Când Donald Trump l-a criticat pe premierul britanic Keir Starmer pentru că nu ar fi sprijinit suficient operațiunile americane și israeliene împotriva Iranului, a făcut-o cu o referință istorică: „Nu avem de-a face cu Winston Churchill”, a spus el.
Sugestia, scrie The Conversation, era clară: Churchill ar fi stat umăr la umăr cu Washingtonul într-o confruntare cu Teheranul. Remarca ridică însă o întrebare evidentă: ce ar fi spus Churchill despre un război cu Iranul?
Răspunsul, scrie publicația, nu este atât de simplu pe cât sugerează comparația lui Trump. Analizând acțiunile și declarațiile lui Churchill de-a lungul timpului, se vede un amestec de retorică dură, prudență strategică și o preocupare constantă pentru menținerea unității dintre Marea Britanie și Statele Unite.
Departe de a avea un instinct simplu pentru confruntare, Churchill vedea de obicei războiul și diplomația ca fiind inseparabile.
Un exemplu este celebrul discurs din 1946 de la Fulton, Missouri, în care a avertizat că o „cortină de fier” s-a lăsat peste Europa. Discursul – intitulat oficial The Sinews of Peace – nu a fost însă doar un apel la confruntare cu Uniunea Sovietică.
Churchill a subliniat simultan nevoia de înțelegere între adversari și importanța consolidării Națiunilor Unite. Mesajul său central era că pacea poate fi păstrată cel mai bine dacă puterile occidentale își demonstrează unitatea și forța pentru a descuraja agresiunea.
Iranul apărea deja în criza geopolitică din jurul acelui discurs. La momentul respectiv, trupele sovietice nu se retrăseseră din nordul Iranului, în ciuda acordurilor din timpul războiului. Episodul făcea parte din tensiunile timpurii care aveau să ducă la Războiul Rece. Churchill privea astfel Iranul prin prisma rivalității dintre marile puteri, explică The Conversation.
Această perspectivă avea rădăcini mai vechi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Churchill a călătorit la Teheran în 1943 pentru a se întâlni cu Franklin D. Roosevelt și Iosif Stalin la prima conferință a celor „trei mari” lideri ai Aliaților.
Întâlnirea a avut loc în capitala Iranului deoarece țara devenise un coridor logistic crucial prin care ajungeau proviziile aliate către Uniunea Sovietică.
Pentru Churchill, conferința a fost o experiență sobru revelatoare. Roosevelt încerca tot mai mult să cultive bunăvoința lui Stalin, uneori în detrimentul Marii Britanii.
Mai târziu, Churchill avea să observe cu amărăciune că a stat „între marele urs rus… și marele bivol american”, în timp ce Marea Britanie semăna cu „micul măgar britanic”. Remarca reflecta conștientizarea tot mai clară că Marea Britanie nu mai era una dintre marile puteri dominante ale lumii.
Această realizare a întărit un element central al strategiei sale de după război: cultivarea unei alianțe durabile cu Statele Unite, în încercarea de a ancora securitatea viitoare a Marii Britanii în ordinea internațională condusă de America.
Ironia invocării lui Churchill
Gândirea lui Churchill despre Iran nu s-a oprit însă la diplomația Războiului Rece, mai scrie publicația.
În 1953, în timpul celui de-al doilea mandat de prim-ministru, Marea Britanie și SUA au sprijinit o operațiune secretă care l-a înlăturat de la putere pe premierul iranian Mohammad Mosaddegh și a restabilit autoritatea șahului Mohammad Reza Pahlavi.
Lovitura de stat a fost organizată în principal de CIA, sub conducerea lui Kermit Roosevelt Jr., dar Churchill a susținut cu entuziasm planul. Când Roosevelt i-a descris ulterior operațiunea la Downing Street, Churchill ar fi spus că ar fi servit cu plăcere sub comanda lui într-o asemenea misiune.
Acest episod arată că Churchill putea susține acțiuni ferme atunci când considera că interesele occidentale sunt amenințate. Dar scoate la lumină și o ironie istorică.
Răsturnarea lui Mosaddegh a devenit una dintre principalele nemulțumiri invocate de liderii revoluției iraniene. După revoluția din 1979, Republica Islamică a invocat constant intervenția străină – în special lovitura de stat anglo-americană – pentru a-și legitima regimul și pentru a se prezenta drept apărătoarea suveranității Iranului în fața dominației externe.
Cu alte cuvinte, moștenirea intervențiilor occidentale în Iran a devenit una dintre cele mai puternice arme politice ale regimului de la Teheran.
Churchill știa bine că războaiele și intervențiile pot produce consecințe neprevăzute. Reflectând la experiențele sale ca tânăr ofițer în războiul burilor, el scria mai târziu că, odată ce semnalul pentru conflict este dat, oamenii de stat pierd controlul asupra evenimentelor.
Războiul ajunge să fie supus „capriciilor sorții, surprizelor urâte și calculelor îngrozitor de greșite”. Nu era opinia unui pacifist, ci observația unui om care văzuse cât de repede deciziile politice pot declanșa forțe pe care niciun guvern nu le mai poate controla.
Ce ar face Churchill?
Cum s-ar traduce aceste instincte în criza actuală? Churchill ar fi privit aproape sigur regimul iranian cu mare suspiciune, scrie publicația citată.
Mentalitatea sa din perioada Războiului Rece îl făcea să vadă politica internațională în termeni de confruntare ideologică și echilibru strategic. Probabil ar fi argumentat că slăbiciunea în fața regimurilor agresive invită la noi provocări.
În același timp, Churchill rareori credea că acțiunea militară, de una singură, poate rezolva disputele geopolitice. Abordarea sa preferată era combinarea fermității cu diplomația: negocierea dintr-o poziție de forță, menținând în același timp canale de comunicare cu adversarii.
Mai presus de toate, Churchill credea că influența Marii Britanii depinde de menținerea unei alinieri strânse cu Statele Unite. Dar această relație, în viziunea lui, trebuia să modeleze puterea americană, nu doar să o urmeze. „Relația specială” trebuia să fie un parteneriat, nu un cec în alb.
Invocarea lui Churchill de către Trump se bazează astfel pe o imagine simplificată a liderului din vremea războiului, văzut ca un susținător instinctiv al acțiunii militare. Istoria arată însă o figură mult mai complexă: un strateg care credea în forță, dar și în diplomație, alianțe și gestionarea atentă a rivalităților dintre marile puteri.
Dacă Churchill ar fi în viață astăzi, scrie The Conversation, probabil ar îndemna guvernele occidentale să dea dovadă de fermitate. Dar ar recunoaște și că sistemul politic al Iranului a fost modelat de memoria intervențiilor străine din trecut – iar orice conflict nou riscă să întărească exact forțele pe care încearcă să le slăbească.
Churchill observa cândva că războiul, odată declanșat, rareori urmează căile ordonate imaginate de cei care îl pornesc. Avertismentul său poate fi la fel de relevant astăzi ca multe dintre celelalte fraze celebre ale sale, conchide publicația.