Dacă continuă lucrurile așa, în 10 ani vom depăși Austria. Pe hârtie. În țara în care trăiesc românii însă, ce depășește bunăstarea și interesul public este interesul personal al celor care, ajunși în funcții publice, de la miniștri la primari și preoți, încep să-și umple buzunarele. În total, cam de 17-18 miliarde de euro pe an.
Valoarea maximă a pierderilor din corupție, inclusiv costul economic de oportunitate (tot ce a pierdut România ratând oportunitățile favorabile), este de 15% din PIB, adică nu mai puțin de 45 de miliarde de euro pe an.
Acesta este costul în absența căruia România ar fi fost la fel de dezvoltată ca cele mai avansate țări din Vestul Europei, estimare la care a ajuns, cu pixul pe hârtie și cu dosarele DNA în față, Ștefan Liiceanu.
Ștefan Liiceanu a trăit în Japonia aproape 20 de ani. Pe lângă studiile de limbă japoneză și de economie, a absolvit la University of Tokyo un master cu specializare în budism și istorie culturală niponă.
A publicat recent, la Editura Humanitas, Un atlas al corupţiei. România – 20 de ani de hoţie, studiu de caz, un volum-document, care radiografiază costurile pe care România le plătește pentru ca înalții funcționari corupți să scape, practic, de orice pedeapsă și să fie numiți, în continuare, prin formula "domnia sa".
Domnule Ștefan Liiceanu, ați scris un Atlas al corupției proaspăt apărut la editura Humanitas. Vă propun să începem dialogul nostru cu o întrebare care poartă asupra concluziei: de vreme ce corupția însoțește istoria umanității dintotdeauna și nici măcar Demostene nu a scăpat de această ispită, cu ce e cazul României mai special?
Mai special nu este, intră în pattern-ul tipic pentru fenomenul corupției. Dar ce este important în cazul României este faptul că, cel puțin de vreo 40 de ani, societățile dezvoltate, preponderent Occidentul, au început să ia problema corupției foarte în serios și să nu mai permită ca acest furt din banul public, care este forma principală de manifestare a corupției, să se perpetueze. Adică este vorba de un avans al civilizației umane. Or, noi am rămas în spate, corupția rămâne o problemă mare în societatea noastră și din acest motiv intră în temele noastre de convergență cu lumea occidentală, să îi prindem din urmă în ceea ce privește și acest aspect foarte important de care ține, până la urmă, buna funcționare a societății.
Care e cuantumul? Ați făcut niște calcule, ce și cât pierdem având această corupție sistemică și pe care o tot târâm după noi atât de atâtea decenii?
Într-adevăr, cartea aceasta are foarte multe cifre, dar ele sunt simple. Adică nu este o situație statistică complicată. Permiteți-mi să vă explic, de fapt, imaginea de ansamblu a mecanismului financiar al României, ca să spun așa, pentru că corupția este un subset al ei. În primul rând, noi acum avem un PIB de aproape 300 și puțin miliarde de euro. PIB-ul nostru, care înseamnă valoarea adăugată în economie an de an a crescut de cel puțin patru ori în ultimii 20 de ani, deci am avut într-adevăr dezvoltare economică foarte mare.
Ei bine, după cum știți, fiecare guvern modern și civilizat trebuie să-și implementeze programele publice pentru educație, pentru sănătate, pentru tot felul de servicii și bunuri publice. Finanțarea acestor proiecte se face prin taxe. La noi, bugetul reprezintă cam 31% din valoarea PIB-ului, ceea ce este foarte puțin. Cu alte cuvinte, intră foarte puțini bani în bugetul de stat, comparativ cu alte țări din Europa, în care această pondere este de cam 45%, mai degrabă.
