De ce nu are guvernul suficienți bani pentru pensii și cum putem ieși din această situație

Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agentiei pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

În anul 2017, de când datează ultimul raport al Eurostat, pensionarii români aveau cele mai mici venituri (pensii) dintre toți cetățenii statelor UE, la jumătate față de veniturile pensionarilor polonezi și cam la două treimi din veniturile pensionarilor unguri.

Sursa: AICI

Avem peste 5,1 milioane de pensionari, cu pensia medie lunară de 1.335 de lei, în timp ce pensia minimă este de 704 lei. Aproape 40% dintre aceștia (1,9 milioane de persoane) au pensii de cel mult 1.000 de lei, iar aproximativ un milion de pensionari sunt beneficiari ai indemnizației sociale, care întregește veniturile mici ale acestei categorii până la suma de 704 lei, adică 146 de euro. (Sursa: AICI).

Este clar că aceste cifre indică sărăcia în care se zbat majoritatea pensionarilor de la noi. Este la fel de clar că recenta majorare a pensiilor cu 14% nu va îmbunătăți prea mult situația acestor defavorizați. Este la fel de clar că niciun partid politic nu vrea să recunoască faptul că atât se poate cu o țară prost condusă și cu o economie înapoiată ca cea pe care toate guvernele de după 1990 au perpetuat-o.

Unde este, de fapt, problema României? De ce nu poate să iasă din această logică a sărăciei și a sub-dezvoltării?

Răspunsul este cât se poate de simplu: pensiile actualilor pensionari se plătesc din contribuțiile plătite la fondul de pensii de către actualii angajați.

România are 5 milioane de pensionari și 5 milioane de salariați. Adică, pe românește, fiecare salariat plătește pensia unui pensionar. În medie, fiecare salariat român ia un salariu brut de 5.300 lei (sursa: AICI), din care plătește o contribuție la pensii cam de un sfert, adică cu puțin peste 1.300 lei. 

Păi asta e pensia medie. Orice creștere de pensii (inclusiv aceasta, de 14%) se face prin subvenționarea diferenței de la bugetul de stat, adică din impozitele culese de Fisc de pe urma funcționării economiei. E simplu, nu?

Și atunci, cum poți să crești pensiile? Păi fie crești numărul de salariați, fie crești salariul mediu, fie crești nivelul contribuției la pensii, fie o combinație din toate.

Se poate crește numărul de salariați din țară? Păi nu prea, că nu ne ajută demografia. Populația țării este într-o continuă scădere:

Iar ponderea pensionarilor crește, în vreme ce cea a populației active și a copiilor scade:

Sursa: AICI

Rata natalității este scăzută și în scădere față de decada anterioară:

Sursa: AICI

Evoluţia numărului de născuţi vii în perioada de referinţă urmează aceeaşi curbă cu evoluţia natalităţii, scăzând îngrijorător de la 214.728 în 2007, la 203.231 în 2016, cu circa 11.497 (5,4%) în numai 10 de ani, ajungând astfel printre cele mai mici rate pe plan european, mai mică decât media din UE (10,0‰), mai mică decât în Ungaria și mai mică decât în Bulgaria.

Rata natalității oscilează între valoarea cea mai mare (17,4) în Kosovo, și valoarea cea mai mică (8) în Italia. Portugalia, Italia, Germania sunt țări cu rate ale natalității mai mici decât România, în timp ce în Irlanda rata crește la 14,2‰, reprezentând cea mai mare rată din UE în 2015.

Va să zică populația totală scade, natalitatea scade, deci demografia nu ne ajută deloc. Pe de altă parte, din țara noastră au plecat, după 2007, între 4 și 5 milioane de oameni, ceea ce reprezintă o treime din forța de muncă a națiunii:

Sursa: AICI

Banca Mondială ne spune, practic, acest lucru: forța de muncă din țara noastră a scăzut de la 12,3 milioane de oameni în 1990 la 8,9 milioane de oameni în 2019.

