În mod paradoxal, am putea spune că fostele țări socialiste sunt astăzi într-o mai mare măsură adepte ale democrației, acest bun prețios puternic criticat în Occident, unde spiritul de protecție și setea de securitate ale populațiilor oferă statelor bunăstării puteri din ce în ce mai extinse, ceea ce nu este niciodată un garant al libertății pentru cetățeni.
Publicistul și istoricul francez Thierry Wolton, specializat în crimele comunismului și chipurile pe care le ia acesta în istorie, analizează, într-un interviu acordat Spotmedia.ro, cum au ajuns Franța și Germania vulnerabile politic, după ce extrema dreaptă a câștigat alegerile la Paris și a luat un scor istoric în Germania, clasându-se pe locul al doilea, cu un succes notabil mai ales în fosta Germanie de Est.
Succint, principalele idei:
- Au existat întotdeauna identități puternice de opinii între extrema dreaptă și extrema stângă, între maro și roșu. Pactul germano-sovietic din 1939-1941 a ilustrat acest lucru. Fostele țări socialiste, care au gustat dictatura roșie de zeci de ani, sunt mai imune la răul brun decât țările din vestul Europei, care nu au cunoscut aceeași istorie din 1945. Idealul roșu rămâne foarte prezent în vestul continentului, chiar dacă poartă haine diferite decât comunismul (succesul wokismului este un exemplu).
- Am putea spune că fostele țări socialiste sunt astăzi într-o mai mare măsură adepte ale democrației, acest bun prețios puternic criticat în Occident, unde spiritul de protecție și setea de securitate ale populațiilor oferă statelor bunăstării puteri din ce în ce mai extinse, ceea ce nu este niciodată un garant al libertății pentru cetățeni. Pe scurt, Europa de Est este mai liberală decât Occidentul pentru că populațiile cunosc riscurile pe care le prezintă abuzul puterilor statului.
- Emmanuel Macron exercită o super-președinție. Acesta a fost deja cazul predecesorilor săi, dar niciodată înainte de el Elysée nu a fost atât de implicat în toate aspectele vieții politice, chiar și în cele mai minore.
- Obiectivul lui Macron este să demonstreze în ochii francezilor că extrema dreaptă nu este capabilă să guverneze și, mai ales, că nu își ține promisiunile. Cei trei ani care ne despart de alegerile prezidențiale din 2027 trebuie să servească acestui scop în mintea lui Macron. Pentru că aceste alegeri prezidențiale sunt mama bătăliilor politice, având în vedere puterile pe care Constituția le acordă șefului statului. Este un pariu care are avantajul de a-l pune pe Macron în centrul jocului.Pe scurt, este gustul său pentru putere pe care îl satisface făcându-se adversarul numărul 1 al extremei drepte franceze, cu speranța de a rămâne în istorie cel care a blocat partidul lepéniste.
- Francezii nu sunt italieni, este probabil ca Franța să intre într-o perioadă de instabilitate economică și socială puternică, care o va marginaliza în Europa și pe scena internațională. Este, așadar, o slăbire a „vocii Franței”, cu care ne place să ne mândrim în această țară.
- Locomotiva franco-germană a Europei are eșecuri, care se vor simți în locul bătrânului continent în lume, în timp ce UE, care era cea mai mare putere comercială din lume în urmă cu doar câțiva ani, este astăzi retrogradată la locul 3, după SUA și China.
- Ce este liniștitor este că Putin nu are mijloacele pentru ambițiile sale, ce este îngrijorător este că China comunistă își dă mijloacele pentru ambițiile sale, adică instaurarea unei noi ordini mondiale în care va fi lider.
Thierry Wolton, tradus în limba română la Humanitas, e preocupat în mod special de istoria regimurilor comuniste, de Războiul Rece și de influența sovietică în Occident. A scris, printre altele, Rouge-brun: Le Mal du siècle (1999; trad. rom. Roșu-brun: Răul secolului), Le KGB au pouvoir: Le système Poutine, (2008; trad. rom. KGB-ul la putere: Sistemul Putin, Humanitas), Une histoire mondiale du communisme, vol. 1–3 (2015–2017; trad. rom. O istorie mondială a comunismului, Humanitas, vol. 1, 2018, vol. 2, 2019), Le négationnisme de gauche, (2019, trad. rom. Negaționismul de stânga, Humanitas 2019).
