Vorbitorii de limbă rusă din fostele republici sovietice sunt o masă de manevră în politica externă a Moscovei, încă din vremea lui Boris Elțîn, dar au devenit piesa esențială a noului imperialism rus pe care l-a construit Vladimir Putin și care are ca ultimă etapă anexarea, așa cum s-a văzut în cazul Crimeii, așa cum a arătat lituanianca Agnia Grigas încă din 2014.
Astfel, pentru ca Rusia să te considere compatriot și să te facă astfel parte a Lumii ruse/Ruskii Mir, nu e nevoie să fii etnic rus, ci să vorbești limba rusă sau nici atât, să ai măcar afinități culturale, spirituale cu Rusia.
Aici e de căutat miza promulgării rapide de către Volodimir Zelenski a noii legi a minorităților naționale, care a stârnit o legitimă îngrijorare la București.
Dar îngrijorarea este una, iar calea populistă este alta, iar până la validarea nedorită a narațiunii ruse care spune că minoritarii au drepturile încălcate de Kiev, așadar trebuie de urgență apărați, drumul nu este lung.
România a avut, prin MAE și președintele Klaus Iohannis, o poziție consecventă în ceea ce privește legea minorităților naționale, promulgată recent de președintele Ucrainei. Totuși, referirea la tema minorității române nu apare în relatarea pe care Zelenski o face după discuția cu Iohannis, în vreme ce președintele român se referă extensiv la asta, într-o notă care poate fi percepută ca fiind populistă, mai ales că vine după eșecul neintrării în spațiul Schengen, o decizie care este imputată Austriei și Olandei, dar pentru care politicienii de la București au pus mult capital politic în jocul intern.
Despre cartea Agniei Grigas, Crimeea și noul Imperiu Rus, am mai scris, cu mențiunea că ediția în limba română, publicată de Editura Corint, are adăugat un cuvânt de încheiere despre războiul din Ucraina.
Agnia Grigas este expert în cadrul Consiliului Atlantic, fiind specializată în domeniul energiei și riscurilor politice din Europa, Rusia și fostul spațiu sovietic. Este autoarea lucrărilor The Politics of Energy and Memory Between the Baltic States and Russia (2013) și The New Geopolitics of Gas (2017). A lucrat vreme de un deceniu în calitatea de consilier pentru dezvoltarea afacerilor, analiza și reducerea riscurilor. A îndeplinit funcția de consilier pe probleme energetice și economice în Ministerul Afacerilor Externe din Lituania. Este licențiată a Universității Columbia și doctor în relații internaționale al Universității Oxford.
Premisa de la care pleacă este aceea că, încă de la destrămarea URSS și mult mai intens și orientat geopolitic după 2000, politica externă a Rusiei a încorporat conceptul de „compatriot” și a construit în jurul acestuia o tendință crescândă de reimperializare.
Dacă în 2014, temenul de reimperializare încă putea să pară prețios sau rezervat discursului academic, din februarie 2022 încoace el a căpătat o formă istorică abjectă. De altfel, amintește Grigas, cercetătoarea franceză Helene Carrere d’Encausse nu s-a sfiit să descrie și URSS drept un imperiu, spre indignarea sovietologilor din epocă.
Vocația imperialistă a Rusiei nu a dispărut niciodată
Lui Putin, argumentul compatrioților care trebuie apărați de urgență i-a folosit enorm, alimentându-i puterea discreționară și legitimându-i voința imperialistă.
După ce a trimis trupe în Cecenia, în 2000, cota sa de încredere a crescut la 84%, remarcă Agnia Grigas. În 2014, înainte de anexare, cota de încredere a președintelui rus era de 72%. După anexare, a ajuns la 85%.
Asta spune suficiente și despre narațiunile în care rușii sunt dispuși să creadă și explică, în mare parte, de ce revoltele din Rusia rămân marginale, de la agresiunea militară pe scară largă a Ucrainei.
Ce este exact compatriotul rus și cum a ajuns să fie parte explicită din strategia de politică externă?
Sootecestvenik, termenul rus pentru compatriot, desemnează nu doar etnicii ruși care trăiesc în afara Rusiei, ci a fost lărgit ideologic, pentru a-i include și pe vorbitorii de limbă rusă, care nu au naționalitate rusă, ba chiar și pe cei care nu vorbesc rusa, dar au legături culturale, istorice, religioase cu Rusia.
Acești compatrioți au devenit unul dintre instrumentele folosite de regimul Putin în politica externă, atât pentru exercitarea influenței (exemplul statelor baltice, unde procentul rusofonilor, așadar nu al etnicilor ruși numaidecât, este consistent, sensibil mai puternic în Estonia și Letonia), cât mai ales pentru justificarea agresiunii militare (conflictele înghețate din Oseția de Sud, Transnistria, Abhazia), care poate merge până la anexare (Crimeea) sau genocid (Ucraina de astăzi).
