Moartea lui Ion Vianu, cel care a denunțat utilizarea psihiatriei în scopul torturii și controlului politic de către dictatura comunistă, nu a fost întâmplător minimalizată de politicienii de la putere în România de astăzi.
Este parte a unei strategii – nici nu contează dacă a fost din capul locului gândită ca atare sau a fost o ajustare pe traseu – de reducere la nesemnificativ a intelectualilor.
Începută în epoca prim-ministeriatului lui Victor Ponta (agresivitatea atacării lui Mircea Cărtărescu, apoi a lui Vladimir Tismăneanu rămân un etalon pentru ura față de intelectuali), scoaterea intelectualilor din prim-plan a devenit o miză utilă regimurilor politice care s-au succedat.
A început cu diabolizarea intelectualului, pentru care a fost pus în circulație un întreg limbaj al înfierării și urii, modelul nefiind prea îndepărtat istoric și se încheie cu repudierea intelectualului în bibliotecă, pentru a-l putea eticheta apoi ca elitist, rupt de lume și de problemele lumești și, în general, ca având de-a face cu ficțiunea și metafora, nu cu societatea.
Astfel, „intelectualii băsiști” a devenit, generic, formula magică prin care era indicată un fel de scrântire morală, de felul trădării cărturarilor lui Benda, dar totuși să nu ne închipuim că vreun politician îl citise pe Benda și a avut o revelație.
Aceasta este prima fază, cea a compromiterii prin inducerea dubiului că oamenii aceștia se pricep să măsoare, să evalueze și, până la urmă, să sancționeze derapajele unui politician sau altul. Cu alte cuvinte, nu putea fi considerați credibili, nu erau de luat în serios.
A doua etapă este aceea a diabolizării ca fiind elită. Nu doar că nu puteau fi luați în serios, dar vorbeau din punctul de vedere al unor privilegiați, a căror muncă, desprinsă de problemele reale ale celor mulți, nu doar că nu era folositoare, dar și deservea.
De aici până la „la ce-i folosește copilului să-l citească pe Camil Petrescu și cu ce te ajută Spinoza în viață?” drumul a fost scurt și obiectivele s-au sincronizat: deziluzia dată de intelectuali a fost dublată de alimentarea neîncrederii în școală, ca loc de formare intelectuală.
A treia etapă, începută după deturnarea protestelor față de regimul abuziv de putere instalat de Liviu Dragnea, este aceea de ridiculizare, minimalizare, echivalare a intelectualului cu doar-scriitorul care se îndeletnicește cu imaginația.
Ce poate să spună despre lume și politică doar-un-scriitor?
Președintele Klaus Iohannis, responsabil cu răsturnarea protestelor și resemantizarea acestora, prin readucerea PSD la guvernare, s-a remarcat, dincolo de pasivitate și autarhie, și printr-o formă de dispreț suveran față de intelectuali. Astfel, proiectul megaloman România educată nu a cooptat nicio figură remarcabilă a culturii românești și, criticat de mulți intelectuali, nu am primit niciodată vreun răspuns prezidențial.
Scopul a fost izolarea intelectualilor și repudierea rostului lor social, la scară mare. Iar dacă ei reapar, așa cum se întâmplă cu Gabriel Liiceanu, care se încăpățânează să nu tacă și să denunțe corupția și mediocritatea din politică, atunci i se reproșează imediat că vorbește oamenilor de la Ateneu, unde cei mulți nu au acces. De fapt, parazitarea accesului majorității la educație de calitate, formare intelectuală și cultură este în interesul politicienilor.
La moartea lui Ion Vianu, președintele Klaus Iohannis a întors spatele, oricum resentimentar că țara toată nu a jucat pentru ca el să capete mai repede o înaltă funcție europeană.
Liberalii au tăcut, și-au epuizat elogiile la moartea unuia dintre cei mai harnici turnători, Constantin Bălăceanu Stolnici.
Academia Română nu s-a arătat nici ea interesată să recupereze pentru memorie biografia unui dintre cei care au denunțat crimele comunismului în România și care nu și-a pus niciodată în joc luciditatea, în acest fel iubind România autentic, așa cum descrie, în interviul acordat Spotmedia.ro, Andrei Pleșu patriotismul: dacă te-ai născut într-un loc și trăiești în el, chiar dacă ai fi ales altfel, dacă poți opta înainte de naștere unde să vii pe lume, atunci fă bine acelui loc.
Moartea lui Ion Vianu a deschis o nouă etapă: ștergerea oricărui rost social al acestora și confiscarea întregii atenții publice pentru scopuri politice: singura temă existentă în materie de guvernare este când e mai bine pentru Marcel Ciolacu sau/și pentru Ciucă să fie primul tur al prezidențialelor.
Noi avem și problema asta, există un fel de anti-elitism, nu că alții nu ne vor sau că n-avem succes în țările lor, dar nu avem nici la noi, până la un punct, pentru că avem un fel de bombăneală la adresa celor din “turnul de fildeș”. Și atunci nici nu-i încurajăm foarte mult și asta e un fel intern de a nu promova ceea ce este valoare internă. Tot spun asta, noi nu apreciem oamenii mari când sunt în viață, dar le facem parastas. Ne place parastasul. A murit Brâncuși, nu au vrut să ne dea o parte din lucrările lui, ca moștenire României. N-am fost de acord, dar după ce a murit, eu eram în Guvern când s-a discutat dacă n-ar fi bine să luăm osemintele lui Brâncuși și să le aducem în România.
Andrei Pleșu, interviu Spotmedia.ro