Azi nu mai e dictatură, dar, în special de câteva luni, speranța unei societăți necorupte s-a îndepărtat, spune Ion Vianu, într-un dialog cu spotmedia.ro.
Dacă ar fi știut că dictatura comunistă va cădea în 12 ani, poate ar fi rămas în țară, să lupte și să se opună din interior. Atunci când a părăsit România, lăsa în urmă o țară învinsă de totalitarism, un regim criminal care interna în spitale de psihiatrie deținuți politici, care își ținea cetățenii în foamete și frig.
În socialism furtul și minciuna erau generalizate, pentru că, inconștient, poporul știa că regimul nu se instalase legitim, de aceea, nu inspira respect, ci numai teamă. După revoluție, teama s-a diminuat mult, dar statul nu a reușit să inspire respect.
Ion Vianu, interviu spotmedia.ro
Psihiatrul și scriitorul Ion Vianu, fiul lui Tudor Vianu, s-a născut în 1934, la București. În 1977 a emigrat în Elveția, după ce se exprimă împotriva regimului comunist și colaborează cu Radio Europa Libera, devenind una dintre vocile exilului.
S-a implicat în mișcarea pentru apărarea drepturilor omului în România, împotriva abuzurilor politice ale psihiatriei de pretutindeni. A publicat mai multe romane, printre care "Arhiva trădarii și a mâniei" (2016), o ficțiune despre vechea Românie, comunism și demnitatea nebuniei. "Romanul autobiografic" Amor intellectualis (2010) se bucură de mai multe premii și este recent reeditat la Editura Polirom.
Ion Vianu, recitindu-vă acum, odată cu reeditările de la Polirom, am dat peste formula pe care a folosit-o Constantin Noica, într-o scrisoare către tatăl dvs, Tudor Vianu: pietra fungaja: o piatră minerală, de fapt, o plantă care nu a avut de ales și a preluat în creșterea ei o piatră întâlnită în cale. Îi scrie Noica lui Tudor Vianu: toți purtăm cu noi o piatră, o abatere și astfel o vină. Ați identificat piatra din propria dvs alcătuire, un regret, un rest, o intersecție?
Da. Identific o însușire, termen care îmi permite să vorbesc despre ea, indiferent: ca un defect sau o calitate. Să o numesc: nevoia de a înțelege. Există un dicton francez care spune cam așa: a înțelege totul înseamnă a ierta totul.
Întotdeauna am avut oroare de a condamna; dacă am făcut-o, asta mi-a luat timp.
Astfel, Ceaușescu a declarat în 1968 că numai un nebun poate să-și închipuie că sistemul socialist ar putea să nu fie durabil. „Dar de ce a spus el asta”, am căutat eu să înțeleg. – „Ca să poată desființa un om fără a face din el un martir politic”. Dar, mi-am mai spus, și pentru a se încuraja, fiindcă el, comunistul, avusese, o clipă, o îndoială asupra eternității comunismului – și a respins acest gând, spunându-și: „numai un nebun poate gândi asta.. eu, nu”. – explicația pe care o găsisem m-a calmat.
Au trebuit ani, în care m-am convins că proiectul lui de-a demonstra că numai un nebun poate critica socialismul – și nebunii trebuie „tratați” – am decis că nu mai vreau să trăiesc în ceaușism. Dacă nu aș fi avut tendința înnăscută de-a înțelege, aș fi reacționat imediat, când a fost rostită acea declarație a lui Ceaușescu.
În același timp, educarea capacității de-a înțelege este esențială ca să fii psihiatru. Astfel, calitățile și defectele izvorăsc din același munte.
Deși ați ales medicina, psihiatria, formarea dvs rămâne, în esență, una umanistă. Ce aduce în plus literatura, pentru că nu doar citiți, și scrieți ficțiune?
Formația mea este, înainte de toate, medicală. Am studiat medicina cu pasiune. Ea mi-a structurat gândirea, m-a învățat să mă îndoiesc, să decid. Dar și să preget. Psihiatria poate fi în situația de-a acționa urgent, dar de cele mai multe ori e mai bine să aștepți; să se așeze și starea de spirit a pacientului și impresia ta.
Formația umanistă am început-o de mic, în ambianța familială. Apoi, când am abandonat filologia clasică pentru a studia medicina, am făcut un soi de legământ cu mine, că nu voi trăda nicicând cultura din care făceam parte, cultura clasică și umanistă, îi voi acorda un sens prin meseria de medic.
Dar am fost departe de-a prevedea că voi trece de vârsta adultă ca să încep să scriu cu consecvență. Și cred din ce în ce mai mult că criza lumii actuale provine dintr-o devaluare a culturii.
