Cui i-e frică de Xi Jinping? Sau drumul de 40 de ani de la „Chī le ma!” la „Nǐ hǎo!”

Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agentiei pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

Întreaga politică externă americană din ultimii cinci ani este centrată pe China. Politica externă a Europei începe și ea să graviteze, din ce în ce mai mult, în jurul aceleiași Chine. Mii de oameni și computere din întreaga lume vestică lucrează împreună la același obiectiv strategic: cum să ținem China cât mai departe de Occident?

Democrațiile liberale nu s-au mai simțit atât de amenințate și atât de solidare din perioada războiului rece, atunci când inamicul comun era URSS, liderul lagărului comunist. Este oare China noul URSS pentru lumea occidentală?

Haideți întâi să vedem de ce era Uniunea Sovietică atât de înspăimântătoare pentru Statele Unite și aliații săi. În primul rând pentru că sovieticii duceau un război ideologic, ei aveau o ideologie care era activă și deseori atractivă pentru chiar unii dintre cetățenii occidentali. Partidele comuniste din Italia, Grecia sau chiar Franța erau puternice, aveau o bază solidă de votanți și aveau șanse reale să acceadă la guvernare în statele respective. După revoluția garoafelor din 1974, Portugalia chiar și-a modificat Constituția în sensul menționării caracterului socialist al țării. În plus, mulți dintre politicienii de frunte ai partidelor socialiste/social-democrate din statele vest-europene erau puternic ideologizați de marxism și cu greu își mascau programul real de schimbare a fundamentelor economiei de piață.

În al doilea rând, Uniunea Sovietică era o mare putere militară, care deținea cele mai mari forțe terestre din lume și avea un arsenal nuclear comparabil cu cel american. Puterea militară sovietică nu era doar o amenințare voalată, ea acționa concret și era prezentă în Europa Centrală, unde susținea comunismul în mai toate statele satelite ale Moscovei. Trupele sovietice nu s-au dat în lături de la a înăbuși în sânge revoltele din Ungaria (1956) sau Cehoslovacia (1968) și nici de la a invada Afganistanul în 1979. Armata sovietică putea ocupa Germania în mai puțin de două luni și avea forța să ajungă la Paris în cel mult 100 de zile. Iar avioanele sau rachetele sovietice erau capabile să distrugă întreaga Europă de Vest în mai puțin de 50 de zile. Întreaga Europă de Vest se baza exclusiv  pe sprijinul american, forțele proprii neavând nicio șansă într-o eventuală confruntare armată cu sovieticii.

În al treilea rând, URSS era o putere globală în sens militar și ideologic, care concura Statele Unite nu doar în Europa, ci oriunde, din Asia până în Africa și chiar până în America. La 100 de mile de Miami, sovieticii întrețineau un regim socialist, cu un Fidel Castro violent anti-american. URSS, ca orice putere globală, avea un grup de state-satelit care erau un grup distinct și important în ansamblul internațional.

În al patrulea rând, Uniunea Sovietică era una dintre cele mai bogate state în resurse naturale de pe glob. Mii de miliarde de metri cubi de gaze și mii de miliarde de barili de petrol așteptau la granițele Europei de Vest să hrănească imensa mașinărie economică occidentală. Tentația comerțului cu sovieticii era uriașă pentru pragmaticii politicieni de la Bonn, Paris sau Roma. Nici România, Polonia sau Cehoslovacia nu erau niște piețe de neglijat pentru occidentali.

URSS s-a dovedit și o mare putere tehnologică, capabilă, măcar în primele decade de după război să concureze Vestul, cel puțin în tehnologia spațială, în cea militară și în cea nucleară.

Singurul domeniu în care sovieticii nu au avut forța să intre în competiție cu lumea democrațiilor liberale a fost economia. URSS nu a putut niciodată să depășească nivelul economiilor vestice și, mai ales, a eșuat în a aduce prosperitate sutelor de milioane de locuitori din CAER.

În momentul în care sovieticii nu au reușit să aducă prosperitatea cetățenilor proprii și pe cea a est-europenilor nici măcar la jumătatea prosperității statelor occidentale, devenise doar o chestiune de timp până la probușirea totală a lumii comuniste. Uniunea Sovietică a încetat să mai solidarizeze politic Vestul și să mai fie o amenințare reală pentru Occident la sfârșitul anilor 80, după abia patru decenii de la terminarea războiului.

Să ne întoarcem acum la China și să o comparăm cu URSS. Este China o contrapondere ideologică la lumea vestică? Deși este un stat comunist, cu Partidul Comunist (Zhongguo Gongchan Dang) aflat la putere de peste 70 de ani, China nu „exportă” ideologie comunistă așa cum făceau sovieticii. De altfel, China comunistă este un adevărat rai pentru miliardari și milionari, ceea ce sovieticii nu ar fi putut vreodată nici măcar concepe. Deci nu, China nu este și nici nu își propune să fie un centru de expansiune ideologică. Puțin îi interesează pe liderii de la Beijing dacă fac afaceri cu cei mai liberali capitaliști sau cu socialiști crescuți în cultul lui Marx. Comuniștii chinezi nici măcar nu s-au gândit vreodată să exporte orânduirea comunistă în pădurea amazoniană sau în deșertul arab.