De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că există, bineînțeles, și aș numi acest fenomen sora geamănă a corupției, și anume evaziunea fiscală. Există evaziune fiscală foarte puternică, puterea de colectare a datoriilor, a taxelor este foarte slabă, astfel încât intră puțini bani la buget. Apoi, odată ce intră în buget, apar probleme legate de cum sunt folosiți acești bani și o mare parte din ei se risipesc prin corupție. Se estimează în jur de 17-18 miliarde de euro pe an, ceea ce este foarte mult.
Dacă aș face o comparație cât mai simplă, mi-aș imagina o găleată în care trebuie să curgă apă. Apa reprezintă banii care trebuie să intre la buget. Aici avem un debit de apă modest, pentru că nu intră taxe suficiente. Apoi ce se strânge în acea găleată se pierde într-o bună măsură, pentru că găleata este ciuruită de corupție și iată deci din prima avem o problemă: că nici nu intră bani suficienți și odată ce intră bani, ei oricum se pierd prin tot felul de scheme de corupție.
În România, banii care se strâng la buget sunt cheltuiți așa: 40% sunt pentru asigurări sociale și asistare socială, 30% sunt salariile publice, adică salariile celor din aparatul public care practic pune România pe locul doi în toată Europa, din punct de vedere al dimensiunii și apoi cheltuim pe investiții publice, adică 4% din PIB.
Corupția ne costă. Cât costă exact corupția nu poate ști nimeni, pentru că este o activitate clandestină și nu ai cum să te duci în fiecare primărie, să vezi dacă cineva e cumva corupt sau nu. Toate cazurile documentate, investigate, identificate de DNA ne arată că de-a lungul a 20 de ani s-au identificat prejudicii de aproape 6,5 miliarde de euro. E mult, deși nu e foarte mult dacă stai să te gândești la PIB-ul de 300 de miliarde de euro, dar această cifră, trebuie subliniat, este mult mai mică față de cifra reală. Și DNA subliniază asta, DNA nu are pretenția că descoperă nici măcar 10%.
Și dincolo de calculul matematic, care sunt consecințele corupției? Cât ne costă în termeni de consecințe?
Consecințele sunt în principal financiare. Dar cum partea financiară echivalează cu bunăstarea sau, să spunem, cu gradul de civilizație a societății, ne afectează din foarte multe puncte de vedere.
De exemplu, a fost făcut un studiu acum vreo 15-20 de ani care arăta că satele românești dovedesc clar o corelație între sărăcia de la sat și apropierea față de un drum național. Cu cât era mai aproape satul de drum, era mai bine în termen de bunăstare. Și cu cât era mai departe, cu atât era mai rău.
Nu este o coincidență faptul că drumurile au reprezentat întotdeauna inima comerțului și inima dezvoltării economice. Așa s-a dezvoltat și Europa când au început să apară comercianții italieni, care mergeau către partea de nord a Europei. Tot așa s-au construit încet drumuri și în timpul revoluției industriale din Anglia, după ce au apărut trenurile, costul transportului a scăzut cu 70-80% doar în doar câțiva ani. Deci fără această legătură, satele acelea nu existau pe harta civilizației.
Dar există pe harta baronilor politici.
România suferă de fenomenul acesta de fiefizare și consecințele sunt foarte grave.
Luați o țară cu bogăția noastră medie. Noi avem 300 și puțin de miliarde de euro în PIB. Dacă continuă lucrurile așa, în 10 ani vom depăși Austria. Adică dacă rata de creștere economică în România se menține precum în ultimii 7 ani și cea din Austria la fel, în 10 ani vom depăși Austria pe hârtie.
Dar acești bani nu sunt folosiți cum trebuie și se pierd prin corupție. Deci cu ce ne afectează corupția? Comparați-ne cu orice țară cât de cât civilizată. Am depășit economia Portugaliei de mult, am depășit și economia Finlandei, evident, pentru că sunt mai puțini ca locuitori, dar cu toate acestea avem noi cumva o infrastructură ca în Finlanda? Avem noi o infrastructură sau spitale ca în Portugalia? Nu. Deci rezultatul net al corupției este tot ce nu avem noi și acele țări au, pentru că au corupție mult mai mică.
