În România ultimului secol, Ion Vianu a fost unul dintre cei mai buni dintre noi. Un mare umanist care, deși nu a putut să mintă și să ne spună că țara asta e cea pe care o visase în anii grei de exil, că ne-am salvat după dictatură, nu și-a luat niciodată mâna de pe noi.
Ori de câte ori în țară se întâmpla un rău, a vrut să vorbească. Să spună adevărul și în același timp să spună adevărul cu compasiune.
Un prieten colosal, umăr la umăr cu marele lui M., Matei Călinescu, cu care a corespondat în exil și scrisorile lor adunate ne dau imaginea unei Românii în promisiune.
În interviul recent cu Andrei Pleșu, acesta îmi spunea că românii au voluptatea de a-i onora pe cei buni dintre ei abia la moarte. Faptul că nu se întâmplă acest lucru, că autoritățile, politicienii, conducătorii nu-i onorează nici atunci când mor pe cei care au excelat prin umanitatea și profesionalismul lor, ne lasă loc să ne mai însoțim o dată, la final, cu Ion Vianu.
Uzurparea nu i-ar fi făcut bine, cu toate că puțini sunt aceia capabili să simtă compasiune pentru cei mai slabi, mai corupți uman, căzuți în rău. Ion Vianu era de acest fel.
Medicina și literatura s-au întâlnit în chip formidabil în el și una fără cealaltă poate nu l-ar fi împins să se ridice atunci când limita devenise un fir de ață, să denunțe crimele comunismului, pe cele din închisori, din spitalele de psihiatrie și din cotidianul în care viețile oamenilor se frângeau. A povestit în primul nostru interviu, la Timișoara, cum a reușit să se rupă de frică, avea doi copii, și să se împotrivească dictaturii comuniste.
“Când ţi se întâmpla ceva de bine, te întrebai cine este în spatele acestui bine şi de ce ţi s-a întâmplat un lucru bun. Ceea ce te făcea să te menţii, totuşi, era cercul de prieteni. Eu am resimţit ca un lucru extraordinar de puternic în viaţa mea spectacolul pe care l-a montat Lucian Pintilie, ”Revizorul”, de Gogol.
A montat un spectacol care era voluntar provocator şi anti-totalitar, într-un mod genial. Spectacolul a avut patru reprezentaţii, după care a fost interzis.
Pentru mine, faptul că unul dintre ai noştri a avut curajul să facă acest act, care era un act de independenţă, m-a schimbat, mi-a dat ideea şi a fost aproape ca un imperativ categoric că într-o zi va trebui şi eu să ies pe scenă, nu în felul briliant, artistic, al lui Pintilie, dar într-un fel”.
A semnat scrisoarea de susținere a lui Paul Goma și, ajuns în exil, a vorbit răspicat despre ororile care se întâmplau în spitalele de psihiatrie, folosite pentru torturarea psihologică a celor care denunțau dictatura.
A plecat cu biletul de întoarcere în promisiune. Chiar dacă ar fi fost foarte bătrân, îmi spunea în alt interviu, și dictatura ar fi fost și mai aspră, întoarcerea imaginată din capul locului îi era indispensabilă. S-a întors și a găsit o țară fracturată moral.
“Când am plecat eu din țară, credeam, ca toată lumea, că socialismul avea să dureze, dacă nu o veșnicie, cel puțin dincolo de limitele vieții mele. În primii ani de exil, aveam fantasma că, la extrema bătrânețe, fiind pe jumătate date uitării motivele pentru care plecasem, mă voi putea întoarce aproape clandestin, în tot cazul foarte discret, pe urmele visate de atâtea ori, ale tinereții mele și oamenilor ei. Îmi imaginam că regimul ar fi fost același, numai un pic mai puțin autoritar.
Dacă aș fi știut că avea să mai dureze numai 12 ani după plecarea mea, poate nu aș fi plecat, aș fi avut, poate, curajul de a protesta în interior.
Azi, în special de câteva luni, speranța unei societăți necorupte s-a îndepărtat. Printr-un viraj natural, dezamăgiții liberalismului alături de unii ce nu îndrăzneau să vorbească revin la „valorile tradiționale” ale unui conservatorism care nu are instrumente pentru a gestiona o țară modernizată, dar reinstaurează valori forte, iremediabil legate de limitarea libertăților fără deranjeze impostura și tartuferia”.
“Dacă mă întreb dacă această ţară seamănă cu ţara pe care am visat-o noi, voi răspunde nu, categoric nu. Nu mă aşteptam ca oamenii să iasă atât de loviţi, atât de izbiţi din această încercare a comunismului, încât să participe la o societate care, din păcate, este foarte puţin constructivă şi foarte puţin creativă, la o societate în care ideea de bine comun, ideea cea mai preţioasă pe care o putem avea cu privire la societate, nu este îndeajuns promovată.
Pe de altă parte, dacă mă reprezint pe mine neprotestând şi lăsând lucrurile să meargă aşa cum mergeau şi intrând într-o pasivitate care m-ar fi menţinut în ţară şi care m-ar fi făcut, poate, să fac unele lucruri triste, atunci mă gândesc că am făcut bine”.
Nu ar fi vrut să trăiască veșnic, sindromul lui Ahasverus îl nemulțumea: există în psihopatologie delirul de nemurire, îmi povestea, anumiţi bolnavi psihiatrici, care au certitudinea că nu vor muri niciodată şi trăiesc asta ca pe-o suferinţă îngrozitoare.
Absența lui însă ne va costa enorm, la fel ca aceea a Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca și a lui Matei Călinescu. Ei sunt cei pe care Academia nu-i va celebra fastuos, pentru că scena memoriei oficiale i-a fost încredințată lui Constantin Bălăceanu Stolnici, turnător dovedit, dar poate tocmai astfel ni se dă, încă o dată, șansa să recuperăm în memorie acei oameni care ne-au făcut și ne fac bine.
Psihiatrul și scriitorul Ion Vianu, fiul lui Tudor Vianu, s-a născut în 1934, la București. În 1977 a emigrat în Elveția, după ce se exprimă împotriva regimului comunist și colaborează cu Radio Europa Libera, devenind una dintre vocile exilului.
S-a implicat în mișcarea pentru apărarea drepturilor omului în România, împotriva abuzurilor politice ale psihiatriei de pretutindeni. A publicat mai multe romane, printre care "Arhiva trădarii și a mâniei" (2016), o ficțiune despre vechea Românie, comunism și demnitatea nebuniei. "Romanul autobiografic" Amor intellectualis (2010) se bucură de mai multe premii și este recent reeditat la Editura Polirom.
A scris şi memorialistică, între care Amintiri în dialog (cu Matei Călinescu), volum apărut în 1994. Este şi autorul unui studiu de psihiatrie, Introducere în psihoterapie, apărut în anul 1975.