Al doilea cel mai rău lucru după a-ți muri un copil de tânăr, înainte să aibă copii, este să te îngroape satul, să mori singur. Să te îngroape satul înseamnă că ești al tuturor, or, când ești al tuturor, ești de fapt al nimănui. Așa cum era CAP-ul, din care cel care nu fura lua de la gura copiilor.
Antropologul Radu Umbreș s-a mutat vreme de doi ani într-un sat din Moldova, s-a angajat ucenic constructor și a observat modurile în care oamenii din sat cooperează. Sau mai degrabă nu cooperează, decât în cercuri mici, unde se iau neamuri, inclusiv cu politicienii locali, cu care intră într-o relație de tranzacții permanente.
A scris cartea pentru publicul străin, pentru că este apărută inițial în limba engleză, ca teză de doctorat (în limba română, Editura Humanitas, în traducerea lui Iulian Comănescu).
Radu Umbreș, un volum, o teză de doctorat, de fapt, apărută prima dată în limba engleză, despre neîncredere ca strategie aproape de relaționare socială, dar și de supraviețuire socială. Vă propun să începem chiar de aici, ce înțelegem prin neîncredere? Cum se manifestă ea? Adică ce vrea să spună că nu au încredere sătenii unul în celălalt?
Neîncrederea este gândită, este în raport cu încrederea, doi poli între care se mișcă evaluarea noastră asupra altor oameni. În mod fundamental este legată de modul în care noi percepem dacă ceilalți oameni pot și vor să coopereze cu noi, să intre în aceste relații mutuale, din care să avem beneficii diverse. Pe scurt, încrederea înseamnă că estimezi, te bazezi pe faptul că ceilalți vor acționa în moduri care o să-ți facă ție bine sau cel puțin că nu-ți vor face rău, atunci când ar putea avea de câștigat.
E aici o formă de suspiciune generalizată.
Până la urmă e o suspiciune generică, da, care se calibrează în funcție de oamenii cu care relaționezi. Ce am văzut eu în această lume a statului în special e că oamenii sunt parte a unei sfere morale, în măsura în care ea are în centru familia, apoi neamurile, rudele, prietenii, vecinii, dar nu toți, doar aceia cu care se colaborează.
Pe măsură ce ieșim din această sferă, reprezentările despre interacțiunile sociale sunt mai degrabă înclinate spre neîncredere, spre ideea că există pericolele sociale din partea celorlalți, chiar și dinspre oamenii din interiorul aceluiași sat, unii chiar foarte în apropiere.
Aproape că avem o lipsă a comunității gândite ca și comunitate. De unde vin toate astea, această cultură a neîncrederii? Din comunism, când nu știai în cine poți să ai încredere, nu știai nici măcar cine te va turna la Securitate sau nu?
Comunismul cu siguranță a jucat un rol, a amplificat anumite forme de neîncredere și a creat unele noi. Însă în ceea ce am observat și ceea ce am studiat eu, rădăcinile acestei neîncrederi sunt mult mai adânci. Sunt atât în istoria de lungă durată a satului, ce a fost înainte de comunism, ce a fost în perioada premodernă a României și de asemenea putem să ne uităm comparativ. Trebuie să vedem că această formă de neîncredere caracterizează un tip de societăți, în general societățile rurale, țăranii, fie că este vorba de cei din România sau din Grecia sau din Turcia sau chiar India, China, Africa de Nord. Există ceva în aceste tipuri de societăți care creează o suspiciune față de seamăn, de cel apropiat.
Neîncrederea pleacă de la ideea că nu te poți baza pe faptul că celălalt va coopera cu tine. Putem să ne întrebăm de ce nu există surse de cooperare în aceste societăți.
E important factorul economic, ce fel de relații de colaborare au oamenii pentru a supraviețui, pentru a se dezvolta. În aceste societăți, cum este și în satul pe care l-am descris, cooperarea este centrată pe familie, mai exact pe gospodării, acel spațiu în care se unesc elemente materiale cu oameni. Gospodăria creează familia. În mod istoric, această unitate socio-economică a asigurat mijloacele de producție pentru ca oamenii să trăiască, să își crească copiii.
Din vremuri foarte vechi, gospodăria țărănească tindea puternic spre autarhie, încerca să-și producă singură cât mai multe dintre cele necesare vieții. Nu doar hrana, ci și haine sau anumite ritualuri care țin familia laolaltă.