Se poate pune problema dacă nu cumva nu am mai putea să funcționăm altfel. Vă puneți această întrebare aducând în discuție cazul poliției din New York, celebru, în care fiecare polițist aproape era corupt, chiar dacă suma nu era mare, nu se îmbogățea din asta, dar întreg sistemul depindea de complicitatea fiecăruia dintre ei. Depinde marea corupție și de mica corupție?
La noi problema nu este mica corupție, pentru că la noi, de exemplu, a da bacșiș sau o mică atenție face parte din bagajul cultural pe care îl avem și istoric. Mica corupție, cum explic și în carte, este într-adevăr un neajuns social, dar mult mai puțin nociv comparat cu corupția mare. Or, acolo e problema. La noi problema vine din faptul că cei cu putere mare în aparatul politic, cei cu putere de decizie, cei care au bugetul țării sau bugetele instituțiilor pe mână, profită de de poziția lor, abuzează pentru a-și urmări interesele proprii. Recent a fost făcută acea investigație foarte interesantă de Recorder cu situația de la Sinaia, care, apropo, trebuia să fie făcută de DNA, nu trebuie să facă sectorul privat treaba poliției anticorupție, nu-i așa?
Dacă înmulțim numărul de persoane publice cu putere mare - sunt foarte mulți, de fapt, care au trecut prin mâinile DNA până acum, vedem că de fapt problema este că fiecare punct cheie este vulnerabil în aparatul public și acei oameni pot deturna, ca să spun așa, bunul mers al țării, al destinului țării prin faptul că nu-și urmăresc decât interesul propriu.
Poți intra în sistem și modifica lucrurile din interior? Poți să nu fii corupt odată intrat în sistem?
Se poate, bineînțeles că se poate. În carte povestesc despre un studiu despre calitatea etică a oamenilor, dacă te uiți la distribuția ei, câți oameni sunt răi, câți oameni sunt buni, câți sunt cu adevărat buni. Au existat astfel de studii și ele arată că în general există puțini la extreme de foarte buni și foarte răi. Oamenii integri există, dar puțini sunt de fapt cu adevărat integri. După cum există și satane pure, care așa s-au născut. Dar majoritatea oamenilor se află undeva pe la jumătate.
În funcție de context, în funcție de situația în care se află și mai ales în funcție de ce gândește grupul în general, se aliniază și ei într-o direcție sau alta, către bine sau către rău. Așa se explică până și ororile războiul. De exemplu, în al Doilea Război Mondial, nu toți germanii erau naziști, dar odată ce s-a format o masă critică care mergea într-o direcție, e foarte greu ca tu să fii deasupra și să pretinzi că ai alte valori. Pentru că, atunci, masa aceea critică de oameni te poate zdrobi, metaforic vorbind.
În clipa în care o instituție este coruptă la vârf, e foarte greu ca subalternii să nu urmeze instrucțiunile sau să nu urmeze cultura de corupție.
Și acest exemplu s-a văzut foarte bine acum 10 ani, într-un caz cu poliția de frontieră, acolo practic 65 de ofițeri au fost, erau toți corupți, dar toți de la primul și până la ultimul și cei noi veniți erau testați să vadă că nu reprezintă un risc. Au făcut o mașinărie întreagă, sunt convins că nu toți ar fi vrut să facă parte din această schemă. E foarte periculos un mediu în care există o corupție la vârf.
Trăim într-o țară care ne testează, din păcate, aderența la bine sau la rău, cam tot timpul. Ce spuneți este acea vestită teorie, o citați în carte, a așteptărilor sociale, corupția ca echilibru social. Dacă eu mă aștept ca un funcționar să fie corupt, atunci tind și eu să-i dau șpagă.
Este ideea unei socioloage din Suedia care spune că sunt oameni care participă la corupție fiind forțați cumva să participe. Pentru că dacă toată lumea plătește o mită, de exemplu, atunci și tu trebuie să plătești, pentru că altfel nu primești ce ar trebui să primești în mod normal. Deci există o astfel de condiționare socială și răspunsul la această problemă este foarte simplu. Trebuie exact ceea ce spun guvernele României că au, și anume voință politică.
