În pofida unui scor bun la alegerile locale și europene, două eșecuri majore au adus PSD și PNL într-o luptă pe care fiecare o consideră existențială.
Nu este vorba doar despre ratarea funcției de conducere în NATO, ci mai ales despre eliminarea României de la masa celor mari în Uniunea Europeană, dintre cei șase negociatori românii lipsind.
Așa stând lucrurile, guvernarea este, încă o dată, confiscată de maximizarea intereselor de partid.
Primul eșec a fost ratarea candidaturii unice pentru Primăria Capitalei și întreaga tevatură care a urmat și care a dus ambele partide, PSD și PNL, la numitorul comun al ridicolului și le-a dat în vileag strategiile interne de compromitere prin avansare.
Este atât cazul Gabrielei Firea, pe care, după ce au expus-o ca fiind fericita deținătoare a unei sinecuri sigure la Bruxelles, i-au organizat și o demonstrație a mediocrității, băgând-o în arenă, pentru locul doi, cu Sebastian Burduja și Cristian Popescu Piedone, cât și cazul lui Sebastian Burduja, exemplul tipic pentru băiatul unui tată influent. În pofida faptului că, oricum, puține lucruri l-ar fi recomandat pentru o funcție administrativă importantă, Sebastian Burduja s-a distribuit într-o pseudo-campanie pe model american, așa cum apare în filme, de unde și turcoazul cu care ar fi vrut să reformeze administrația Capitalei.
Cu toate că scorul național în alegeri a fost unul bun, în mare grație tertipului comasării și a alimentării AUR și Șoșoacă, pentru a fisura opoziția legitimă la putere, ratarea de la București este mai mult decât locală sau simbolică, iar social-democrații și liberalii știu asta: în micro, exemplul unui candidat din afara mainstream care a învins trei „balauri” poate fi o repetiție pentru alegerile prezidențiale.
Iar aici PSD are un dezavantaj, pentru că, oricâte tentacule clientelare și administrative ar avea, Cotrocenii i-au fost mandate la rând inaccesibili.
Al doilea eșec este unul pe care-l împart cu președintele Klaus Iohannis.
Nu este vorba doar despre ratarea funcției de conducere în NATO, ci mai ales despre eliminarea României de la masa celor mari în Uniunea Europeană.
Din echipele de negociere pentru funcțiile de conducere în UE nu au făcut parte lideri de la București, cu toate că în Parlamentul European România a avut reprezentanți relevanți și încă are, Siegfried Mureșan e un exemplu, Nicu Ștefănuță un altul.
Cei șase negociatori au fost, scrie Politico, premierul grec Kyriakos Mitsotakis si premierul polonez Donald Tusk (pentru PPE), prim-ministrul spaniol Pedro Sánchez și cancelarul germanor Olaf Scholz (pentru socialiști), și președintele Emmanuel Macron și premierul olandez Mark Rutte (pentru liberali).
Cea mai bună strategie pentru PSD este să atribuie eșecul direct lui Klaus Iohannis, pe persoană fizică, în pofida pretenției acestuia din urmă de a fi candidat în numele României.
De aici și ostilitățile care ar fi mocnit între Ciolacu și Iohannis, în ședința CSAT, instituție pe care Klaus Iohannis a folosit-o drept paravan pentru a para strategia PSD și a trece ratarea pe umerii României.
Sunt două combinații pe care PSD, PNL și Klaus Iohannis le-au jucat prost și, ca orice jucător resentimentar, fiecare încearcă să-l faulteze pe celălalt.
Combinăgeala continuă și suntem luați ca martori, zi de zi, la reducerea problemelor guvernării la una singură: când să fie primul tur al prezidențialelor, în așa fel încât să fie maximizate șansele lui Ciolacu și/sau Ciucu.
Asta arată, pe de o parte, disperarea și convingerea că miza e existențială pentru fiecare dintre cei doi și, pe de altă parte, faptul că nu reușesc, ca orice mamuți, să înțeleagă lecția de la București. Perpetua tânguiere și șantajul la vedere au transformat scrutinul prezidențial într-unul clientelar, așa cum s-a întâmplat și în alegerile pentru București.
În principiu, e cel mai bun teren pentru apariția unui candidat din afara sistemului mainstream, ceea ce îl cam înlătură pe Mircea Geoană, în pofida faptului că acesta așa se prezintă acum, născut în albia NATO și fără trecut politic în România.
Dacă poate Elena Lasconi să umple acest vid de legitimitate rămâne de văzut, profilul de imagine se potrivește, dar va trebui să joace până la capăt nu opțiunea personală a credinței, ci crucea mare ostentativ purtată, la vedere, într-o cultură în care „crucea cu limba-n gură” și biserica mică de lemn sunt mai degrabă semne ale onestității de credință decât turla aurită și ostentația.