Știința are perspectiva de a realiza orice își propune. Dar știința trebuie să se întrebe dacă ce realizează este bine sau rău, sau, cum se spune în românește, frumos sau urât.
Cultura are drept țintă finală un îndemn moral.
Cât privește literatura (ficțiunea, dar și memorialistica, eseurile), ele sunt prelungiri naturale ale problemelor pe care și le pune omul generic. Scriitorul de ficțiune este un mic demiurg: creează universuri incomplete, dar care au un sens. Firește, există ceva magic în arta scriitorului, o incantație fără de care opera nu-și atinge scopul.
Mai sunt psihiatri, și mă uit la Irvin Yalom, de pildă, care scriu literatură, ficțiune. Din punctul de vedere al psihiatriei, cărei nevoi îi răspunde literatura?
Irvin Yalom își extrage substanța din chiar observațiile făcute în clinică. Nu acesta a fost scopul meu.
Este adevărat că în Arhiva Trădării și a Mâniei am descris psihiatri și pacienții lor, am creat o reprezentare a instituției psihiatrice. Dar ambiția romanului meu este să redea aventura unui întreg secol, psihoticul, psihiatrul și spitalul fiind, fiecare și la un loc, ipostaze dar și metafore ale condiției umane.
Pentru a răspunde la a doua a parte a întrebării, nu cred că literatura are, în chip direct, o virtute terapeutică. Totuși, omul care-și deschide orizontul cultural se înarmează moral.
El a dobândit o mai bună cunoaștere a condiției umane. Cunoaștere care nu e nici teoretică, ca în științele omului, nici direct practică, cum reiese din interpretarea vieții proprii. Literatura ficțională, reușită, aruncă o lumină particulară, pune în evidență un adevăr psihologic despre care autorul este convins că merită să fie pus în lumină.
Ficțiunea este de cele mai multe ori o fabulă cu o structură mai complicată decât simpla înțelepciune a unui Esop care pune viețuitoarele neumane să vorbească.
Poate de aceea personajul lui Dostoievski spune că frumusețea, iar nu binele va salva lumea. Sau e o pretenție prea mare?
În românește, dar și în alte limbi spunem despre o acțiune bună că e frumoasă. De ce să nu spunem că „binele va salva lumea”?. Pentru că ceea ce este bine pentru unii poate fi rău pentru ceilalți. Binele este rece, solitar, abstract... Frumosul este binele într-un context emoțional, vibrație, elan, privire în adânc.
O icoană bizantină, o fată văzută de la fereastra trenului pe chei, o melodie care abia ajunge la noi prin zgomotul orașului sau în pacea naturii ne pun într-o stare de entuziasm și bună voință cuprinzătoare care este exact potrivnică micimii lumii curente.
Cercetarea actuală în neuroștiințe, în domeniul inteligenței artificiale ne îndreaptă spre o cunoaștere a creierului, a conștiinței și a gândirii, din care azi nu ținem în mână decât un capăt. Abia când această grea muncă va fi îndeajuns de înaintată, vom ajunge să includem eticul în estetic, vom înțelege cum generăm noi, oamenii, simțirea frumosului, făcând din contemplarea frumuseții îndemnul care ne duce către bine.
Istoria civilizației este un infern podit cu „bine”... dar a venit momentul să căutăm o formă de salvare prin frumos, prin entuziasmul smerit. Dacă o astfel de întreprindere este o utopie, nu ne mai rămân multe șanse. Totuși, istoria ne îndeamnă la optimism. Mari civilizații s-au susținut prin frumos.
Vorbeam despre Dostoievski. Una dintre temele mari ale lui rămâne cea a Marelui Inchizitor: vor oamenii libertatea mai presus de orice? Și acum, din nou, ca medic: cât din alegerea noastră e alegere și cât e genetică, impuls, predeterminare așadar?
Oamenii, ca indivizi, nu sunt decât rareori liberi. Faptul că trebuie să-ți câștigi viața, adică să ai ce mânca, un acoperiș, o haină de pus pe spate te face să subscrii un contract care îți ia din libertate. Dacă ești bogat, grija de avere îți mănâncă zilele.
La fel, bagajul nostru genetic, ideologia lumii în care trăim împovărează ridicarea spre libertate.
Libertatea o exerciți numai în anumite clipe hotărâtoare ale vieții, dar cum să deosebești actul liber de supunerea față de cel mai puternic sau de destin? Pentru mine, actul liber este alegerea căii mai grele, o cale de spini.