Dacă s-ar duce o acțiune cu adevărat dură împotriva corupției, și prin asta înțeleg pedepse grele, confiscarea nu doar a bunurilor furate. De fapt, nu recuperăm nici măcar 1%, e foarte lax sistemul, ăsta este adevărul și cel mai mult m-a frapat, în această carte, când am analizat toate informațiile cum se cuvine, răspunsul la această întrebare: câți din cei învinovățiți de corupție, condamnați după judecată, fac cu adevărat închisoare?
Nu mi-a venit să cred, în medie, cam 35% din cei condamnați pentru corupție ajungeau să ispășească pedepse cu execuție și restul de 65% cu suspendare. Ei bine, din 2016-2017, an de an, acea pondere a scăzut. Până la anul trecut, 2023, când s-a ajuns la un minim de 11%. Doar unul din 10. Acesta nu este deloc un mesaj prin care vrei să arăți că e luată în serios infracțiunea.
De ce DNA e mult mai tăcută? Cine a pus batista pe țambalul corupției, a tot sunat întrebarea?
Asta e o întrebare foarte bună și de fapt, foarte importantă pentru a înțelege situația. Vedeți, în general când există o schimbare în societate, schimbarea aceea poate fi ori una spontană, fără o cauză conștientă, sau poate fi conștientă, cineva vrea, există un factor de voință.
Așadar, marea întrebare pe care am avut-o în ultimul capitol al cărții a fost, uitându-ne la cifrele oficiale, că vedem cum numărul dosarelor de corupție instrumentate de DNA a scăzut. Ca să ne facem o idee, în 2017 erau cam 12.000 de dosare active pe an. Acum s-a ajuns la jumătate, iar prejudiciile identificate în acea perioadă, 2013-2015-2016, erau de 800 de milioane de euro pe an. Acum s-a ajuns la 160 în medie pe ultimii ani și dacă nu mă înșel, anul trecut doar 90 de milioane de euro.
Cu alte cuvinte nu se mai întâmplă nimic. M-am întrebat dacă cumva această decădere sau încetinire din activitatea DNA s-a întâmplat pur și simplu sau a fost cea cee s-a intenționat și concluzia mea e că a fost și o chestie spontană și o chestiune unde a existat voință, adică s-a dorit acest lucru. În ceea ce privește primul aspect, cel neintenționat: ce se întâmplă este faptul că multe legi din România sunt scrise și redactate foarte prost, deficitar. După cum știm, mulți oameni din aparatul public lasă mult de dorit ca expertiză, nivel de experiență ș.a.m.d.
Din acest motiv, cei acuzați de corupție pot scăpa efectiv, pentru că avocații care sunt foarte bine pregătiți găsesc deficiențe de redactare a legilor și apoi folosesc asta ca să-și scape clienții.
Însă cel mai grav este faptul că au existat măsuri luate de către legiuitor, de către Parlament, de către Curtea Constituțională, care au dus într-adevăr la inabilitatea DNA sau scăderea abilității DNA de a conduce anchetele de corupție. Eu vă dau doar câteva exemple. În primul rând, pentru a fi procuror DNA, un individ trebuia să aibă 6 ani de experiență la începutul instituției, după care a fost ridicat acest plafon la 8 ani după care a fost ridicat din nou în 2018, parcă la 10 ani.
În 2023, schema de ocupare a DNA în ceea ce privește procurorii a ajuns la 75%, adică există un deficit de 25% de procurori, care este un maxim istoric de când a apărut DNA. Dacă în clipa în care tu oricum n-ai procurori suficienți, mai vii și cu reguli atât de stringente, este genul acela de situație în care te întrebi dacă chiar se vrea să se facă această luptă.