Acest ideal de autonomie îl găsim deseori la țărani, cei care spun că e bine să ai lucrul tău, să nu depinzi de alții. Această unitate este singurul grup cooperativ din statul românesc. Acest grup a funcționat ca singura formă de organizare socială care s-a dovedit stabilă și eficientă de-a lungul timpului. Orice s-ar fi schimbat, regimuri politice, centrarea pe familie a asigurat oamenilor că vor supraviețui și că își vor putea duce viața mai departe. Și asta vedem în foarte multe societăți rurale.
După aceea vedem anumite elemente care modulează aceste relații. Sistemul de gestionare a proprietății pământului, sistemul de moștenire, modul în care copiii primesc zestre, ei ajung într-un joc cu sumă nulă, în care există un număr limitat de hectare, anumite parcele trebuie împărțite automat.
Toți sunt puși într-un joc cu sumă nulă, în care trebuie să împartă o plăcintă limitată și asta iarăși produce posibile conflicte. Agricultura e de subzistență, faptul că ai nevoie de mult pământ creează o competiție foarte ridicată asupra proprietății. Dacă ai mult pământ te poți descurca fără să colaborezi cu foarte mulți oameni, poți să angajezi, poți să lucrezi singur, dacă ești harnic, spre deosebire de activități din industrie și comerț, care au nevoie de un sistem de cooperare mult mai ridicat.
Apoi, evident, trebuie să ne întoarcem la acest mod politic de organizare a societății, de sus în jos, care nu a încurajat, ba dimpotrivă, a descurajat cooperarea, fie că este vorba de transformările în sistemul de proprietate, fie că este vorba de modul în care politica a fost implementată la sat.
Dacă ne uităm la comunism, la modul în care acesta s-a prăbușit, vedem că într-adevăr prezența acestui regim autoritar a creat o stare de frică permanentă și în special frica de ceilalți, teama că poți să fii turnat. În același timp exista și un fel de complicitate generalizată, pentru că toată lumea fura de la CAP. Cine nu fură de la CAP ia de la gura copiilor lui.
Acest bine public într-un fel a fost impus cu forța, fără să țină cont de realitățile prezente și fără să livreze cu adevărat bunuri publice. Sistemul comunist mai repede extrăgea de la țărani plusvaloarea.
Era semn de naivitate să nu furi și tu din ceea ce are statul, dar asta nu s-a transformat astăzi în lipsa de blamare aproape totală a corupției locale?
Atâta timp cât percepi că statul este acolo să-ți facă rău, să te exploateze, să te limiteze, dacă nu-l percepi ca fiind o organizație care îți vrea binele - și oamenii au o lungă istorie în care s-a dovedit că această instituție nu le-a vrut în mod neapărat binele -, da, poți percepe că această instituție este una la distanță. Fiind această entitate difuză la centru, atunci important e cât de multe resurse se obțin de la stat și cât de mult previi ca statul să ia din ceea ce oamenii au.
Acest mic furt legitim de la colectiv a contribuit la o definire destul de difuză a ceea ce înseamnă proprietatea colectivă, dar și proprietățile fiecăruia dintre ei. Pentru că pe lângă aceste mici furtișaguri de la CAP existau și există în continuare destul de multe cazuri în care sătenii profită unul de pe urma celorlalți, că intră peste resursele altora, că fură sau abuzează în anumite poziții de putere.
Vedem o formă de antreprenoriat al violenței. Posesorii de animale deseori au această atitudine, cumva de prădare, ca să spun așa, prin care profită de pe urma resursele altora și pot să scape pentru că sunt puternici, au multă susținere socială și știu să navigheze foarte bine prin acest hățiș ambiguu al drepturilor de proprietate.
E și un soi de relativism moral aici. Un primar despre care știi că e și corupt, că din banii publici și-a mai făcut și el lucruri, că folosește mașina primăriei, de pildă, în scop personal, nu e condamnabil, pentru că pare deștept că a făcut lucrurile astea. Un politician care nu știe să ia din bunul public aproape că e unul naiv.
Primarul este privit ca un gospodar. Ce înseamnă un gospodar? Până la urmă își administrează domeniul, gospodăria, lucrurile pe care le are, oamenii care sunt acolo pentru a putea să-și sporească averea, să-i fie bine lui însuși, să fie autonom. Din perspectiva asta, primăria devine un fel de gospodărie a primarului, iar oamenii sunt angrenați în relație cu instituția, dar și cu individul prin acest joc al cooperării: ce primim și ce trebuie să dăm? Susținere, voturi, presiune socială. Evident, un primar care știe într-un fel să gestioneze resursele primăriei este cel care aduce cât mai mult de la stat. Nu este foarte clar de unde vin resursele.