Este China o mare putere militară? Păi este, dar nicidecum nu atinge forța armatelor americană sau rusă.

Dacă ne uităm la cheltuielile pentru apărare, chinezii se află pe locul II pe glob:

Sursa: AICI

Totuși, dacă ne uităm la cheltuielile pentru apărare, chinezii nu prea impresionează, ei neputând cheltui în 2020 mai mult de o treime din cât au cheltuit americanii pentru apărare. Așa, ca termen de comparație, bugetul pentru apărare al Beijingului este mai mic decât suma bugetelor naționale de apărare din Uniunea Europeană. Iar Uniunea Europeană se bazează exclusiv pe SUA pentru propria apărare.

Cât privește armamentul nuclear, americanii dețin 5.800 de focoase nucleare, rușii îi depășesc (6.375 focoase), în vreme ce chinezii, cu ale lor 320 de focoase sunt o putere nucleară comparabilă cu Franța (290 de focoase) sau Marea Britanie (215 focoase).

Sursa: AICI

Este China o putere militară activă, invadează alte state pentru impunerea vreunei condiționalități politice? În afara unor mici hărțuieli de graniță cu vietnamezii (susținuți de sovietici) și cu indienii, chinezii au stat cuminți la ei acasă și și-au mâncat pachețelele de primăvară.

Guvernul de la Beijing nici măcar nu are în spate vreun grup de state, prietene sau controlate, cu care să defileze pe la ONU sau prin alte organisme internaționale. Sau cu care să își organizeze propria Olimpiadă sau cu care să saboteze o Olimpiadă organizată de vreun stat vestic.

Și atunci, cu ce oare a înspăimântat Vestul China lui Xi Jinping? Păi exact cu ce a ratat URSS să contrapună prosperului Occident. Cu economia.

Conform modelului realizat de economistul britanic Agnus Madisson (sursa: AICI), acum 200 de ani, China era cea mai mare economie a lumii, de 20 de ori mai mare decât cea americană și de șase ori mai mare decât cea britanică. PIB/locuitor în prețuri comparabile (la paritatea puterii de cumpărare) era atunci, în China, de 84% din media la nivel global. 160 de ani mai târziu, indicatorul PIB/locuitor al Chinei era de doar 24% din media mondială. Asigurarea hranei zilinice era cea mai grea încercare pentru un chinez. Oamenii se salutau între ei cu „你吃了吗?(chī le ma? )”, care însemna „Ai mâncat?”.

În 2010, PIB/locuitor, la paritatea puterii de cumpărare, depășea, deja, în China, nivelul mediu mondial, iar în 2014 China redevenea cea mai mare economie a lumii, depășind Statele Unite! Iar astăzi, salutul folosit de către generațiile tinere este : "你好 Nǐ hǎo!" , similar cu mult mai relaxatul „Salut!”

De când au fost lansate reformele economice (1979), China a avut cea mai mare creștere economică din lume într-o perioadă așa de lungă: cu 10% pe an a crescut economia chineză din 1979 până acum! Iată parcursul care a dus acest stat de la mai puțin de 3% din economia mondială la aproape 20% din economia mondială:

Sursa: IMF, World Economic Outlook, April 2019, citată AICI

Creșterea impresionantă a Chinei se datorează, în cea mai mare măsură, creșterii puterii industriale. Iată, bunăoară, cam care este evoluția, între 2006 și 2016, a valorii adăugate brute în industria manufacturieră, exprimată în miliarde de dolari,  în primele trei economii ale lumii (China, SUA și Japonia) :

Sursa: AICI

Și nu mai este demult valabilă teoria că expansiunea industriei chinezești este bazată pe salarii mici. Costul muncii în China a ajuns la aproape 80% din costul muncii în SUA, la prețuri comparabile și este situat la niveluri mult mai mari decât în țări cu mână de lucru chiar ieftină, precum Mexic sau Vietnam:

Sursa: Economist Intelligence Unit, citată AICI

Sunt domenii de mare tehnicitate în care chinezii excelează și conduc detașat drumul tehnologic al globului întreg. În 2018, de exemplu, China deținea mai mulți km de linie ferată de mare viteză decât restul lumii la un loc:

Sursa: AICI

Deloc de neglijat, chinezii conduc și topul aplicațiilor internaționale de patente. Iată clasamentul pe anul 2020:

Sursa: AICI

China este, totuși, o economie competitivă, fiind liderul global al exportatorilor:

Sursa: AICI

Sunt toate aceste lucruri în măsură de a indica Occidentului că lumea redevine bipolară, dar într-un sens în care nu a mai fost. Competiția ideologică și militară se transformă într-o competiție economică.