Deci marele Inchizitor din Frații Karamazov are dreptate, din punctul lui de vedere. Oricine vrea să mențină o societate în starea ei stabilă este un preamăritor al libertății de ieri și un dușman al libertății de azi.
Opresiunea este justificată de un mare sacrificiu săvârșit în trecut de un erou sau de un zeu. Astfel, marele Inchizitor se justifică prin Mântuitor, dar reapariția Lui ca personaj viu și activ ar fi pentru ordinea dominantă o catastrofă.
Este pandemia de față o provocare pentru libertate? Mă refer la restricțiile sociale, apoi la vaccin.
Libertatea nu este limitată de obligația de a fi sănătos!
Dar un principiu, fără de care viața în comunitate nu ar fi posibilă, este solidaritatea. Măsurile luate în timpul actualei pandemii decurg din obligația de solidaritate.
În timpul celui de-Al Doilea Război mondial se instituia camuflajul: nicio rază de lumină nu trebuia să iasă din case pentru a nu permite avioanelor inamice să repereze obiectivele. Atunci a operat legea marțială.
În actuala pandemie, la noi, autoritățile nu au putut să se bazeze pe „conștiența” omului de pe stradă. Cu atât mai mult s-au impus măsuri energice. Un consimțământ „luminat” ar fi fost preferabil.
Nu sunteți în țară acum, sunteți în Elveția. De fapt, unde e acasă? Ce adaugă și ce ia exilul din om?
Acasă? Casa este acolo unde îți găsești un loc potrivit pentru a ședea și unde se află cei mai apropiați ție. Casa este intimitatea.
Țara este altceva, locul unde ai vrea să-ți regăsești parametrii. Chiar dacă sunt rătăciți, vrei să ți-i regăsești... poți să ai mai multe cetățenii, dar numai o țară.
Cum arată țara ideală când ați plecat în exil și cum arată acum?
Când am plecat eu din țară, credeam, ca toată lumea, că socialismul avea să dureze, dacă nu o veșnicie, cel puțin dincolo de limitele vieții mele.
În primii ani de exil, aveam fantasma că, la extrema bătrânețe, fiind pe jumătate date uitării motivele pentru care plecasem, mă voi putea întoarce aproape clandestin, în tot cazul foarte discret, pe urmele visate de atâtea ori, ale tinereții mele și oamenilor ei.
Îmi imaginam că regimul ar fi fost același, numai un pic mai puțin autoritar.
Dacă aș fi știut că avea să mai dureze numai 12 ani după plecarea mea, poate nu aș fi plecat, aș fi avut, poate, curajul de a protesta în interior.
Azi, în special de câteva luni, speranța unei societăți necorupte s-a îndepărtat. Printr-un viraj natural, dezamăgiții liberalismului alături de unii ce nu îndrăzneau să vorbească revin la „valorile tradiționale” ale unui conservatorism care nu are instrumente pentru a gestiona o țară modernizată, dar reinstaurează valori forte, iremediabil legate de limitarea libertăților fără deranjeze impostura și tartuferia.
Inutil să spun spre ce punct cardinal ne orientează aceste credințe.
E o imagine care mă urmărește, nu mai știu în ce carte o amintiți. Undeva, unde vorbiți despre sinuciderea în temnița comunistă a lui Mironel (dacă a fost sinucidere), spuneți că oamenii ieșeau din închisoarea comunistă demni, curajoși și după câțiva ani astea dispăreau, omul era încovoiat, speriat. E ca și cum comunismul, spuneți, e un virus lent. Mai acționează și acum în noi, în români?
„Unde ne sunt prietenii morți” se întreba cineva. Nu mă mai întreb ce e prietenia, ci constat (privilegiu al supraviețuitorilor) cât s-au rărit rândurile celor alături de care am pornit în viață. Este o formă de solitudine amară.
Da, un virus lent ne roade, dar nu cel despre care vorbeam aiurea. Cel dintâi se exprima prin frică. Pe măsură ce se îndepărta de momentul ieșirii din detenția politică, fostului deținut i se făcea mai frică. Rezistența lui scădea, pe măsură ce se reobișnuia cu semi-libertatea și semi-prosperitatea, atât de prețioase, despre care în închisoare nu putea fi vorba. Mulți informatori ai Securității s-au recoltat dintre aceștia și mi-e greu să judec această specie de turnători.
Azi e vorba de alt virus.
În socialism furtul și minciuna erau generalizate, pentru că, inconștient, poporul știa că regimul nu se instalase legitim, de aceea, nu inspira respect, ci numai teamă. După Revoluție, teama a diminuat mult, dar statul nu a reușit să inspire respect.