia ultima cină împreună cu apostolii săi înainte de răstignire, a fost o jignire intenționată la adresa lor.
Tabloul lui Leonardo da Vinci a fost reinterpretat prin apariția unui model transsexual, a travestiților și a unui cântăreț dezbrăcat menit să-l reprezinte pe zeul grec al vinului Dionysos.
Au apărut rapid voci care accentuau că Cină Cea de Taină a fost reinterpretată de-a lungul timpului de diverși artiști, și, în consecință, a fost vorba aici doar de libertate de expresie și un anumit iz artistic prin accentuarea divertismentului prin muzică, dans și alte mijloace.
Acest argument în favoarea libertății de expresie e problematic din cel puțin trei puncte de vedere.
În primul rând, Jocurile Olimpice sunt menite a fi o platformă pentru pace, unitate și inclusivitate. Scopul principal e de a celebra și respecta diversitatea.
Chiar dacă se consideră că anumite mesaje nu pot fi transmise decât prin provocare, printr-un șoc creativ - nu neapărat întotdeauna artistic pentru că nu orice act de creativitate poate fi numit artă (care e mult mai subtilă), - ele pot fi totuși respectuoase față de identitatea celorlalți.
Filozoful francez Paul Ricoeur menționează conceptul de "împărtășire a umanității", când face referire la respectul față de diversitatea experiențelor umane.
Dialogul critic e important, dar aceasta presupune înțelegerea reciprocă și respectarea perspectivelor celuilalt. Doar în acest fel poate exista un dialog constructiv.
Ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice e menită, într-adevăr, să fie atrăgătoare și captivantă. Dar pentru că e vizionată de milioane de oameni din întreaga lume, e important să se găsească un echilibru între modul festiv, grandios și respectul pentru identitatea ideologică și culturală a publicului.
Altfel, apar controverse și conflicte precum acum, umbrind mesajul inițial al Jocurilor Olimpice, cel de inclusivitate.
În al doilea rând, se pare că se presupune că e mai tolerată de societate derâderea și ofensarea unui grup care a fost considerat mai privilegiat de-a lungul timpului. Criticarea grupurilor minoritare, care au fost supuse unei discriminări sistemice, marginalizării, e evitată pentru a nu trezi amintiri istorice dureroase și a nu încuraja perpetuarea diferitelor stereotipuri.
Adică se presupune că grupurile care au fost mai privilegiate (în trecut) pot suporta orice formă de critică, indiferent dacă ia forma jignirii ori a batjocurii, dar cei care aparțin grupurilor mai puțin privilegiate sunt mult mai sensibili și trebuie respectați în identitatea lor.
E mult mai tolerabil a ataca credințe, idei decât a ținti identitatea 'statică' a cuiva, adică etnia, rasa, sexualitatea, care se presupune că conturează mai ferm identitatea noastră, individualismul nostru.
De ce? Pentru că ceea ce credem e văzut că fiind ceva ce am ales noi, deci subiectiv, flotant, schimbător, mai puțin vizibil. De aceea, atacăm așa ușor argumentele cuiva, opiniile lui, de ce ne permitem să jignim deseori, fără să simțim povara vinovăției.
Dacă e vorba de aspectul 'exterior' al identității cuiva, însă, cauzăm o fisură prin jignirile noastre, îi erodăm identitatea, realitatea sa. Rasa, etnia vin cu un context istoric și deci sunt mult mai ancorate în identitatea noastră.
Identitatea noastră, însă, nu e formată doar din caracteristici externe. Filozoful german Paul Landsberg accentua faptul că aspectele noastre interne (religia, valorile, credințele personale) fac ca identitatea noastră să nu fie o entitate statică, ci să fie un proces dinamic.
Caracteristicile externe și aspectele interne ale vieții noastre se influențează reciproc. Mircea Eliade atrăgea de asemenea atenția asupra importanței religiilor și miturilor în formarea identității noastre.
Mai ales în ziua de astăzi, când credințele, fie ele religioase ori nu, joacă un rol așa de important în sensul că influențează ceea ce suntem sau dorim să devenim, respectarea lor e necesară dacă dorim să respectăm identitatea unei persoane.
Libertatea de expresie e încurajată, dar, precum toate în viață, are limitele ei.
În al treilea rând, mai mult de 85% din populația Franței a considerat că ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice a fost reușită. Mulți au tras repede concluzia că parodierea Cinei cele de Taină nu ar fi interesat populația în așa măsură și, prin urmare, per total, a fost un succes. Așa o fi.
Se pune însă întrebarea câți dintre cei care au participat la acest sondaj online (1.488 persoane de minim 18 ani) au făcut o asociere între tabloul lui Da Vinci, reprezentarea religioasă, și parodia în cauză, dacă știau de existența acestui tablou în detaliile sale.
Pentru mulți, poate, parodierea a fost doar un simplu divertisment. Se zice că interpretarea lui Da Vinci nu e luată exact din Biblie, ci că scena religioasă e fruct al imaginației sale artistice, și că, astfel, și parodierea de la Jocurile Olimpice poate fi considerată un act imaginativ.
Marea diferența, însă, e că pictura lui da Vinci e respectuoasă față de creștini, ceea ce, din păcate, nu se poate spune despre parodia în cauză.
Opinia publică e importantă, dar libertatea de expresie, chiar dacă este un drept fundamental, este și un concept nuanțat ce nu poate fi redus la întrebări simpliste de tip „da” sau „nu”.
Indiferența e uneori mai nocivă decât critica pentru că ignoră prezența celuilalt, cu tot ce îl definește. Poate în acest caz, însă, ignorarea creștinilor ar fi fost de preferat.
Nu trebuie neapărat să interacționezi pozitiv cu celălalt când ești în dezacord cu el, să îi arăți amabilitate. Dar măcar astfel ar fi rămas respectul, chiar dacă în forma sa rudimentară, de a nu jigni pe celălalt. Acesta e de fapt soclul inclusivității: respectul minim.