Dacă partidul lui e la guvernare.
Exact, ceea ce înseamnă că este un gospodar deștept, știe cu cine "să se țină de neam" și apoi, din ceea ce el obține, el este implicat în niște jocuri private cu foarte mulți săteni care vor lucruri. Vor pietriș pe drumul lor, nu vor pietriș pe toate drumurile, vor ca utilajele primăriei să facă anumite lucrări de care ei să beneficieze și cumva ei observă ce ajunge în sat și în special de ce beneficiază ei. Că primarul se îmbogățește, e un bun gospodar.
A furat, dar a și făcut.
Cu siguranță, pentru că alternativa poate să fie să și fure și să nu facă, iar oamenii se tem foarte mult de acest lucru. Nu înseamnă că oamenii nu pun sub semnul întrebării delapidarea, deturnarea. O altă alternativă poate să fie o atitudine mai onestă, dar care e una naivă, prin care poate din punct de vedere legal nu se fură bani, dar nici nu se fac lucruri, pentru că un asemenea primar nici nu își va face relații bune cu partidele aflate la guvernare sau cu administrația la nivel de județ sau mai departe și nu va ști să negocieze toate acele hățișuri birocratice și de achiziții.
Există un motiv pentru care ei ies deasupra celorlalți. E un fel de formare a elitelor, îți trebuie competențe deosebite, de curaj, de cunoaștere a legilor - ca să încalci legile într-un mod iscusit, trebuie să le știi destul de bine.
Viciul practicat cu desăvârșire devine virtute, vorba lui Andrei Pleșu.
Da, în anumite contexte, pentru că alternativa este că întotdeauna se poate mai rău.
Există în carte această imagine a bătrânei care la un moment dat spune “să-i alegem tot pe cei vechi, pentru că ia uite ce burți au, ceilalți au burțile goale”.
Exact și chiar s-a dovedit uneori că aceia care au burțile goale ajungeau să fie chiar mai rapace decât cei care erau deja sătui. Pentru că atunci când jocul politic pare o competiție, între mai mulți actori, care dintre ei să ajungă la acele resurse și ce promit ei că vor distribui mai departe, oamenii știu destul de clar că cineva care este deja în funcție, care deja poate s-a înfruptat de la masa aceea, măcar oferă o promisiune mai stabilă, îl știu cumva. E o realitate cunoscută, în timp ce o alternativă poate să fie cineva care le promite marea cu sarea, dar se va dovedi că este mai lup decât celălalt. Neîncrederea, în cazul ăsta, îi păzește de mai rău.
Deci neîncrederea devine un fel un soi de scut de protecție socială. Asta e teoria răului mai mic.
Cu siguranță, acesta e un lucru pe care niciodată nu l-am înțeles, toată lumea s-a săturat să alegem răul mai mic. În termeni logici, răul cel mai mic este binele cel mai mare. Răul și binele sunt niște polarități. Întotdeauna răul cel mai mic este cea mai bună opțiune pe care o ai la dispoziție. Ce putem discuta în legătură cu asta este exact ce fel de opțiuni au oamenii la dispoziție, atât în termeni economici, politici, sociali, dar și în termeni culturali, până la urmă - ce le oferă simbolurile, reprezentările din jurul lor, pentru a coopera sau, dimpotrivă, pentru a se feri de intențiile mai puțin bune ale celorlalți.
E un fel de pragmatism aici, un pragmatism rural, dar care la limită poate să fie și cinism. În ce măsură în aceste condiții, în care relația cu statul e una bazată clientelar, în ce măsură un partid nou sau un candidat cu totul nou, ieșit din sistem și care nu are fața sistemului, are vreo șansă măcar să treacă?
Înainte de capitolul despre politică este capitolul despre moarte, despre ritual. Cineva care vrea să aducă ceva nou trebuie să se gândească ce reprezentări au oamenii cu privire la lume, la ceilalți, inclusiv cu comunitatea. Care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla, în viață, unui țăran? Al doilea cel mai rău lucru după a-ți muri un copil de tânăr, înainte să aibă copii, este să te îngroape satul, să mori singur. Să mori fără să lași în urmă niște relații de cooperare, care vor asigura că tu vei fi dus mai departe. Să te îngroape satul înseamnă că ești al tuturor, or, când ești al tuturor, ești de fapt al nimănui.
