Pe măsură ce premierul Spaniei condamnă războiul din Iran, alți politicieni nu pot – sau nu vor – să vorbească împotriva președintelui SUA.
Pedro Sanchez a susținut, miercuri dimineață, un discurs televizat de 10 minute, intitulat „O declarație instituțională a prim-ministrului pentru evaluarea evenimentelor internaționale recente”. Deși titlul părea neutru, cuvintele lui Sanchez au fost departe de a fi cuminți.
La câteva ore după ce Donald Trump a amenințat că va întrerupe comerțul cu Spania din cauza refuzului guvernului de a permite folosirea a două baze comune din Andaluzia pentru atacuri asupra Iranului, Sanchez și-a expus argumentele.
Premierul spaniol a devenit astfel unul dintre puținii lideri europeni care au respins deschis și ferm cererile unui președinte american cunoscut pentru stilul său de negociere imprevizibil, caracterizat prin intimidare, umilire și autoproclamare, arată o analiză The Guardian.
Argumentul central al lui Sanchez a fost că un alt război în Orientul Mijlociu ar cauza numeroase pierderi de vieți omenești, ar destabiliza și mai mult regiunea și ar avea consecințe economice grave, dar multe pasaje ale discursului erau clar personale.
Datoria primordială a unui guvern, a spus Sanchez, este să protejeze și să îmbunătățească viața cetățenilor săi, nu să manipuleze sau să profite de pe urma conflictelor globale.
„Este absolut inacceptabil ca nişte lideri incapabili să-și îndeplinească această datorie să utilizeze cortina de fum a războiului pentru a-și ascunde eșecul și, în acest proces, să umple buzunarele unui grup restrâns – aceiași oameni dintotdeauna; singurii care profită când lumea încetează să construiască spitale și începe să construiască rachete”, a afirmat Sanchez.
El a adăugat: „Este naiv să crezi că democrația sau respectul între națiuni pot izvorî din ruine. Sau să crezi că obediența oarbă și servilă este o formă de conducere… Nu vom fi complici la ceva care este rău pentru lume și contrar valorilor și intereselor noastre, doar din frica de represalii din partea cuiva.”
Chiar dacă discursul său se adresa, în mare parte, unor oameni care deja îi împărtășeau opiniile sale – un sondaj recent arată că doar 15,7% dintre spanioli au o părere favorabilă despre Donald Trump – cu mesajul său au rezonat şi cei care fuseseră nemulțumiți de sprijinul Spaniei pentru invazia Irakului din 2003 sub conducerea lui José María Aznar.
Reacțiile politice interne au fost previzibile: liderul Partidului Popular, Alberto Núñez Feijóo, l-a acuzat pe premier că face politică partizană și pune în pericol relația Spaniei cu SUA, iar Santiago Abascal, liderul partidului de extremă dreapta Vox, a sugerat că decizia a fost luată de „ayatollahi” și de un premier preocupat să rămână la putere, în ciuda numeroaselor scandaluri de corupție.
Tonul dur al lui Sanchez nu este însă neobișnuit: el a criticat dur acțiunile Israelului în Gaza, acuzând țara de „exterminarea unui popor neajutorat” și uciderea copiilor prin foamete, și s-a opus răsturnării armate a lui Nicolas Maduro în Venezuela. De asemenea, a promovat beneficiile imigrației, în timp ce majoritatea politicienilor europeni preferă retorica radicală și restricțiile stricte.
Vocea lui devine tot mai puternică, dar, cel puțin pentru moment, rămâne una solitară. În timp ce premierul Danemarcei, Mette Frederiksen, a câștigat laude și și-a consolidat profilul prin mobilizarea liderilor europeni împotriva încercării lui Donald Trump de a revendica Groenlanda, Sanchez nu a găsit susținere în marile capitale europene.
Din motive uneori interne, alteori globale, ideologice sau practice, omologii săi de la Berlin, Paris și Roma s-au dovedit fie incapabili, fie reticenți să vorbească împotriva lui Trump.
Macron, mai slab ca Jacques Chirac
Președintele francez, Emmanuel Macron, l-a contactat pe Sanchez miercuri pentru a-i transmite „solidaritatea europeană” a Franței în fața amenințărilor comerciale ale SUA. Macron, care mai are doar un an de mandat și se concentrează aproape în întregime pe politica externă, se confruntă acum cu provocarea de a încerca să dezamorseze un alt conflict internațional care pare să fie dincolo de controlul Franței.
Parisul, care s-a opus ferm războiului din Irak condus de SUA în 2003 sub președintele Jacques Chirac, care s-a manifestat vehement împotriva acestuia, merge acum pe o linie fină de pragmatism.
Macron a fost clar în declarații, afirmând că atacurile americane și israeliene asupra Iranului nu respectă dreptul internațional. Totodată, el a subliniat că conducerea iraniană poartă responsabilitatea pentru ignorarea legislației internaționale prin programul nuclear, finanțarea grupurilor teroriste și încălcările drepturilor omului.
Într-un discurs televizat de marți seara, Macron a declarat referitor la uciderea liderului suprem al Iranului și a oficialilor de top: „Istoria nu plânge niciodată pentru călăii propriului popor și niciunul dintre ei nu va fi jelit.”