Apoi, altă chestiune: CCR, începând cu anul 2014 a început să găsească pe bandă probleme de neconstituționalitate. Este foarte ciudat faptul că timp de câțiva ani de zile totul era în regulă și deodată totul părea stricat.
E un stil românesc de a avea un un foc foarte înalt, a duduit anticorupția, după care a căzut. A fost prea personalizată poate instituția, pentru că o vedem pe Laura Codruța Kovesi acum la Parchetul European, unde face anchetă după anchetă.
Cei care au fost acuzați de DNA și investigați în acea perioadă spuneau mereu că a fost un joc politic. Eu nu consider asta. Consider că abia atunci DNA își făcuse cu adevărat mâna și experiența, și dacă o ținea așa încă câțiva ani buni, nu se oprea. În 2017 cred că a fost mult mai bună situația.
După ce ați scris această carte, a apărut cazul Coldea și reacția publică că până la urmă toți sunt corupți. În cine să avem încredere? Pentru că și dinspre SRI, dinspre sistemul de justiție apar diverse cazuri.
Există un tabel în carte care arată numărul de cazuri de corupție pe funcția publică deținută și nu există practic nicio funcție neatinsă de corupție, de la miniștri, senatori, militari, până și preoți, au existat cazuri de furturi din fonduri europene de către preoți.
Bani deturnați de aparatele de RMN, cazul Duicu. Am avut cazuri la spitalul de arși, femeile care urmau să-și facă o reconstrucție în urma cancerului mamar erau puse să aștepte pentru că se făceau operații estetice. S-au deturnat și bani europeni destinați pentru pubele de gunoi.
Incredibil, este foarte grav acest lucru și interesant că lumea nu înțelege. Când spui corupție, automat îți dai seama că este vorba despre un reprezentant sau despre cineva într-o poziție publică importantă care abuzează de poziție ca să obțină bani nelegali și să să aibă parte de un tratament special. Cam asta este definiția.
Nu numai că oamenii aceștia primesc în general mită, asta este prima formă de manifestare a corupției, dar în urma primirii mitei se adaugă prejudiciul adus bugetului de stat. Sunt două lucruri separate și ce vreau să spun cu asta? Un funcționar corupt truchează o licitație și dă contractul pentru un pod de 30 de milioane de euro, el primește o mită de, să spunem, jumătate de milion de euro, iar celălalt, cel din privat, primește contractul de 30 de milioane de euro, pe care apoi poate să-l facă cât de prost posibil vrea, poate nici să nu-l facă. Și aceștia sunt bani care reprezintă un prejudiciu adus bugetului național. Mita este primită de către funcționarul public, de la acel privat care mituiește, dar de fapt mita e plătită tot de popor.
Suntem păgubiți de două ori. Suntem mai defecți moral decât alte popoare sau decizia verticală a puterii e atât de viciată încât și societatea e disfuncțională?
Nu suntem cu nimic mai prejos din punct de vedere moral, comparativ cu alți cetățeni din statele dezvoltate. Este vorba doar despre sistem. Am citit, de exemplu, niște studii despre corupția din Olanda și, foarte interesant, acolo corupția este foarte mică, bineînțeles, dar nu inexistentă. Corupția e o crimă și crima face parte din codul uman.
Atâta timp cât nu avem o societate de îngeri, o să mai existe omor, viol, toate chestiile astea. E amuzant că procurorul șef de la DNA vorbește despre eradicarea corupției. Ideea este să o ții sub control și să o minimizezi.
Deci, revenind la cazul Olandei, au existat cazuri acolo de corupție și s-au făcut studii: de ce fură de fapt oamenii aceștia? Când te uiți la explicațiile lor, sunt exact ca în România. Unul vrea să aibă viață de lux, altul vrea să călătorească și să mănânce în restaurante bune, altul vrea să retragă și să-și cumpere o vilă. Toate erau cazuri exact ca România. Există studii făcute pe cei acuzați de corupție, care se află în penitenciare. Au două lucruri în comun: o făceau strict pentru partea materială și nu-și recunosc niciodată vina.