Pentru a înțelege dimensiunea îngrijorărilor lumii democrațiilor liberale ar trebui să comparăm imensa economie a Chinei cu ceea ce a fost odată economia sovietică: în 1970, economia americană a fost de șase  ori mai mare decât cea sovietică, în 1980 de patru ori mai mare, iar în 1989 PIB-ul american era de peste 1.000 de miliarde de dolari, de 11 ori mai mare decât cel sovietic! Cât privește ritmurile de creștere economică, sovieticii nu au putut niciodată să țină pasul cu economiile vestice. Iată evoluția PIB/locuitor, în prețuri comparabile, pentru SUA și URSS, evoluție care indică faptul că ultima  a fost tot timpul de cel puțin două ori mai puțin performantă decât cea americană:

Sursa: AICI

Iar URSS nu a fost reprezentat niciodată mai mult de 5% din economia globală. Vesticii nu aveau, așadar, de ce să-și facă griji privind o reală concurență globală a unei economii atât de mici.

Pe când creșterea chinezilor este, într-adevăr, spectaculoasă: 10% anual, ca medie a ultimilor 40 de ani:

Sursa: AICI

Pe când SUA au crescut cu 2% anual, cel puțin în ultimii 25 de ani:

Sursa: AICI

Încă este o mare diferență între performanța economică a celor două state, la nivel de PIB/locuitor în prețuri comparabile: peste 63.000 dolari pentru americani și doar 19.000 de dolari pentru chinezi, dar ca ansamblu, China este deja o economie mai mare decât cea americană:

Sursa: AICI

Este clar că modelul chinezesc funcționează de vreme ce India are o economie de două ori și jumătate mai mică decât a Chinei, deși are cam aceeași populație.

Prezența Chinei pe piața globală devine din ce în ce mai importantă, pe măsură ce economiile democrațiilor liberale (SUA plus Spațiul Economic European plus Canada, Japonia, Coreea, Australia, etc) nu mai reprezintă decât jumătate din economia lumii.

Paradoxul este că ascensiunea Chinei se bazează pe folosirea instrumentelor globalizării, iar inventatorii globalizării încearcă să se opună acestei ascensiuni cu instrumentele protecționismului.

Dacă Occidentul condus de americani a găsit soluția anhilării competitorului sovietic prin atragerea acestuia într-o competiție economică căreia nu îi putea face față, de această dată același Occident nu face decât să încerce să limiteze ritmurile de creștere ale chinezilor, în speranța câștigării de timp până când China va coborî la ritmurile de creștere ale statelor vestice.

Mai mult decât a se lupta cu China pe plan economic, Occidentul se luptă, de fapt, cu o Chină condusă de Xi Jinping. Acesta este primul conducător chinez, după câteva decenii, care vorbește deschis depre asumarea unei înfruntări a Vestului. Xi Jinping nu se sfiește să ia în piept un conflict cu marea putere a lumii contemporane și să facă din reunirea cu Taiwanul prioritatea mandatelor sale prelungite și autoritare în fruntea statului chinez. Xi Jinping este, de fapt, un Donald Trump mai taciturn și mai introvertit. El nu cultivă comunismul ca armă ideologică, ci naționalismul chinez ca bază a determinării celor peste 1 miliard de chinezi. Fără a o spune, deviza lui Xi este, de fapt, restaurarea unei Chine Mari. Și, pentru a complica și mai mult lucrurile, Xi nu vrea să fie  liderul unei armate de tancuri și rachete nucleare, nici liderul comunist cu tablouri pe pereții din Caracas și P`Yongyang. Dimpotrivă, Xi se vede ca liderul unei armate tăcute de negustori volubili și maleabili, care să cucerească lumea cu valize burdușite cu dolari și cu soluții inginerești eficiente.

Suntem abia la începutul acestei bătălii economice planetare și nu știm cum vor evolua lucrurile, dar trebuie să fim atenți la câteva aspecte. În primul rând la o apropiere dintre resursele naturale ale rușilor și progresele tehnologice ale chinezilor. Apoi la modul în care Beijingul va exploata sentimentele anti-americane ale unor națiuni destul de mari și de bogate, precum Iranul sau unele state din America Latină. Dar meciul cel adevărat se va da tot în Asia, unde americanii încearcă acum să contrabalanseze Pakistanul printr-o apropiere de India, iar chinezii abia așteaptă să-i prindă pe indieni într-un clește sino-pakistanez.

Am intrat, începând din prima zi a mandatului Donald Trump, într-un nou conflict la scară planetară, chiar dacă declarația de război a venit târziu și chiar dacă lumea nu a crezut că războiul comercial decis de Trump va continua și în mandatul Biden. Ei bine, el s-a întețit chiar și a cuprins și Europa, cu România cu tot. Până la urmă, acest nou război, economic de data aceasta, ar putea să nu fie chiar așa de rău pentru planetă. Mai ales dacă ne gândim că precedentul război rece a adus cu sine o epocă de mari progrese tehnologice și sociale și, mai cu seamă, cea mai lungă perioadă de pace din istoria omenirii.

Citește și alte articole publicate de Petrișor Peiu pe Spotmedia.ro.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