S-au întâmplat și multe lucruri bune în România ultimilor ani și toate au un numitor comun: ies din mâinile și munca societății, în pofida politicienilor și deciziilor în răspăr luate de puterea politică.
Este și motivul pentru care, atunci când vorbește despre degringolada negocierilor pentru un plan economic, profesorul de economie Christian Năsulea insistă să nu vorbim despre criză economică, ci despre una a cheltuielilor statului.
Există o parte a societății care nu doar că-și face treaba, după definiția dată de Noica patriotismului, dar adaugă ceva și pentru comunitate, pentru societatea mare, pentru patria care, dacă se rezumă doar la casa ta bine îngrijită și respirabilă, la un moment dat se poate surpa.
Atunci când astfel de lucruri apar, când suntem în fața unor oameni din mâinile și mintea cărora isprăvile bune par a ieși fără rest, simțim, nu-i așa?, că am primit un fel de răgaz, o pauză de la istoria grea și urâtă, în care să respirăm, să ne vedem între noi, să ne bucurăm colectiv că „se poate”.
Doar că nu se poate până la capăt, atunci când statul nu doar că nu ridică un pai pentru a consolida proiectele bune și care sunt în măsură să genereze liant comunitar, ci și ia parte, de fapt, la compromiterea și demolarea binelui care iese și acolo unde puțini i-ar da o șansă.
Librăria „La două bufnițe” din Timișoara a devenit rapid după deschidere nu doar un spațiu al comunității locale, un pol cultural, o librărie independentă, unde cărțile erau, la propriu, în dialog, dacă aveai curiozitatea sau ochiul să le vezi alăturate, ci un spațiu al binelui care funcționează în țară.
O librărie cunoscută și admirată și din afara Timișoarei, una dintre resursele de speranță socială și de mândrie, cu toate că umerii care o țineau nu erau ai noștri, ai tuturor, ci ai celor două bufnițe, Raluca Selejan și Oana Doboși.
A trecut prin momente dificile, în anii de pandemie, dar a reușit să iasă și din asta și să construiască mai departe o comunitate căreia îi era bine. Și probabil că aici e și una dintre marile greșeli: iluzia că era reușita societății, adică a noastră, că noi cu toții merităm bucata asta de dreptate, în istoria mare și urâtă care se desfășoară dincolo de ușile librăriei.
Unde noi am vrut să fie reușita noastră erau munca, încăpățânarea și nopțile cu facturi ale Ralucăi și Oanei.
Și tot acolo erau politicile culturale mediocre ale unui stat pentru care cultura e la și altele, asta fiind varianta bună, pentru că atunci când statului român i-a făcut cu ochii cultura, a transformat-o în instrument populist, politicianist, promotor al retoricii naționaliste. Să ne uităm doar la soarta Institutului Cultural Român, după Horia Roman Patapievici.
La două bufnițe nu se închide pentru că românii citesc prea puțin și cumpără și mai puțină carte, ci pentru că statul român, prin reprezentanții lui politici, a disprețuit profund cultura, i-a detestat pe intelectuali și a transformat educația în dosare de cadre trecute prin industria meditațiilor.
Se închide pentru că binele care iese din isprăvi private e o resursă de așteptare și speranță socială pe care marii actori politici nu o pot controla și atunci o subminează, o trec în registrul minor.