Franța a deplasat portavionul Charles de Gaulle în estul Mării Mediterane, precum și alte capabilități de apărare antiaeriană, pentru ceea ce Macron a numit o prezență „strict defensivă” în sprijinul aliaților săi regionali, inclusiv Cipru, dar și Qatar, Kuweit și Emiratele Arabe Unite, unde Franța are o bază militară semnificativă. Un oficial francez a declarat că una dintre principalele priorități este „să găsim o cale de ieșire din această criză”.
Merz se dă pragmatic cu Trump
Din partea Germaniei, cancelarul Friedrich Merz a adoptat însă o retorică mult mai conciliantă. Duminică, în pregătirea călătoriei la Washington, Merz a făcut o declarație de la Berlin, exprimând un ton remarcabil de reținere.
„Catalogarea evenimentelor [din Iran] sub aspectul dreptului internațional va avea relativ puțin efect”, a afirmat Merz. „Prin urmare, nu este momentul să ținem lecții partenerilor și aliaților noștri. În ciuda reținerilor noastre, împărtășim multe dintre obiectivele lor, fără a putea să le realizăm efectiv noi înșine.”
Strategia declarată a lui Merz pentru întâlnirea de marți, programată de mult timp la Casa Albă, a fost inspirată de prim-ministrul canadian Mark Carney: să folosească pragmatismul pentru a permite cel mai mare grad de manevră asupra celor mai presante probleme ale Europei: Ucraina și tarifele haotice ale președintelui american.
Cancelarul nu-și poate permite un conflict frontal cu Trump. E deja nepopular acasă și se confruntă cu o provocare serioasă din partea partidului de extremă dreapta AfD înaintea a cinci alegeri regionale din acest an, în timp ce încearcă să readucă economia Germaniei pe linia de plutire.
Marți seara, imediat după ce președintele SUA și-a anunțat planurile de a opri comerțul cu Spania, un reporter i-a oferit ocazia lui Merz să apere țara europeană, dar el a ales să sprijine atacul reînnoit al lui Trump asupra Madridului pentru refuzul de a-şi creşte cheltuielile pentru apărare la 5% din PIB.
- Statele NATO au convenit creșterea etapizată a bugetelor apărării până la 5% din PIB. Spania, o excepție
- Trump spune că Spania ar merita să fie exclusă din NATO: N-au nicio scuză!
Ulterior, Merz le-a declarat jurnaliștilor germani că nu a dorit să-l contrazică public pe Trump, dar în discuții private ar fi luat apărarea Spaniei și Regatului Unit (al cărui prim-ministru, Keir Starmer, a fost desconsiderat de Trump la Casa Albă că „nu este un Winston Churchill” și care a trebuit să reafirme săptămâna aceasta că „relația specială” dintre SUA și Marea Britanie rămâne vie).
Însă, până atunci, daunele diplomatice fuseseră deja produse, oferindu-i lui Trump o victorie în eforturile sale persistente de a crea o ruptură între aliații europeni.
Analiștii din Germania au afirmat că, în timp ce Merz primise laude în iunie pentru că a contracarat unele dintre declarațiile extreme ale lui Trump privind Ucraina și al Doilea Război Mondial, reticența sa de data aceasta a fost „rușinoasă”.
Poziția Italiei pare deliberat ambiguă
Dacă Sanchez căuta susținere pentru poziția sa față de războiul din Iran, nu avea să o găsească la Roma. Poziția Italiei pare deliberat ambiguă. Prim-ministrul Giorgia Meloni a încercat să păstreze un picior în tabăra lui Trump – adesea lăudându-și afinitatea personală și politică cu acesta – și celălalt în Europa.
Acest echilibru a devenit un element definitoriu al politicii externe a lui Meloni. Ca în cazul războiului tarifar al lui Trump și al conflictului din Gaza, Meloni a fost atentă să nu se rupă deschis de Washington, dar la fel de reticentă să angajeze Italia pe o linie clar independentă.
„Nu suntem în război și nu intenționăm să intrăm într-unul”, a declarat Meloni miercuri. „Situația este îngrijorătoare, aș spune, pe mai multe fronturi. Sunt preocupată de o criză tot mai evidentă a dreptului internațional. Lumea este din ce în ce mai guvernată de haos.”
Pe de altă parte, joi, ministrul Apărării, Guido Crosetto, a adoptat o poziție mai fermă, declarând în Camera Deputaților că decizia de a lansa atacuri împotriva Iranului „desigur că a încălcat, fără îndoială, regulile dreptului internațional”. El a adăugat: „Este un război început fără ca cineva din lume să știe. Unul în care noi, la fel ca restul lumii, ne aflăm în situația de a gestiona [consecințele].”
Ministrul de Externe al Italiei, Antonio Tajani, a spus că Roma nu a primit încă nicio solicitare din partea SUA de a folosi baze militare pe teritoriul italian pentru operațiuni împotriva Iranului și va evalua orice cerere, dacă aceasta va apărea.
Între timp, duelul solitar al Spaniei cu Washingtonul continuă – mai ales după ce secretarul de presă al Casei Albe, Karoline Leavitt, a susținut miercuri că Madridul și-ar fi schimbat poziția și acum ar fi dispus să coopereze la ofensiva împotriva Iranului.
Sugestia a fost respinsă rapid și tranșant de ministrul spaniol de Externe, José Manuel Albares: „Poziția noastră de a spune NU războiului rămâne clară și neechivocă. [Leavitt] poate fi secretar de presă al Casei Albe, dar eu sunt ministrul de Externe al Spaniei și îi spun că poziția noastră nu s-a schimbat deloc.”