Înseamnă că ai trăit practic degeaba.
Că nu ai fost capabil într-un fel să-ți construiești acele relații personale individualizate, nu generice, cu societatea, nu cu toată lumea. Înseamnă că nu te poți baza pe o comunitate.
Are legătură cu întrebarea despre partidul nou. Dacă un partid ar trebui să propună ceva nou, atunci ar trebui să propună o nouă viziune despre societate, care într-un fel să meargă împotriva acestor intuiții și acestor simboluri culturale, care să vorbească într-un fel despre comunitate, într-un mod legitim, într-un mod credibil, care să și arate într-un fel că oamenii aceștia care au istorie de neîncredere și care au un tip de a vedea lumea pot într-un anumit mod să fie strânși laolaltă pentru un interes comun. Cum? Nu este ușor.
Dacă politica se va juca după norme deja existente, aceasta este direcția spre care merge, una tranzacțională, de relații care nici măcar nu creează ideea că societatea este spartă în grupuri, nici măcar nu sunt două părți ale comunității, două facțiuni politice. Toate sunt niște rețele sociale centrate pe sine, sinele fiind cu acest înveliș al familiei.
Sigur, asta nu înseamnă că nu se pot face schimbări punctuale, că nu pot exista politicieni care să ofere într-adevăr un deal mai bun, care, sigur, mai tragși resurse, poate pentru partid sau pentru ei înșiși. Dar până la urmă, dacă există competiție, poți să oferi oamenilor alternative. Pericolul există atunci când nu există competiție, în care acele rețele reticulare pot să creeze un fel de oligopol, în care variantele mai bune să nu poată să câștige.
Și mai este iar un element important. Într-adevăr există schimbări, de la nivelul organizării familiei, la nivelul ritualurilor. Ei se schimbă la nivel individual. O anumită stabilitate socială face oamenii, din punct de vedere cognitiv, să fie ceva mai răbdători, să privească ceva mai mult spre viitor, chiar să pornească cu un nivel de încredere interpersonală calibrat un pic mai sus.
Găsim o stratificare socială pe diferite paliere, de la ritualul înmormântării, felul în care lași pomenile, cui, cât de mari, până la nunți, pe cine inviți, câți bani ți se dau, unde-i așezi, totul se ierarhizează social. Asta nu dă naștere resentimentelor? De pildă în sat și în ziua de azi sunt doar unii care își trimit copiii la școală în oraș și alții își păstrează copiii acasă. Rațiunea este financiară.
În lumea satului există foarte multă invidie. Cei bogați, puternici, sunt respectați pentru puterea pe care o au. Însă vedem o mare cultură a jindului. De exemplu, deochiul este o chestie foarte interesantă. Îl vedem în foarte multe studii interculturale că este asociat cu acele societăți, în special țărănești, care percep lumea ca fiind un bun limitat. Atâta este bunul și apoi toți ne împărțim din el. Cineva are mai mult, altcineva are mai puțin și cu cât e mai sus, cu atât e în primejdie să fie deochiat de ochiul rău al cuiva, al celui care se uită cu curiozitate, cu mirare, în special cu invidie.
Există această dinamică, însă atunci cumva când sursele veniturilor sunt destul de clare, de exemplu oamenii care muncesc în străinătate și se întorc, nu există această judecată, există un fel de respect pentru etosul individual prin care individ acumulează, atâta timp cât, evident, nu le face rău celorlalți.
Însă atunci când averile sunt percepute într-un alt fel, fie că este vorba de certuri cu rude sau cu vecinii, atunci da, se activează acest sentiment de injustiție. Dar din nou, este unul față de o persoană, nu față de o clasă de oameni. Așa era și cu chiaburii, una era un chiabur cu care aveai o problemă personală, iar alături putea să fie alt chiabur, la fel de bogat, dar care îți botezase copilul și erai cumătru cu el și atunci era o persoană morală.
E și o formă de gândire, de percepție tribală a societății, eu cu familia mea, familia lărgită, cu rudele pe care le primesc și prin alianțe.
Ceea ce noi numim tribal este ceva premodern, spre deosebire de stat, în care ne privim toți ca niște cetățeni egali, împărtășim ceva. Însă de obicei în antropologie gândirea tribală se leagă de ideea că ăsta este tribul meu și ăsta e tribul tău, de regulă grupurile etnice funcționează așa.
