Dedemocratizarea a ajuns la un punct maxim, care s-ar putea să golească de competiție autentică și următoarele momente electorale din 2024. E un duopol PSD-PNL în raport cu care nu mai există contra-puteri semnificative, nici instituționale, nici politice, remarcă politologul Alexandru Gussi.
În ceea ce privește peisajul vestic, marcat de o creștere semnificativă a extremei drepte, mai ales în state puternice ca Franța și Germania, profesorul Gussi observă că, în pofida diferențelor între diferite partide de la dreapta radicală, discursul contestatar în raport cu bilanțul actualei Comisii e net majoritar. Asta ar trebui să ducă, spre exemplu, măcar la schimbarea actualei președinte a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, spune acesta.
Previziunile privind ascensiunea extremei drepte în UE au fost confirmate. Cum arată tabloul, mai întâi?
Dacă ne uităm la cifre, vedem că cele două grupuri parlamentare care conțin suveraniști, euro-sceptici și partide care pot fi calificate ca fiind de extremă dreaptă, totalizau acum 5 ani 18 procente la nivelul Parlamentului European, azi au puțin peste 24. În cifre absolute a identificat cel puțin 180 de eurodeputați considerați de extremă dreapta. Creșterea este semnificativă, e un semnal dat de electoratul de la nivelul UE, dar fără consecințe instituționale automate.
În plus, nu toată lumea are aceeași definiție cu privire la încadrarea unui partid ca fiind de extremă dreaptă sau nu, e însă important să amintim că, în funcție de această încadrare, ajungem la concluzii net diferite. Spre exemplu, dacă nu i-am pune în această categorie pe euroscepticii din grupul conservator-reformist, analiza votului din țări aflate printre primele ca mărime în EU, Italia și Polonia, nu ar duce spre ideea unei ascensiuni semnificative a extremei drepte, ci doar a celor care se declară suveraniști.
Este însă evident că, din punctul de vedere al raportului cu instituțiile UE, să spunem Bruxelles-ul, s-a exprimat un mesaj critic al unei majorități a alegătorilor europeni. De la dreaptă naționalistă la o parte a dreptei de guvernare, la care trebuie să adăugăm și extrema stângă și chiar o parte a stângii de guvernare, acest discurs contestatar în raport cu bilanțul actualei Comisii e net majoritar. Asta ar trebui să ducă, spre exemplu, măcar la schimbarea actualei președinte a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen.
Dar viitorul UE nu depinde atât de alegerile europene, cât mai ales de dinamica politică din principalele țări, ca demografie și influență economică, ale UE: Germania, Franța, Italia, Spania, Polonia, Olanda. Guvernele acestor țări au viziuni greu de conciliat despre cum ar trebui să arate acest viitor, de unde și dificultatea de a răspunde realității unui electorat de la nivelul UE care, fără a fi antieuropean, nici nu mai are o ideea clară despre ceea ce înseamnă a fi european și care este sensul proiectului european.
Vestul este mult mai lovit de acest curent extremist decât Estul. Este surprinzător? Care sunt cauzele care au dus la Marine Le Pen, la AfD și așa mai departe. Dincolo de cauze locale, trebuie să fie și un context general, nu sunt coincidențe.
Cauzele sunt deja banale, de la inflația care a diminuat puterea de cumpărarea a unor largi categorii sociale până la o imigrație cu mari probleme de integrare, care e privită cu îngrijorare de o mare parte din populație, inclusiv cea provenită din imigrație dar integrată.
Întrebarea este de ce există iluzia că național-populiștii au și răspunsuri la aceste probleme. Răspunsul nu este confortabil: toate partidele au utilizat în exces diverse forme de populism. Acelea care nu au guvernat au rămas însă singurele care utilizează populismul cu succes.
Revenind la țările din Est, vom vedea că pe locul unu sau doi avem partide național-populiste în multe țări foste comuniste, amintesc aici Polonia, Ungaria, România, Cehia. E adevărat însă că vedem o creștere a votului pentru partide euro-sceptice în Vest, acolo unde sunt țările cele mai vizate de imigrația legală și ilegală: Germania, Franța, Italia. La masa Consiliului European vom avea o Giorgia Meloni al cărui partid a primit procentual cât partidele președintelui Emmanuel Macron și al cancelarului Olaf Scholz la un loc. Unii vor vedea asta cu mare îngrijorare pornind de la originile post-faciste ale partidului primei-ministre a Italiei, alții vor vedea mai degrabă capacitatea sistemelor politice democratice de a asimila și normaliza o formațiune politică ce provenea din zona extremistă.
De ce situația franceză este mai specială? Președintele Macron apasă pedala, decide dizolvarea Parlamentului.
Aveți dreptate să spuneți că este specială, asta neavând însă legătură cu rezultatul europarlamentarelor, deși partidul prezidențial era să cadă pe locul trei, iar Rassemblement Național a avut peste 30%. În 2022 președintele Macron a fost reales, dar nu a primit o majoritate parlamentară cu care să guverneze, având de atunci un guvern minoritar, situație practic fără precedent în istoria celei de a cincea Republici franceze, după 1958. Eventualitatea dizolvării Adunării Naționale plana deci de doi ani, problema este că Franța nu are o cultură a guvernelor de coaliție și că alegerile riscă să nu producă o majoritate.