Ce-am vrut să spun cu asta: calitatea umană este aceeași, aici și acolo. Dar în Olanda masa critică a populației nu permite corupția. Sistemul politic nu permite corupția. Dacă cumva începi să faci asta, riscul de a fi prins este mare, pe când România exact invers.
În România riscul să fii prins nu este mare, treaba este destul de răspândită, mai ales în rural, sunt convins că la primării este nenorocire, pentru că acolo numai așa se explică sărăcia de la țară, care este cumplită. Știți că, de fapt, 30% din populația României nu are acces la apă curentă, toaletă și duș, comparativ cu o medie din Europa de 2,5%, suntem mai rău decât în Bulgaria, unde cifra asta e 15%. Cum poți să ai un PIB de 300 de miliarde de euro, care înseamnă mai mult decât în Portugalia sau Finlanda și să fii pe ultimul loc? Suntem o țară bogată totuși. Exact de asta, pentru că banii nu ajung în acele proiecte.
Și se decontează. Mulți copii din rural nu reușesc să obțină o notă bună la Evaluarea Națională sau la bacalaureat. La fel și din urbanul mic, față de orașele mari. Deci sărăcia condiționează în mod direct educația sau accesul la sănătate.
Din păcate, corupția aceasta le condamnă viața. De fapt, este o formă de negare a șanselor.
"A furat, dar a și făcut"?
În niciun caz nu e corect, nu există o astfel de scuză. În clipa în care îți alegi un mandat public și vrei să lucrezi pentru populație, atunci misiunea ta este sacră, tu te ocupi de acei oameni, de soarta lor. Nu poți să furi de la ei. Poate că acest lucru era admisibil acum 200-300 de ani, în Anglia, unde era o confuzie despre mita în sine, când era primită și era primită destul de des, dar cei care o primeau, funcționarii publici, ei considerau că este un fel de bonus pentru că își fac treaba bine, nu o condiționare. Dar lucrurile s-au schimbat și nu mai există toleranță deloc pentru o astfel de atitudine.
De unde să vină schimbarea? Ați vorbit de masa critică din Olanda, de verticala puterii. Deci se poate doar prin decizie politică să schimbăm starea de lucruri sau cum facem ca masa critică să devină regulă?
Sunt două moduri de a atinge acea masă critică: ori de sus, ori de jos. La noi au trecut 20 și ceva de ani de când a fost înființată DNA. De sus e clar că nu merge. A mers puțin o perioadă, cum spuneam, între anii 2010-2015, dar în general nu merge de sus în jos la noi, acesta este adevărul. Faptul că milioane de oameni au plecat din țară e votul suprem de neîncredere în guvernele României. Nu contează PSD, PNL, s-a plecat cel mai mult din țara asta, comparativ cu orice țară din Europa. Ce dovadă mai mare vrei că guvernele au fost incapabile să aducă prosperitate țării sau să ofere o speranță la un viitor mai bun oamenilor care au plecat?
Deci nu se pune problema ca guvernele din România să facă ceva în acest sens și să se miște lucrurile. Poate doar dacă avem norocul să apară o persoană cu totul deosebită, cum apare o dată la 100 de ani.
Mai degrabă schimbarea la noi trebuie să vină de jos în sus, pentru că societatea civilă este cea care acum poate cere acest lucru.
Societatea a luat și ea o pauză, e foarte apatică.
Aici e problema. Tocmai acesta e motivul pentru care am scris și cartea. Speranța mea este că oamenii își dau seama că de fapt ei sunt furați de acești indivizi. Li se fură șansa la o viață mai bună. Și sunt anumite lucruri care sunt absolut inacceptabile, pentru oricine. Am scris în carte, de exemplu, despre ceea ce se presa a numit o mare amnistie, 557 de dosare în anul 2022 s-au prescris.