Aici nu prea există această distincție, pentru că oamenii se recunosc unii pe ceilalți ca fiind la fel, ca fiind similari. Faptul că eu țin la familia mea și fac tot ce pot ca să fie bine, chiar dacă asta presupune să fac rău altora, știu că și tu faci același lucru și la fel cum pentru mine este legitim s-o fac, știu că și pentru tine e legitim s-o faci.
Satul este omogen din punct de vedere etnic și religios. Nu există clivaje puternice între oameni, nu există un fel de oameni și un alt fel de oameni. Deja împărțim ceva pe care nu-l mai împărțim cu alții. Asta poate să creeze evident conflict, dar poate să genereze și un sentiment dacă nu neapărat de comunitate, un fel de solidaritate.
Tot timpul răul, dușmanul este cineva la fel ca tine și nu ai încredere în el, tocmai pentru că îl înțelegi de fapt.
Dar totuși, această mentalitate în care te simți asediat, te simți în pericol, te simți cetate asediată, când te simți așa, nu devii teren fertil pentru diverse manipulări și pentru diverse percepții greșite asupra lumii?
Tot felul de teorii ale conspirație circulă, pot să circule foarte ușor acolo. În pandemie, a fost o rată de vaccinare foarte, foarte scăzută. Foarte mulți bătrâni au murit în sat din cauză că le-a fost teamă. Foarte multe dintre informațiile care vin de sus sunt întâmpinate cu foarte mult cinism, cu suspiciune. E foarte greu să-i convingi pe oameni de ceva, mai ales dacă ei nu credeau asta înainte. E greu de spus dacă sunt astfel mai ușor de manipulat, tocmai pentru că atunci când ești foarte, foarte sceptic, nu mai poți să fii manipulat nici în bine, nici în rău.
Nu crezi pe nimeni până la capăt.
Exact. Crezi doar în măsura în care deja credeai chestia asta. Pericolul nu este că oamenii sunt ușor de manipulat, problema mai mare este când oamenii devin foarte sceptici, foarte imuni la argumente, la convingeri, primesc totul cu o doză imensă de scepticism.
Asta nu duce la fanatisme?
Pragmatismul acesta al țăranilor nu prea duce în fanatism, pentru că nu poate să se construiască vreun fel de grup alături de care să fii fanatic. Nici ceva pe bază religioasă, nici pe fundamente etnice sau măcar pe cele politice. Tocmai această politică foarte tranzacțională și care pare amorală face ca niciodată să nu existe niște tabere clare, politice care să ajungă într-un conflict. Toate acestea sunt poziționale. Nu este nicio legătură doctrinară sau de mari coaliții, sunt doar niște dinamici personale. Cine cu ce a rămas în alianță, cine cu cine s-a certat pe o anumită chestie, cum s-au reorganizat.
Și tu te duci de partea celui care îți poate maximiza beneficiile.
Până la urmă, toți suntem așa, să ne maximizăm beneficiile. Întrebarea este ce opțiune avem de a ne maximiza beneficiile pe termen scurt sau pe termen lung? Ceea ce numim noi societăți cu încredere ridicată, civilizate, sunt acelea în care se cooperează pe termen lung, extins.
Și atunci ai aderență la niște valori sau poți să pui problema moral.
Da, și oamenii o fac acolo din același motiv, pentru beneficii proprii. Este foarte bine să trăiești într-o societate cu cooperare extinsă, în care există toleranță, dar și monitorizare a celor care nu cooperează și sancționarea lor. Toți au de câștigat din chestia asta.
Însă, în anumite contexte, aceste perspective de cooperare pe termen lung nu există sau sunt șubrede, nu ai garanția că astea se vor întâmpla și atunci de axezi pe cooperarea pe termen scurt, devii mai preocupat de oportunități aici și acum, fără să te bazezi pe ceilalți. Pentru că nimeni nu poate schimba societatea de unul singur. Schimbările apar atunci când oportunitățile de cooperare se schimbă.
Schimbarea e atunci mai posibilă de sus în jos, pe verticala puterii, cu voință politică sau pe orizontală, de la societate? Uneori, românii care au plecat în străinătate și s-au întors în satul din Moldova au reușit să aducă o schimbare și alte valori, să spunem cele vestice?
Schimbările politice de sus în jos au efecte puternice, modul în care aceste schimbări sunt implementate țin mai mult de oameni și de ce fac ei.