Extrema dreapta a înregistrat progrese mari la alegerile pentru Parlamentul European. V-a surprins acest lucru sau era previzibil? Poate că ar fi util să explicăm și ce este exact extrema dreaptă – dacă putem vorbi de o ideologie unică.
Sondajele au arătat scoruri mari pentru partidele de extremă dreaptă. Rezultatele obținute nu pot fi așadar surprinzătoare, ba chiar putem spune că au fost o surpriză bună, pentru că în cele din urmă echilibrele politice din cadrul Parlamentului European rămân aproximativ aceleași ca înainte.
Pe de altă parte, diviziunile dintre aceste partide de extremă dreapta le limitează capacitatea de acțiune comună la nivel parlamentar. Aceste diviziuni nu ne permit să vorbim de un singur bloc structurat, deși toate împărtășesc un anumit număr de idei care le permit să fie identificate ca atare.
Extrema dreapta este în general suveranistă, nu este de acord să respecte deciziile de politică comună decise de la Bruxelles, este protecționistă (pentru a păstra piețele interne), anti-NATO pentru că este în favoarea apărării naționale autonome și mai ales împotriva oricărei imigrații, pe care o consideră responsabilă pentru pierderea identității culturale.
Este și pro-rusă pentru că este fascinată de regimul puternic al lui Putin, care pretinde că salvează valorile occidentale amenințate în special de Islam, o obsesie a identității.
Acesta este lipiciul lor comun, ceea ce nu înseamnă că nu există nuanțe între diferitele curente, de exemplu, între Adunarea Națională din Franța și AfD germană, cu poziții mai extremiste decât partidul lepenist.
Aceste partide de extremă dreapta au avut mai mult succes în Occident – Franța, Germania, Austria, Țările de Jos – decât în Est. Cum explicați asta?
Plec de la principiul că au existat întotdeauna identități puternice de opinii între extrema dreaptă și extrema stângă, între maro și roșu, dacă preferați. Pactul germano-sovietic din 1939-1941 a ilustrat acest lucru. Fostele țări socialiste, care au gustat dictatura roșie de zeci de ani, sunt mai imune la răul brun decât țările din vestul Europei, care nu au cunoscut aceeași istorie din 1945.
Idealul roșu rămâne foarte prezent în vestul continentului, chiar dacă poartă haine diferite decât comunismul (succesul wokismului este un exemplu). Așa că aspectul totalitar al acestor ideologii roșu-brun rămâne abstract, contrar amintirii lor în țările din Est.
Cu toate acestea, este de remarcat faptul că AfD germană obține cele mai bune rezultate în fosta RDG. Prin urmare, există încă rădăcini comuniste care pot da naștere răului fascist - pentru că AfD este cel mai fascist dintre partidele europene de extremă dreapta.
Această excepție se bazează parțial pe înapoierea economică de care încă suferă partea de est a Germaniei în comparație cu fosta RFG.
AfD valorifică invidia, gelozia unei părți a populației est-germane în raport cu concetățenii lor din Occident, ceea ce explică scorul său mai bun.
Pe scurt, votul extremist catalizează resentimentele, acest lucru este valabil și în alte părți, deoarece electoratul de extremă dreapta este în general popular, reunind categorii socio-profesionale de la baza scării sociale.
În schimb, în alte țări din Est, aceste sentimente au dispărut parțial pe măsură ce s-au integrat în Europa. Să nu uităm că imediat după căderea comunismului s-au înregistrat și resurgențe ale extremei drepte în aceste țări în care opinia publică a fost derutată de schimbările de regim și totodată dezamăgită de democrația percepută inițial ca panaceul împotriva relelor comuniste.
Democrația nu cade din cer, este o cultură și o practică. Dezamăgirile s-au estompat în cele din urmă, pentru că cultura democratică a progresat în mintea oamenilor.