Care au fost prejudiciile acestor dosare? În total, a fost de 1,2 miliarde de euro și mită de 150 de milioane de euro. Deci, cu alte cuvinte, când mă uit la oameni, la concetățenii mei, vreau să le amintesc că au existat 557 de oameni, din 557 de dosare, care au plecat acasă fără nicio pedeapsă și fiecare cu o sumă medie de 280.000 euro în buzunare. Am calculat după aceea, raportat la populația României, fiecare dintre noi a plătit aproape 350 euro din buzunarul propriu.
Dacă merg pe stradă și îmi fură un hoț portofelul, imediat îl văd. La corupție nu vezi chestia asta, e ceva îndepărtat. Cel care te fură este ascuns. O face prin alte mijloace, dar este mai grav. Pentru că hoțul nu-și ia angajamentul să aibă grijă de societate și să fie responsabil față de ea. Un hoț știe foarte bine ce face, el vrea să fure.
Pe când oamenii aceștia, din pozițiile publice, au făcut jurăminte incredibile și după aceea fură: “Jur să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, unitatea și integritatea teritorială. Jur să-mi îndeplinesc cu onoare și fidelitate mandatul”.
Avem primari revotați, deși au probleme cu legea, cu dosare de corupție sau dosare de hărțiune sexuală.
E foarte trist până la urmă. România are de învățat în ceea ce privește exercitarea dreptului de libertate de exprimare, dreptul la democrație.
V-a venit greu să vă readaptați României după experiența japoneză?
Foarte greu. Încă nu m-am adaptat, ca să fiu cinstit. În Japonia, corupția este, evident, un fenomen minimal, marginal. Practic nu există, deși, având în vedere natura umană, cum am discutat, au și ei excepțiile lor. Au existat miniștri care au primit mită ca să își cumpere o vilă sau așa ceva, dar rar.
Ei bine, ce se întâmplă din clipa în care un astfel de individ apare? Societatea e foarte conștientă de cerințele pe care le are față de acești oameni cu putere publică. Din acest motiv au așteptări foarte mari de la acești oameni și în cazul în care așteptările societății sunt trădate, atitudinea societății se schimbă. Instantaneu. Politicos este la televizor când vorbește un ministru să spui domnul ministru. Ei bine, în clipa în care se află că acest om a făcut ceva grav, în clipa aceea devine 容疑者 - Yōgi-sha, ceea ce înseamnă suspect.
I te adresezi cu “suspectul”. Acum vreo lună am văzut la televizor când se vorbea despre Gheorghe Buzatu, care a fost prins anul trecut, i se spunea domnia sa.
Rușinarea publică este o strategie foarte bună de a egaliza raportul dintre societate și individ. În Japonia, în clipa în care un om face așa ceva, nu numai că devine suspect, cum spuneam, dar este ostracizată și familia lui. Interesant că e un lucru comun tuturor societăților asiatice, în general. De exemplu, în anii 70 și ceva, în Filipine, disperați că era corupția mult prea mare, au hotărât să publice în ziare poza și numele și tot ce știau despre toți acești funcționari publici care fuseseră corupți, exact ca să-i umilească și să-i rușineze.
Cum stați cu speranța?
S-au făcut progrese foarte multe și, timp de 7 ani de zile, DNA a mers impecabil. Deci de putut se poate. Dar la noi sunt trei pași înainte, doi înapoi.
De putut se poate și apoi bineînțeles este și minunatul noroc pe care l-am avut, că Europa ne împinge totuși din spate, vrând-nevrând, dar ne impinge. Poate este o culpă istorică din partea ei, că ne-au lăsat pe mâna Rusiei sau poate că avem o poziție strategică.
Suntem din aceeași generație, am fost crescuți cumva cu cărțile lui Ralea, Cioran, despre neisprăvirea la români, începem ceva în forță, dar cumva la final nu mai reușim să terminăm.
Știți că există o expresie în japoneză, Ryuutou Dabi - cap de dragon, coadă de șarpe. Adică vezi că apare un cap de dragon și când colo, se termină cu o coadă mică de șarpe.