Sunt transformări ale ritualului de nuntă, de exemplu, între perioada precomunistă și interbelică. Perioada comunistă a avut un efect de urbanizare, confiscarea proprietății a crescut independența familiei nucleare, prin migrația spre oraș, cu o dependență mai redusă de familie, de pământ. S-a schimbat și ritualul nunții, în același timp vedem o individualizare a familiei. Schimbările sunt de sus, modul în care oamenii le fac însă ține de modul lor cultural de a înțelege.
Migranții nu sunt un eșantion aleatoriu dintr-un sat. Sunt oameni care au mai mult curaj, care au mai multe resurse, unii chiar pleacă din disperare, de nevoie, dar ei nu vor reuși, să zicem, să facă mare brânză în străinătate. Migranții aceia care vin și pe care îi vedem cu valori mai occidentale deja aveau un fel de predispoziție, pentru că erau din anumite zone, din anumite familii, poate mai bogate, erau poate mai educați și pot să preia acele acele valori și acele modele, pentru că rezonau deja cu ele.
Pot ei să schimbe ceva? Într-un fel da, într-un fel nu, pentru că ei știu exact cu cine au de-a face și dacă ar putea să aibă o relație de încredere sau nu cu cineva, să nu fie păcăliți, dar în același timp sunt atenți ca nu cumva să trezească bănuiala că ei nu ar fi de încredere. Pentru că ei știu că au de-a face cu oameni cu o încredere redusă.
Unii încep să colaboreze ceva mai mult decât alții, dar nu creează un grup cu care să se identifice în mod neapărat, pentru că, iarăși, toți au și rețele lor de prietenie. Există un fel de socialitate asortivă. Poate pe termen lung, nu scurt, poate duce la crearea unei mese critice de oameni care poate uneori să producă un fel de schimbare la nivelul atitudinilor, reprezentărilor, poate chiar a ritualurilor.
E ceva care pe mine mă fascinează în ritualuri, comparația cu satele în care există comunități neoprotestante, unde vedem că și ritualurile au un accent mai scăzut pus pe familie și mai mult pe grup și cooperare. Acolo vedem într-adevăr un fel de radicalism care lipsește din zona ortodoxă, care este mai țărănească. Aceste grupări neoprotestante vin cu o moralizare mult mai puternică a acțiunilor.
E și religia, ortodoxia valorizează viața de apoi, acolo e răsplata.
Una spune popa și alta se întâmplă. Îți primești răsplata în viața de apoi, dar se spune că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, că până la principiile înalte sunt aceste relații tranzacționale cu sfinții, și cu preoții.
E această vorbă pe care am mai auzit-o, să nu plângi la mormânt străin. Asta înseamnă să nu te intereseze pe tine ce se întâmplă cu celălalt, acela e mormântul altcuiva. Ei au grijă de el, tu vezi-ți de-ale tale, tu vezi-ți de problemele tale.
Ideea de neam trece și dincolo.
Al cui e mortul? Dacă e al satului, înseamnă că e rău, a avut o existență esențialmente ratată.
De unde și importanța ritualului. Eu am copilărit într-un sat din Moldova și îmi amintesc cum bunica ar fi vrut să mă învețe cum să o bocesc.
Ca să știe tot satul. Este un act de comunicare, prin care oamenii comunică atașamentul pentru o anumită persoană și indică real care sunt relațiile, cine este și cine nu este acolo. Când ai relații de rudenie care se rup, un mod de a exprima chestia asta este să spui că nu-și merg nici la mort.
Când nu-ți mergi la mort înseamnă că există o relație genealogică acolo, abstractă, însă ea nu mai are niciun fel de conținut. Sigur, pe termen lung, oamenii se reîmpacă, există foarte puține rupturi radicale în sat.
Mai există acea luptă pentru pământ, din anii 1990?
Da, bătăi și chiar omoruri. Modul în care a fost redată proprietatea oamenilor i-a readus în jocul cu sumă nulă în care sunt puși frații, complicat de faptul că trecuseră ani, plus un sistem foarte disfuncțional la nivelul implementării legii, corupție, cine avea sau nu avea neamuri la primărie sau la tribunal și așa mai departe. Oamenii au fost puși într-un război de tip hobbsian, fiecare împotriva tuturor.
Aveți această imagine de început, pe care eu am văzut-o iarăși în satul meu, a grajdurilor rămase de la CAP și care în loc să fie valorizate, erau clădiri în picioare, funcționale, au fost dărâmate și cărate piatră cu piatră în saci, care cât putea să ducă.