În cadrul ultimelor faze ale reimperializării, scrie Agnia Grigas, necesitatea protejării compatrioților constituie justificarea Rusiei pentru intervenția militară.
Rusia continuă să folosească în mod constant strategia „apărării compatrioților” în războiul din Ucraina. Printre scopurile declarate ale lui Putin pentru justificarea acestui război este cel de a proteja ucrainenii vorbitori de limbă rusă – pe care Moscova i-a declarat compatrioți – de ceilalți ucraineni și de guvernul de la Kiev.
Mai mult, în teritoriile nou ocupate din Donbas, Rusia eliberează acum pașapoarte rusești și chiar oferă bani celor care acceptă pașapoartele rusești. Acești cetățeni ruși proaspăt creați sau cumpărați intră apoi sub protecția și jurisdicția Federației Ruse.
Același model a fost urmat în Crimeea, Osetia de Sud și Abhazia. Rusia încearcă, de asemenea, să curețe teritoriile ucrainene din sud și din est de locuitorii săi inițiali, pentru a aduce apoi armata rusă și familiile acestora. Acești noi colonizatori ruși pot cere apoi protecția Rusiei și pot vota la referendumuri pentru încorporarea în Federația Rusă, cum a fost cazul Crimeii, Luganskului, Donețkului și, să nu uităm, al Transnistriei.
Între timp, ucrainenii fie sunt forțați să fugă din acele teritorii, fie sunt duși în tabere de filtrare pentru a fi stabiliți în părți îndepărtate ale Rusiei.
Agnia Grigas, interviu pentru Spotmedia.ro
În toată această construcție a instrumentelor necoercitive, limba rusă joacă un rol important, la fel ca afinitatea cultural-spirituală.
Altfel spus, dacă vorbești rusă, ești ortodox și te identifici cultural cu Lumea rusă, atunci poți fi apărat – nu e nevoie să vrei, așa cum s-a văzut în cazul populației rusofone din Ucraina, pe care Rusia a ucis-o nediscriminatoriu – de „mama” Rusie.
Este etapa pe care Agnia Grigas o numește etapa politicilor umanitare. Însăși fundația Lumea rusă, înființată în 2007, este rezultatul unei asocieri a Ministerului Afacerilor Externe și Ministerului Educației, dar interesant este că fundația aceasta este condusă de Viaceslav Nikonov, nepotul lui Molotov, ministrul de Externe al lui Stalin.
Nikonov nu a ajuns chiar întâmplător să conducă o fundație în care cultura, religia și limba sunt arsenal de politică externă: și-a început cariera ca asistent al șefului KGB, în perioada 1991 – 1992.
De aceea, pentru Ucraina, limba rusă este o armă a agresorului, la fel ca riturile care țin de Biserica ortodoxă rusă, cum este sărbătorirea Crăciunului pe rit vechi. Începând cu Crăciunul lui 2022, ucrainenii sărbătoresc în aceeași zi cu Europa, nu cu Rusia. Este mai mult decât o declarație de independență, este o dejucare a uneia dintre strategiile lui Putin.
Aici e de găsit și miza pentru care Volodimir Zelesnki a promulgat noua lege a minorităţilor naţionale, deși aceasta lezează drepturile altor minorități, română, maghiară, bulgară, cu mențiunea că situația minorității române e specială, pentru că deseori etnicii români sunt desemnați de autoritățile ucrainene ca fiind moldoveni, o aberație care trebuie corectată.
De altfel, parcursul european al Ucrainei nici nu ar fi posibil fără o corectare a acestei legi.
Dar până la aderarea efectivă la UE, Ucraina este în război, iar una dintre armele agresorului este compatriotul care fie vorbește limba rusă, fie vrea să aparțină Bisericii ortodoxe ruse, de unde și ipocritul apel al lui Kiril, infamul patriarh, de a exista un armistițiu pe perioada Crăciunului rusesc, acela pe care Ucraina nu îl mai celebrează.
Trebuia România să tacă?
E dreptul României să își apere (în sensul protejării culturale) etnicii din Ucraina, dar nu îi ajută cu nimic în acest moment dacă este inoportună, pentru că asta este problema președintelui Klaus Iohannis și nu doar acum: neadecvarea.
Este motivul pentru care președintele Zelenski a relatat convorbirea cu președintele român ca fiind despre cooperarea în materie de securitate și alte teme de pe agendă.
Nu înseamnă că drepturile minoritarilor români nu trebuie să se audă la București, dar o politică efectivă înseamnă ca autoritățile de la București să aibă chiar o strategie despre când și mai ales cum.
După reacția MAE, corectă pe fond, dar neadecvată contextului real, adică războiului care nu poate fi pus pe locul doi, pentru că bombele cad și oamenii mor, comentariul suplimentar al președintelui Iohannis a adus un exces care trimite poziționarea României în populism.
Cu alte cuvinte, nu era momentul ca România să decline narațiunea care lui Viktor Orban îi folosește, dar iliberalul nu se sfiește să se pună în răspărul UE și să fie util Moscovei.