Nu este încă perfect, departe de asta, dacă ne gândim la corupția gigantică, care continuă să submineze majoritatea țărilor foste socialiste – o moștenire a comunismului – dar suntem pe drumul cel bun.
Pe scurt, Europa a adus bine, a adăugat ulei (democratic) în relația dintre putere și cetățeni. Fără a uita de îmbogățirea populațiilor datorită integrării în comunitatea europeană.
În mod paradoxal, am putea spune că fostele țări socialiste sunt astăzi într-o mai mare măsură adepte ale democrației, acest bun prețios puternic criticat în Occident, unde spiritul de protecție și setea de securitate ale populațiilor oferă statelor bunăstării puteri din ce în ce mai extinse, ceea ce nu este niciodată un garant al libertății pentru cetățeni.
Pe scurt, Europa de Est este mai liberală decât Occidentul pentru că populațiile cunosc riscurile pe care le prezintă abuzul puterilor statului.
Franța are o situație specială, președintele Macron se află la a doua înfrângere electorală și decizia sa a fost o decizie de forță - dizolvarea Parlamentului și alegeri anticipate. Părea o mișcare impulsivă, la prima vedere. Ce vrea Emmanuel Macron cu această mănușă aruncată electoratului?
Mai întâi trebuie să înțelegem că Emmanuel Macron exercită o super-președinție. Acesta a fost deja cazul predecesorilor săi, dar niciodată înainte de el Elysée nu a fost atât de implicat în toate aspectele vieții politice, chiar și în cele mai minore. Nimic nu se decide în Franța fără aprobarea lui, așa cum demonstrează discursurile sale aproape zilnice.
Cu toate acestea, de la alegerile legislative din 2022 și pierderea majorității sale absolute (pe care a avut-o în parlamentul anterior), a fost îngreunat în acțiunea sa, în hiper-președinția sa. Deci decide să se folosească încă o dată de ea cu această dizolvare care nu era deloc obligatorie. Probabil că nu își imaginează că va reuși să-și recapete majoritatea absolută la finalul acestor alegeri.
Pe de altă parte, el se plasează în centrul jocului politic devenind obstacolul numărul 1 cu care se confruntă un viitor guvern de extremă dreapta, pentru că nu există nicio îndoială că Adunarea Națională/ Rassemblement National (RN) va câștiga aceste alegeri legislative.
Dacă RN nu va obține o majoritate absolută, Macron se va afla și mai mult în centrul jocului pentru că partidul lepénist va trebui să se confrunte cu alte forțe asupra cărora Elysée-ul poate spera să-și folosească influența.
Dar chiar dacă RN are majoritatea absolută, Macron va face tot ce îi stă în putere pentru a-i pune piedici în cale. Obiectivul său este să demonstreze în ochii francezilor că extrema dreaptă nu este capabilă să guverneze și mai ales că nu își ține promisiunile.
Cei trei ani care ne despart de alegerile prezidențiale din 2027 trebuie să servească acestui scop în mintea lui Macron. Pentru că aceste alegeri prezidențiale sunt mama bătăliilor politice, având în vedere puterile pe care Constituția le acordă șefului statului. În speranța că va duce RN la testul Guvernului, el crede că Marine Le Pen, candidată declarată pentru aceste alegeri din 2027, își va pierde credibilitatea, aura și, prin urmare, va fi învinsă. Este un pariu care are avantajul, repet, de a-l pune pe Macron în centrul jocului.
Dar acest om are un ego supradimensionat, nu poate tolera nimic mai mult decât marginalizat. Pe scurt, este gustul său pentru putere pe care îl satisface făcându-se adversarul numărul 1 al extremei drepte franceze, cu speranța de a rămâne în istorie cel care a blocat partidul lepéniste.
Aș dori să subliniez că Macron nu poate candida din nou în 2027, întrucât Constituția interzice mai mult de două mandate consecutive. Așa că se sacrifică, ca să spunem așa, pentru ca tabăra lui să poată păstra Elysée-ul după plecarea lui în 2027. În acest caz, părăsește scena de sus și nu își compromite în niciun caz viitorul pentru că va fi încă tânăr. Probabil că are multe ambiții pentru după 2027.