Nu era doar iraționalitate, e doar aparentă, e o ușoară înțelegere pe care oamenii au avut-o între ei, că asta vor face. Nu a existat un fel de discuție, n-a fost cineva care să zică că am putea să facem ceva. Ei s-au întâlnit toți acolo și s-au coordonat fără dezbatere, că este singurul lucru care se poate face. De ce?
Oamenii nu aveau nicio relație, sigur, erau toți săteni, se știau între ei, dar în rest erau străini, ca să zic așa. Nu exista nici în repertoriul cultural, nici în reprezentările lor mentale vreo formă de a colabora cu ceilalți. Singura formă de colaborare pe care o știau era CAP-ul și voiau să scape de el.
Asta nu înseamnă că dacă ar fi văzut un mod prin care să poată să coopereze, n-ar fi făcut-o. Iarăși, în familie se poate coopera. Dacă era dat unei familii, nu s-ar fi distrus. Sau câtorva familii care aveau niște relații între ele.
Cooperăm ca să demolăm ceva, dar cooperăm mai puțin pentru a construi. Aproape că nu avem organ pentru bucuria colectivă, pentru că aveți acea imagine senzațională cu barajul care se rupe, peștii se revarsă și oamenii încep să prindă peștii. Fiecare a luat câte ceva, unul cu undița, altul cu năvodul, altul cu ce a putut și atunci a fost un moment de bucurie colectivă.
Aici trebuie să fim până la urmă sinceri și să ne gândim cât de multe asemenea ocazii de bucurie sau de bine colectiv a avut acest sat și satul român în general. Putem vedea că schimbările au fost grele, cu costuri foarte ridicate pentru oameni. Au fost foarte puține momente în care oamenii să primească ceva, să li se dea în administrare ceva, să primească un fel de bine de undeva.
Asta nu înseamnă că lucrurile nu se schimbă un pic câte un pic. Oamenii încep să vadă lucrurile altfel, însă încă cumva rămâne dominantă această idee că un bun care este al tuturor nu-i al nimănui, de fapt, și atunci va ajunge la cei care au mai multă putere.
Cine este cel mai puternic câștigă, că e vorba de oierul care are niște sute de oi și care va pășuna mult mai mult și nu-i va lăsa pe ceilalți să intre acolo. Se întâmplă asta și în cimitir, cine prinde un loc, să mai calce alte morminte, poate chiar să le treacă, să le facă uitate, dacă cineva nu le apără. Cineva care are o gospodărie își mai mărește un pic gardul, mai ia o bucată dacă i se permite.
Un mormânt neîngrijit rămâne așa, nu-l curăță satul.
Când se celebrează morții, nu se celebrează morții satului, ci morții tăi, ești centrat în jurul mormântului tău, acolo sunt morții tăi, ideal acolo să ajungi și tu, iar în rest sunt morții nimănui care nu mai au vizite.
Cât de posibilă mai e această gândire centrată pe familie, în contextul acesta al emigrării masive, pentru că sunt foarte mulți bătrâni care au rămas în sat, nu mai au copii alături? Unii copii au început să își facă casele în sat, nu le-au terminat pentru că e clar că speranța a murit, deci nu au unde să se întoarcă.
Ăsta a fost cumva un efect destul de pervers al migrației. Se văd foarte multe case construite și unele neterminate, pentru că în momentul în care oamenii le-au început era acest efect, că veneau bani, oamenii trimiteau, se construiau case, erau și mai mulți bani, părea un fel de îmbogățire. Însă pe măsură ce din ce în ce mai mulți oameni au plecat, economia locală a rămas în zona de agricultură care începe din ce în ce mai mult să fie de mari dimensiuni, fie firme mari, fie antreprenori locali, tineretul pleacă.
Nu este foarte multă speranță că pe termen scurt se va întâmpla ceva.
Cred că pentru foarte mulți aceste case semiterminate rămân ca un fel de idee că acolo e o gospodărie în care, orice s-ar întâmpla rău, te poți întoarce.
În ultimii ani noi avem acest curent neorural, să-i spunem, în care idealizăm foarte mult satul. E satul foarte tributar acestor imagini: carte se face și la lumina lumânării, de pildă. Veșnicia s-a născut la sat. Lucruri în care oamenii din sat nu se recunosc.
E o lungă istorie a idealizării satului român, care începe cu romantismul și cu construirea națiunii, unde acolo țăranul e chintesența. Românii, când vorbesc despre sat au și această imagine a unui sătuc pitoresc, undeva în Apuseni, departe, unde nu e televiziune, nu este curent electric. Trebuie să fii destul de bogat ca să te descurci așa.