Cât privește rata de participare a forței de muncă, nici aici nu stăm prea grozav, cu doar 54%, în urma unor state precum Polonia (56,55%) și Ungaria (56%) și departe de procentajele mari din centrul Europei, de peste 60% (Germania, Cehia, Austria). (Sursa: AICI)

Putem măcar să avem salarii mai mari în România, pentru a avea contribuții la fondul de pensii mai mari? Se pare că nici aici nu stăm grozav: dacă ponderea salariilor în PIB în UE se duce la 48%, la noi acest indicator nu depășește 38%:

Sursa: AICI

Practic, creșterea PIB-ului din ultimii ani s-a distribuit cu precădere către salarii doar în 2016 și 2018, în toți ceilalți ani, partea leului revenind acționarilor, capitalului adică, ne arată Ștefan Guga în lucrarea „Chestiunea productivității”, sprijinită de către fundația Friedrich Ebert:

Sursa: AICI

Iată, așadar, care este cocktailul criminal care împiedică creșterea fondului de pensii în România: am pierdut o treime din forța de muncă, care plătește contribuții în Spania, Italia, Germania, Marea Britanie sau Franța, iar cei rămași aici au salarii mult prea mici pentru a alimenta așa cum se cuvine fondul de pensii.

Bun, păi dacă nu avem suficienți bani la fondul de pensii, poate putem să finanțăm creșterea pensiilor din bugetul de stat, adică din celelalte impozite colectate de către stat sau din împrumuturi. Ca un făcut, nici așa nu avem prea mult noroc, România fiind, în ultimii ani, una dintre țările cu cel mai mare deficit bugetar din Uniune, adică cu cheltuielile mult mai mari decât veniturile:

Sursa: AICI

Cât despre anul 2020, ce să mai vorbim? Ministerul de Finanțe tocmai ne-a comunicat că „Deficitul bugetului general consolidat, în sumă absolută, calculat potrivit metodologiei naționale (cash) crește de la 73,4 miliarde lei la 91,0 miliarde lei acesta reprezentând 8,6% din PIB”.

Adică veniturile bugetare sunt mult prea mici pentru a potoli foamea de bani a autorităților noastre. Cât despre noi împrumuturi, deja datoria publică a ajuns la 40% din PIB și crește rapid spre 45% (la sfârșitul anului).

Practic, oriunde am privi, nu se poate găsi o soluție pentru o creștere decentă a pensiilor. Și atunci, ce-i de făcut? Să ne resemnăm? Depinde numai de noi să ne trezim din acest coșmar și să ne facem un alt viitor. Numai că trebuie să înțelegem că în economie nu există minuni și nici nu se poate schimba peste noapte o structură înapoiată a unei țări.

Soluția?

Ieșirea din logica electorală în care nu contează decât alegerile următoare. România are nevoie de o schimbare dramatică de logică internă economică.

În primul rând, guvernul și președintele trebuie să înceteze să se zbată pentru dreptul românilor de a munci în alte țări, ci să înceapă să se zbată pentru întoarcerea românilor acasă și pentru creșterea economiei noastre. Politica de până acum, de încurajare a emigrației spre Vestul Europei, a fost criminală pentru națiune, iar cei care au promovat-o ar trebui să aibă numele blestemate pentru totdeauna.

În al doilea rând, România are nevoie să oprească extragerea profiturilor din companiile străine pe calea ocolirii legislației fiscale. Companiile care au primit cu atâta generozitate resursele țării și monopolul unei piețe de 20 de milioane de consumatori trebuie să înceapă să plătească impozitele aici, nu să transfere profiturile în țările lor de origine.

În al treilea rând, România are datoria de a-și finanța un program propriu de lansare a unui alt tip de companii, producătoare de valoare adăugată mare și trebuie să renunțe la fabricile primitive, populate cu lucrători necalificați și mizerabil plătiți.

În al cincilea rând, țara are nevoie disperată de creșterea ratei de participare a forței de muncă și asta se obține numai cu urbanizarea populației și cu creșterea gradului de accesibilitate a școlii de către copiii din zonele rurale defavorizate.

Să înceteze odată pentru totdeauna simulacrul de educație în școlile depopulate, în care clasa I-a învață în aceeași sală cu clasa a IV-a și cu același învățător (suplinitor, de fapt). Desigur că România are nevoie și de fortificarea universităților mari, cu tradiție și prestigiu, care să re-devină capabile să ofere o educație pe măsura secolului nostru.

Câte un pic de la fiecare din aceste imperative poate schimba cu totul fața României. Dacă renunțăm la încurajarea emigrației din România, dacă vom impozita profiturile reale ale marilor companii străine, dacă vom educa populația și o vom împinge să participe la piața muncii, dacă vom extirpa cancerul aristocrației  bugetare, risipitoare și excesivă, atunci, da, vom avea o altă economie, care să poată să plătească pentru o bătrânețe decentă a celor care ne-au crescut și care ne-au educat pe noi. Nu știu, însă, dacă s-au născut politicienii care să facă toate aceste lucruri…