Acum alegerile anticipate vin în cel mai prost moment posibil, cu un RN triumfător. E singurul partid care poate spera nu numai să câștige alegerile, e greu de crezut că nu le va câștiga, ci chiar să aibă o majoritate absolută. Macron, deși e la putere de șapte ani, rămâne un președinte tânăr la 46 de ani și poate de asta e înclinat spre experimente. Nu e exclus să prefere o coabitare cu un guvern RN unei victorii anunțate a acestora la următoarele prezidențiale.
La câteva săptămâni de jocurile olimpice, Franța intră într-o zonă de turbulențe. E o țară foarte îndatorată, iar suveraniștii sunt foarte vocali până când sunt nevoiți să se confrunte cu realitatea constrângerilor venite din zona piețelor financiare.
Uitându-ne la România. Platformele “extremiste” nu au ajuns la forța AfD sau FPO. Înseamnă că România e un caz bun în UE, acum?
Cu argumentul luptei împotriva extremismului, prin comasare a fost contorsionat și ce mai lăsase democratic din sistemul nostru politic. Avocatul Poporului a fost avocatul puterii, iar Curtea Constituțională a așteptat rușinos începerea campaniei electorale pentru a da un verdict în chestiunea comasării.
AfD-ul dacă va depăși niște limite constituționale va fi scos în afara legii fără menajamente, deja e sub o formă de monitorizare. În România, AUR este combinația între național-populism și expresia unei culturi politice militarizate sponsorizată din interiorul structurilor statului. În plus, PSD-ul, marele câștigător al alegerilor, cu sloganul « Alege românește », a revenit la una din dimensiunile sale istorice de partid naționalist.
Dar în ciuda acestui slogan, care poate fi calificat ca fiind de extremă-dreaptă în orice altă țară europeană, va fi primit cu brațele deschise de către socialiștii europeni în condițiile în care PSD trimite 11 europarlamentari, în timp ce Social-democrații germani, cel mai mare partid al stângii din UE, trimite 14.
Cine e marele învins al alegerilor europene, în România?
Deși pot părea patetic, dar învinsă e mai ales pretenția democratică a regimului nostru politic. Când vedem că în majoritatea zonelor am avut alegeri necompetitive, cu o disimetrie de resurse și nu numai, trebuie să fim extrem de îngrijorați. Există scuza extremismului, există explicația cât se poate de respectabilă a războiului. Totuși, dedemocratizarea a ajuns la un punct maxim, care s-ar putea să golească de competiție autentică și următoarele momente electorale din 2024. E un duopol PSD-PNL în raport cu care nu mai există contra-puteri semnificative, nici instituționale, nici politice.
Ce înseamnă peste 50% pentru PNL și PSD pentru ceea ce urmează, politic, în România?
Ca și la la celelalte alegeri organizate de duminica orbului, cele din 1990, și în 2024 s-a votat liniștea. E aici și o logică a depolitizării care e oricum legată de natura alegerilor locale.
Dar mai văd două elemente importante. Primul, deși nu e atât de vizibil, e o consecință a angoasei colective față de riscul de război. E o frică reprimată în societatea românească, dar cu atât mai definitorie. Lipsa de lideri care să exprime realist riscurile, soluțiile, starea de fapt, face ca aceste riscuri să pară și mai amenințătoare.
Al doilea motiv este dat de natura opoziției AUR și USR-ADU. Din votul de duminică nu cred că putem deduce lipsa unei dorințe de schimbare, dar oamenii au văzut în alternativele la PSD-PNL niște agitatori fără orizont. În mod logic, excepție au făcut zonele în care USR exercita puterea la nivel local. Dacă nu exista acest efect al autorității de la nivel local, ADU nu depășea limita de intrare în Parlamentul European. Dacă alegerile comasate au avut o victimă, poate și o țintă privilegiată, pare că nu a fost AUR, ci alianța din jurul USR, singura care amenința PNL. Asta va avea consecințe importante, din acea zonă e greu să mai apară un competitor cu șanse la alegerile prezidențiale, ceea ce era singurul mecanism care putea compensa lipsa lor de performanță din ultimii patru ani.
Pe de altă parte, AUR pare că și-a menajat resursele. În raport cu atitudinea din campanie și calitatea candidaților a avut un rezultat bun și are toate șansele să capitalizeze la toamnă voturile anti-PSD-PNL. Nu cred că rezultatele bune pentru PNL de la locale se vor reproduce la parlamentare, dependența de PSD va fi plătită electoral. Tocmai în fața acestei perspective nu putem exclude un tichet președinte PNL-prim-ministru PSD, ceea ce ar presupune o noua modificare a calendarului electoral și lipirea primului tur al prezidențialelor de parlamentare. PSD-ul are și el nevoie de PNL pentru a-și camufla condiția de partid hegemonic.