Dacă va ajunge la putere, va urma Marine Le Pen o linie politică dură sau vedeți o posibilă retragere, așa cum s-a întâmplat cu Giorgia Meloni, premierul italian, care astăzi pare dezbrăcat de extrema dreaptă?
Promisiunile electorale îi leagă doar pe cei care cred în ele. Este evident că, odată ajuns la guvernare, Rassemblement National se va afla în fața unor realități politice, economice și internaționale care îl vor obliga să improvizeze. De aici și dezamăgirea electoratului său, asupra căruia Macron speculează că o slăbește pe Marine Le Pen înainte de 2027.
Realpolitik-ul căreia oamenii îi sunt adesea victimele, când interesele statului prevalează asupra celorlalte, riscă să facă alegătorii RN-ului niște naivi ai istoriei. Ca să nu mai vorbim de faptul că partidul lepenist se va confrunta cu o opoziție foarte puternică în interiorul țării, cu multă tulburare socială din partea sindicatelor și a extremiștilor de stânga cărora le place să acționeze ca „bariere împotriva fascismului”.
Pe scurt, viitorul RN nu este atât de glorios pe cât speră elita sa și în care cred alegătorii săi.
Francezii nu sunt italieni, este probabil ca Franța să intre într-o perioadă de instabilitate economică și socială puternică, care o va marginaliza în Europa și pe scena internațională. Este, așadar, o slăbire a „vocii Franței”, cu care ne place să ne mândrim în această țară.
Marea întrebare care rămâne este ce se va întâmpla cu politica externă a UE, în special în ceea ce privește războiul din Ucraina? Alegerile din 2024 nu s-au încheiat încă, cele din Statele Unite par să nu aducă vești bune.
Europa este marele învins în această situație, mai ales că în același timp și Germania este slăbită de aceste alegeri. Locomotiva franco-germană a Europei are eșecuri, care se vor simți pentru Bătrânul Continent în lume, în timp ce UE, care era cea mai mare putere comercială din lume în urmă cu doar câțiva ani, este astăzi retrogradată la locul 3, după SUA și China.
Pe scurt, toate acestea sunt foarte dăunătoare, mai ales când tunurile bubuie la porțile noastre. Macron, după ce a fost un idiot util pentru Putin în 2022, sperând să-l poată face rațional, a devenit eroul rezistenței față de ambițiile rusești. Nu va mai putea juca acest rol dacă trebuie să se înțeleagă cu un parlament dominat de cei mai buni aliați ideologici ai putinismului, văzut ca gardianul valorilor occidentale dragi extremiștilor de dreapta.
Dacă la aceasta adăugați alegerea lui Trump, izolaționist cu sloganul său MAGA (Make America great again), este clar că ucrainenii au adevărate motive de îngrijorare pentru 2025.
Întrebare finală – cine beneficiază geopolitic de această ascensiune a dreptei radicale?
Acest moment pe care îl trăim este o mană cerească pentru Putin. Orice întărire a extremei drepte favorizează planurile sale, cel mai important fiind dezintegrarea Uniunii Europene, care i-ar permite să devină puterea numărul 1 pe Bătrânul Continent sau cel puțin cea care va da tonul politic.
Acesta este scenariul catastrofă, dar nu este sigur.
Istoria dovedește că democrațiile, oricât de slabe ar fi ele, găsesc adesea resurse nebănuite pentru a se redresa și, în final, pentru a învinge. Aceasta este versiunea optimistă.
Doar că Europa nu mai este în centrul lumii. Totul se joacă acum în Asia, iar amenințarea chineză este mult mai importantă și mai periculoasă decât amenințarea rusă. Este vorba de o schimbare de echilibru la nivel global asupra căruia vechea Europă nu va avea nicio influență, ba chiar va fi principala victimă.
Ce este liniștitor este că Putin nu are mijloacele ambițiilor sale, ce este îngrijorător este că China comunistă își dă mijloacele pentru ambițiile sale, adică instaurarea unei noi ordini mondiale în care va fi lider. Acesta este miza următorilor ani. Este trist și deplorabil să ne gândim că Europa riscă să nu poată influența pentru a contracara această lume care va veni. Dar sper sincer să mă înșel.