Evident, este reacția poate la viața noastră urbană. În același timp, oamenii de la sat au această reprezentare că orașul este murdar, este aglomerat, că este dificil și într-un fel au un o mândrie că viața lor e mai bună. Dar asta nu înseamnă că ei nu știu exact care sunt beneficiile educației, care sunt beneficiile de a locui într-o zonă cu mai multe resurse și locuri de muncă. Nu-și idealizează nici sărăcia.
Noi spunem sărac, dar cinstit, dar nu funcționează în viața reală.
În anumite cazuri sărăcia este interpretată ca fiind poate un ghinion, dar cel mai des este un indicator de incompetență. Nu există niciun fel de virtute a sărăciei.
Întrebarea este dacă politicienii văd satul așa cum îl văd sătenii. Sau dacă există aproape un interes pragmatic ca satul să rămână așa în această cultură de neîncredere, pentru că este mai ușor apoi să ai toată încrengătura asta de clientelisme.
Există un sistem ierarhic care leagă politicieni de la vârf cu cei de la nivelul satului. Nu trebuie să știe CEO-ul ce se întâmplă în depozit, dar foarte rapid, eu cred că din două-trei telefoane poți să ajungi de la președinție în orice sat și invers.
Când politicenii sunt prinși în aceste relații tranzacționale cu alegătorii, ei înșiși trebuie să ajungă tranzacționali și să livreze ceea ce cer oamenii. Așa că, business as usual. Modul ăsta de reproducere nu are nevoie neapărat de un fel de plan. Cred că merg lucrurile de la sine.
Întrebarea ar fi invers, dacă ar avea vreo intenție să schimbe lucrurile. Ca să schimbi lucrurile trebuie să aibă oamenii încredere în tine, că ceea ce le propui este mai bun decât ce au acum.
Am văzut cazuri de premieri care, neștiind cum să-și recompenseze primarii, au zburat foarte rapid.
Acum așa funcționează lucrurile în local, ce se ne pare nouă a fi abuz de putere - sau sigur este și asta, dar același timp este și un mod prin care oamenii își fac treaba un pic mai mai mult.
Se descurcă cotidian, încât ei pot să accepte și că primesc doar gheata stângă înainte de alegeri și dreapta după.
Trebuie să inspiri până la urmă încredere, să ai și elementele alea de de-a fi gospodar, ca să spun așa. Ideea că pot fi cumpărați doar cu câteva chestii nu e chiar așa, dacă ar fi doar așa, am lua câteva tiruri de făină și de ulei și am câștiga alegerile în toată România.
Astea sunt cumva niște reprezentări de la oraș. Că oamenii se uită la interese pe termen scurt, podul peste un pârâu, nu un sistem, e pentru că au probleme reale, concrete, până să se gândească la lucruri pe termen lung.
Convenabil politic e să menții așteptările jos, pentru că chiar dacă un primar nu face un drum spre județ, măcar face ceva, renovează o școală, măcar a făcut ceva?
Oamenii încep să și vadă ce se întâmplă în jur, în satul vecin, într-un oraș și încep să apară niște lideri politici. Oamenii au început să facă diferența. Dar ai nevoie de timp, ai nevoie de experiență și din păcate nu toate experiențele sunt fericite.
Foarte multe chestii care vin pe ideea de schimbare radicală se dovedesc că ar fi mult mai rău decât alternativa. Să lăsăm satul. Avem și noi momentul 1996.
Când a învins sistemul.
Dacă te-a învins sistemul înseamnă că nu prea ai de ce să fii acolo, pentru că tu trebuia să faci parte din sistem. Sunt oamenii care caută genul ăsta de răspunsuri, care este butonul pe care să se apese, care să schimbe lucrurile. Procesele țin în special de creșterea nivelului de trai.
Practic follow the money.
Creșterea nivelului de trai și nu doar bani propriu-zis, tipurile de interacțiuni sociale în care ai mult mai mulți parteneri de cooperare, din multe puncte de vedere, și economice, și familie și rude, și prieteni, și societate civilă și grupuri de interese.
În momentul în care oamenii încep să fie prinși în cât mai multe rețele reticulare, nu una singură, când nu depind doar de magazinul satului care îți dă pe caiet, pe datorie, pentru că ai mai multe magazine unde poți să alegi, e o reducere a personalismului.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech